Colecția mea de parfumuri

        Mă pregătesc de mult să scriu acest articol și am tot amânat din simplul motiv de a nu lăsa impresia că mă laud cu multele parfumuri pe care le am. Deci, nu mă laud ci vreau doar să împărtășesc cu voi aromele care îmi plac cel mai mult și povestea din spatele unora. Dacă totuși vă trece prin cap să mă judecați pentru faptul că aș cheltui prea mulți bani pe parfumuri, încercați să faceți un calcul simplu și să comparați bugetul care îl alocă într-o lună un fumător care fumează zece țigări pe zi: 220 de lei, asta însemnând echivalentul unui parfum de marcă la fiecare o lună și jumătate. Decât să-mi transform banii în fum, prefer să fac orice altceva cu ei dar, în fine, nu știu de ce vreau să mă justific.
        Am fost atrasă de parfumuri de când mă știu, acum am ajuns să am destul de multe și mă bucur de fiecare dată când fac o nouă descoperire, le iubesc și ador modul în care o anume adiere îmi evocă anumite amintiri. Ca să nu mai spun că anumite parfumuri îmi pot chiar schimba starea de spirit. În bine, evident. Nu o să fac un top, mi-ar fi absolut imposibil pentru că nu pot să compar un parfum de zi cu unul de seară, un parfum cald cu unul proaspăt sau să spun că iasomia îmi place mai mult decât lavanda. Dar dacă ar trebui să aleg un singur parfum, doar unul și numai unul, pe care să îl folosesc tot restul vieții acela ar fi Crystal Noir de la Versace. Acela ar fi my signature scent, adică un fel de semnătură olfactivă. Culmea este că momentam nu îl am, nu știu cum se face că deși l-am terminat de vreun an, încă nu am ajuns să îmi cumpăr altul tot așteptând vreo promoție sau un cupon de reducere.
        Există femei care se dedică în totalitate unui singur parfum și nu-l mai schimbă niciodată dar eu nu fac parte dintre ele, îmi place să experimentez și să testez mereu esențe noi deși am și eu câteva favorite la care mă întorc mereu. Unul din parfumurile care vor rămâne pe veci în inima mea este  L’air du Temps  de Nina Ricci, un parfum care pentru mine înseamnă un buchet imens de garoafe, flori cu miros puternic și ușor condimentat dar care din păcate nu mai sunt la modă. Așa se pare, că și florile au perioade de glorie sau momente în care intră în dizgrație. Chiar, poate să-mi spună cineva de ce au dispărut aproape complet garoafele din florării?
        Guerlain este brandul de la care am avut cele mai multe parfumuri de-a lungul timpului. Cel care mi-a picat cu tronc de la prima încercare a fost Aqua Allegoria Mandarine et Basilic. Mi-aduc aminte că l-am purtat pentru prima dată la o întâlnire de la absolvirea liceului. Cu o seară înainte primisem o mostră gratuită de la Sephora pe care am folosit-o a doua zi într-o superbă dimineață de iunie. Încă simt mirosul foarte proaspăt și ușor amărui de citrice. Nu există dată să port acest parfum și să nu primesc complimente pentru mirosul natural, reconfortant și totuși sofisticat. Îl simt ca pe un balsam pentru suflet și îmi imaginez că așa miroase în grădina raiului. L-am cumpărat de pe ebay într-o sticluță generoasă de 125 de ml. 
        Samsara este primul parfum adevărat pe care mi l-am cumpărat eu, cu banii mei. L-am găsit la Metro cu mult înainte ca Sephora, Douglas sau Marionnaud să vină în România iar de comerțul online încă nici nu auzisem. Este un parfum oriental, opulent și atât de cald încât ar putea să fie recomandat ca tratament pentru răceli. Unul dintre cele mai persistente pe care le am.
       Flora by Gucci a așteptat un an până să fie al meu. L-am cunoscut la București înainte de un Crăciun și tot anul următor l-am testat în magazine până să ajung la concluzia că trebuie să avem o relație de lungă durată. Deși este un parfum floral, bujorul fiind nota predominantă, este un parfum greu pe care îl port numai seara. Având în vedere contextul în care l-am simțit prima dată, pentru mine reprezintă mirosul sărbătorilor de iarnă la fel ca și Casmir de la Chopard: vanilie și scorțișoară într-o seară geroasă de decembrie.
        Amber Elixir de la Oriflame este o descoperire recentă, am mirosit o pagină parfumată din broșură în timp ce-mi așteptam rândul la coafor, l-am comandat imediat și nu am niciun regret. Migdale și miere… îți vine să-l mănânci. Îl ador. Omnia Coral de la Bvlgari, floral-fructat și plin de soare este unul dintre cele mai persistente parfumuri pe care le am. Dacă îl pulverizez pe păr, îi simt mirosul chiar și după câteva zile. Today de la Avon este cel mai versatil parfum pe care l-am întâlnit vreodată, miroase atât de diferit pe persoane diferite încât nu-l recunosc aproape niciodată. Pentru mine rămâne o mare enigmă. Despre mica operă de artă de la John Galliano am scris un întreg articol aici iar despre Cabotine de Grès, aici

         De la Avon mai am în acest moment două parfumuri Parisian Chic (zmeură în stare pură) și o fiolă mică de Perceive. După mine, Perceive este cel mai reușit parfum al acestei firme și nu o să mă plictisesc niciodată de el. Este un parfum oriental cu miros puternic de frezii pe care îl cumpăr mereu și mereu de când am auzit prima oară de Avon. 

        Contradiction de Calvin Klein este un pic metalic, dacă pot să spun așa. Sălbatic și fără niciun fel de moliciune nu este deloc genul meu dar îmi place nespus să-l simt pe alte persoane. Are un iz de eucalipt și citrice, este proaspăt și îmi lasă senzația unei dimineți la mare.
        Parfumurile de la Yves Rocher mi se pare că miros aproape toate la fel și, din păcate, nu îmi spun nimic nici unele cu excepția lui So Elixir. Rose 4 Reines L`Occitane l-am primit acum trei ani și încă mai am din el ceea ce nu este neapărat un lucru bun. Așa cum îi spune și numele, este o esență pură de trandafiri și este imposibil să nu-ți placă. Trandafiri și nimic mai mult. Nimic sofisticat sau exotic, practic nu este o ”creație” ci doar un câmp de roze, un parfum liniar de la primele acorduri și până la sfârșit.
        Iar ultimul parfum din colecție (ultimul despre care vorbesc și în niciun caz ultimul pe lista mea de preferințe) este United Colors of Benetton Woman. Nu are niciun un nume (ce lipsă de imaginație!). L-am cumpărat fără să știu ce cumpăr la una din ofertele zilei pe strawberrynet și a fost foarte ieftin, vreo 30 de lei. Este incredibil cât de puternic miroase a portocale și mandarine, fără urmă din amărăciunea coajei  și ce senzație de curat lasă în urma lui. A fost o surpriză tare plăcută.
        Acestea sunt toate parfumurile pe care le am acum. Din păcate nu am unde să depozitez sticluțele goale și trebuie să le arunc pentru că altfel le-aș colecționa atât de frumoase sunt unele. M-aș bucura să-mi scrieți în comentarii care este parfumul vostru preferat. 

Share This:

Read More

De-a naufragiații

        Într-una din zilele trecute am ieșit la o plimbare prin oraș cu sora mea. Se sărbătoreau Zilele Clujului și aglomerația, veselia și kitsch-ul acestor evenimente mă atrag ca un magnet de fiecare dată. Simt că trăiesc atunci când mă las luată de valul mulțimii care se deplasează în același ritm, oprind în dreptul fiecarei tarabe pe care sunt expuse mărgele de sticlă colorată, împletituri din paie, mici obiecte decorative, borcane cu miere, dulceață de tandafiri sau plante uscate. 
        Exact asta făceam, căscam ochii la ce se vindea pe stradă, când ne-am întâlnit întâmplător cu doi veri de-ai noștri pe care nu îi mai văzusem de ceva vreme, vreun an să fie. Și decât să stăm în picioare în mijlocul drumului la povești, ne-am așezat pe o băncuță la una din terasele improvizate să bem bere din pahare de plastic și să vorbim pe îndelete despre una, despre alta. De obicei, la întâlnirile de acest fel suntem împreună cu soți, neveste, copii, nepoți și multe alte rude și nu îmi aduc aminte să se fi întâmplat să stăm doar noi patru de cînd eram mici copii. Nu am dat-o pe latura nostalgică și nici nu am depănat amintiri ci am vorbit doar despre prezent, despre excursii, joburi, un pic de politică (evident) și alte mărunțișuri. Nu știu dacă discuțiile, sau doar simpla prezență a verilor mei, a declanșat declicul emoțional care mi-a adus în față gânduri de care uitasem aproape complet. Amintiri fără mare importanță, puse bine la păstrare, despre un joc ciudat, inventat de mine și cu care îmi terorizam sora și verișorii cu care am copilărit împreună.
       Jocul se numea ”de-a naufragiații” sau ”de-a inundația”. Stăteam cu toții pe un recamier și trebuia să ne imaginăm că suntem înconjurați de ape și plutim în derivă. Scopul era să supraviețuim o perioadă cât mai lungă cu ceea ce aveam în barcă. Uneori îmi imaginam că am plecat cu patul la plimbare pe oceane și că acesta era de fapt o plută pornită într-un soi de expediție.
        Eu eram cea mai mare și toți trebuiau să asculte de mine. Adică nu aveau voie să se dea jos din pat pentru că s-ar fi înecat, ceea ce îi ducea la exasperare pe verii mei și pe sora mea care erau toți trei firi foarte active care ar fi alergat de dimineața până seara pe stradă, s-ar fi urcat pe garduri sau pe garaj și în niciun caz nu ar fi stat înghesuiți în casă, într-un pat. Dar erau nevoiți să mi se supună și nici acum nu pot să-mi dau seama cum de nu au răbufnit niciodată.
        Partea interesantă a jocului consta în a ne pune mintea la contribuție și a aduna toate obiectele de care am fi avut nevoie pentru a duce o viață normală pe plută. Adică vase, provizii, apă, jucării, cărți, bețe, creioane, cârpe, haine, pături și ce ne-o mai fi trecând prin cap la vârsta aia. După ce că spațiul de desfășurare al jocului era limitat, ne mai și îngropam în bagaje. Bieții copii abia mai puteau sufla între atâtea obiecte adunate pe pat și trântite claie peste grămadă.

foto oceanexplorer.noaa.gov
        De la ce mi-o fi venit ideea jocului, habar nu am, în orice caz nu a pornit de la Robinson Crusoe, carte pe care am devorat-o abia prin clasa a V-a. Jocul însă exista în mintea mea cu mulți ani înainte, dar e adevărat că după ce am citit cartea am trecut la un alt nivel. Adică am început să mă gândesc cu seriozitate că ar trebui să luăm cu noi cât mai multe cuțite, topoare, frânghii, chibrituri și chiar vreo două-trei găini. Cred că ultima oară când am jucat acest scenariu a fost la verii mei acasă, pe balcon, unde exista o ladă cu capac (un fel de cufăr)  pe post de bancă. I-am pus pe toți să umple lada cu tot felul de jucării și apoi ne-am așezat cu toții pe capac. Sfârșitul a venit când cel mai mic dintre noi s-a apucat de plâns că vrea la baie, eu nu l-am lăsat să plece că s-ar fi înecat  și a venit mătușă-mea să vadă ce se întâmplă. S-a enervat destul de tare când a văzut că peste nucile și borcanele din ladă i-am pus tot felul de hârtiuțe, firimituri de pâine și i-am adus din bufetul din bucătărie toate lingurile de lemn și celelalte ustensile.
        N-am mai auzit pe nimeni să aibă astfel de închipuiri și sunt tare curioasă ce ar spune un psiholog despre acest joc și ce interpretare i-ar da. Există oare vreo legătură între anumite experiențe trăite, povești auzite seara și ciudățenia asta de joc? Ce mi se pare interesant este faptul că îmi doresc foarte mult și visez des la un moment dat când o să pot face o croazieră în jurul pământului plutind pe oceane. Să fiu înconjurată de ape și să mă trezesc în fiecare dimineață în leagănul valurilor exact  ca în jocul copilăriei mele. Credeți că o să mi se îndeplinească această dorință?
         

Share This:

Read More

Romgleza nu mă deranjează

       Ca în orice există pe lumea asta, oamenii se împart în două categorii: cei care detestă romgleza și cei care vorbesc o jumătate de frază în limba română și jumătate de frază în limba lui Shakespeare. De fapt… nu. Cred că aici mai există o a treia categorie, de mijloc, a celor cărora le este indiferentă această struțo-cămilă lingvistică.
       Recunosc că folosesc multe cuvinte în engleză, deși nu chiar așa de multe cum mi-ar veni, pentru că încerc să mă controlez. Nu-mi place ca cineva să se simtă prost în timpul unei conversații din cauză că interlocutorul folosește expresii în altă limbă și merg pe principiul ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Mi se întâmplă uneori să mă întâlnesc cu foști colegi care lucrează în Spania și să nu înțeleg despre ce îmi povestesc sau să recunosc anumite cuvinte doar din contextul în care sunt folosite. Îmi vine acum în minte o discuție în care o prietenă îmi povestea de zor despre peripețiile pe care le-a avut cu o tarjeta. Am fost destul de intrigată pentru că nu știam despre ce este vorba și abia după vreo cinci minute m-am prins că era vorba despre un simplu card. Care, à propos, este un cuvânt în engleză dar asimilat perfect în spațiul carpato-danubiano-pontic. Sau poate în loc de à propos, ar fi trebuit să spun by the way că acum filozofez pe marginea romglezei și nu a romcezei. Pentru că la auzul unui à propos nu se oripilează nimeni, ca să nu mai spun de merci pe care deja cred că îl găsim în dicționarul explicativ al limbii române, atât de uzual a devenit. Deci așa cum ne-am obișnuit cu franțuzismele, nu văd de ce unii țin cu dinții ca englezismele să fie excluse.
       În română uneori  nu avem cuvinte care există în limba engleză, în special cuvinte din domeniul tehnic. Sau poate există, dar cuvântul în engleză se potrivește mai bine ca sens. Sunt convinsă că și cei mai aprigi combatanți ai romglezei au cuvântul mail în vorbirea de zi cu zi și nicidecum nu folosesc ”scrisoare electronică”. 
       Am lucrat mulți ani într-un mediu corporatist și mi-ar fi fost imposibil să fac pe interesanta și să vorbesc altfel decât toți cei din jurul meu mai ales când documentele oficiale erau înțesate de termeni ca target, feedback, front office, back office, training sau top management. Îmi treceau ușor și firesc pe la ureche fără să sesizez că se împletesc două limbi diferite. Unele cuvinte însă mă călcau pe nervi dar asta nu din cauză că erau în engleză ci din mesajul care se ascundea în spatele lor. De exemplu mailurile în care la subiect  era trecut ce ai în pipeline??? (evident, cu mai multe semne de întrebare pentru un efect complet) îmi creșteau tensiunea instantaneu. Asta însemna că se vroia de la mine să se știe ce am pe agenda de lucru, adică ce vânzări am în pregătire. 
       Deci nu am nimic împotriva folosirii cuvintelor în engleză strecurate printre cele în română. Ce mi se pare ciudat și mă zgârie pe creier este atunci când se încearcă traducerea forțată a unor expresii atunci când deja acestea există în română și înseamnă exact, dar exact același lucru. Face sens să traducem? Dacă vă vine să credeți, sunt unii care așa spun în loc de are sens să traducem? pentru că a avea sens se traduce prin to make sense. 
       Mai sunt unii care salvează bani. Nu, banii nu se pot salva. Eventual putem salva un animal de la moarte sau putem salva pădurile de la defrișările făcute fără cap. Banii se economisesc, chiar dacă englezii spun to save money
       În românește nici timpul nu se poate salva chiar dacă îți faci cumpărăturile online la Cora. Timpul se economisește. Pentru că dacă vom urma acest trend al traducerilor care nu fac sens, azi mâine vom spune în loc de plouă cu găleata, plouă cu câini și pisici de la raining cats and dogs. E o ciudățenie de expresie dar și noi le avem pe ale noastre… să-i spui unui străin care învață limba română că îți arunci ochii pe fereastră nu cred că ar înțelege din prima 🙂
       Limba evoluează și părerea mea este că nu are rost să ne cramponăm să găsim echivalent la orice cuvânt doar ca să demonstrăm că suntem patrioți. Cine oare va spune navigator sau răsfoitor de internet în loc de browser? Ca să nu mai spun de snowboard sau skateboard… cum s-ar putea traduce? placă pentru zăpadă și placă pentru patine sună caraghios. Pentru supermarket  aveți vreo propunere? Eu nu găsesc un corespondent pentru blog și blogger.
       Aștept în comentariile voastre să-mi spuneți care este părerea voastră despre romgleză. ASAP. Adică as soon as possible 🙂

Share This:

Read More

Un gest de bunăvoință

       În țara asta nu se face nimic… La cât se fură în țara asta și nimeni nu face nimic… În țara asta de hoți, milogi și cerșetori…Mă enervează în țara asta mizeria…În țara asta mori cu zile…
    Vă sună cunoscut, nu? Toată lumea observă, se plânge, critică, este revoltată, scârbită, dezamăgită… Dar câți dintre noi fac ceva să schimbe situația actuală? Câți dintre noi mișcă măcar un deget sau câți dintre noi iau atitudine? Cel mai ușor este să te plângi că statul nu face nimic. 
       Din când în când apar totuși oportunități care ne dau posibilitatea să facem un gest prin care să simțim că avem putere de decizie și că putem contribui la schimbarea în bine. Poate e o picătură într-un ocean dar întotdeuna 1 o să fie mai mare decât zero. Mai sunt 5 zile în care poți decide unde se vor duce banii tăi, adică 2% din impozitul pe veniturile realizate anul trecut. Dacă nu îți pasă sau dacă îți este prea lene să completezi un formular, nu cred că mai ai dreptul să fii revoltat atunci când vei auzi că nu-știu-ce instituție publică a cumpărat calculatoare cu 10000 euro bucata.
      Am întâlnit persoane pe care atunci când le-am întrebat unde vor direcționa acești 2% din impozit mi-au spus că nu știu încă sau că nu sunt deciși. Dacă aveți această dilemă și vreți să aveți siguranța că banii voștri se vor duce către o cauză bună și chiar vor fi folosiți așa cum trebuie, dacă vreți să aveți satisfacția că ați făcut ceva palpabil, puteți să vă alăturați campaniei Salvați copiii România.
       Până în prezent, în cadrul campaniei pentru reducerea mortalităţii infantile, derulată începând cu octombrie 2012, Salvați Copiii a dotat 54 de maternități din 33 de județe cu echipamente medicale performante în valoare de 4.800.000 lei. 

        Mortalitatea infantilă este un capitol sumbru pentru România: ţara noastră se menţine pe primul loc în clasamentul nefericit al mortalității infantile la nivelul întregii Uniuni Europene, cu o rată de 8,5 la 1.000 de nou născuţi vii, faţă de media europeană de 3,9 la mie. Cifra este cu atât mai revoltătoare cu cât, potrivit estimărilor Salvați Copiii, o treime din aceste decese ar putea fi prevenite prin dezvoltarea de programe de suport pentru mame şi copii şi echiparea maternităţilor şi secţiilor de nou-născuţi cu echipamente medicale performante.
       Am făcut un mic calcul. La un salar brut de 1800 de lei, impozitul anual plătit către stat este de 2592 de lei. 2% înseamnă 52 de lei. Cu un simplu gest de bunăvoință, 52 de lei se pot duce pentru salvarea vieții unui nou născut. Dacă ar fi să scoatem din buzunar 52 de lei nu ar fi la fel de ușor dar așa, prin completarea formularului, nu simțim nici o gaură în buget.
       Deci… Au mai rămas 5 zile în care mai poți completa formularul pentru a redirecționa 2% din impozitul pe venit. Dacă nu redirecționezi, banii vor rămâne la bugetul statului. Chiar vrei asta?

Share This:

Read More

Doruri de mai

       Pe 13 mai România a sărbătorit pentru prima dată Ziua Internațională a Dorului la inițiativa trupei Vunk. O sărbătoare frumoasă, dedicată celor cărora le e dor de casă, de oameni dragi sau lucruri din trecut. Un fel de joc în care s-au prins o mulțime de oameni printre care și personalități care au publicat mesaje de dor: Andreea Esca, Andreea Raicu, Mircea Radu sau Smiley. Au intrat în poveste restaurante și cafenele care au făcut tot felul de oferte speciale clienților care spuneau de cine le este dor. Dacă ideea a prins atât de bine și lumea a luat-o în serios, s-ar putea ca aceasta să devină o tradiție ceea ce mi se pare foarte drăguț. 
        Eu am fost defazată anul acesta și nu am apucat să spun de cine și de ce îmi este dor, deși m-am gândit la asta. O fac însă acum, tot e mai bine mai târziu decât niciodată.
      Primul dor care îmi vine în minte e o călătorie cu mocănița pe Valea Arieșului. Cele mai frumoase excursii pe care le-am făcut în copilărie se leagă de linia îngustă care pe vremuri  lega Turda de Abrud.

foto forumtrenuri.com

        Drumul de aproximativ 110 km, pe banchete rudimentare de lemn dura mai mult de șase ore și abia așteptam să ne urcăm în tren ca să ne apucăm de mâncat la comun cu toți prietenii gălăgioși. Șnițelele, chifteluțele și conservele de pateu erau merindea noastră preferată. Sucuri la pet nu existau așa că beam apă din termos sau din butelii grele de sticlă. Apoi ne certam pentru locurile de pe scările vagonului unde vântul ne bătea în față iar din când în când crengile copacilor ajungeau să ne zgârie picioarele îmbrăcate în pantaloni scurți. Acum calea ferată a fost acoperită de ierburi, iar pe unele porțiuni bucăți întregi  au dispărut cu totul. Vechile halte sunt în ruină și nu cred că vor mai reveni vreodată la viață. Probabil dorul de mocăniță va rămâne un dor pe veci nestins.
        Mi-e dor de roșiile dulci și uriașe pe care le mâncam vara, culese direct din grădina din spatele casei. Le spuneam porodici, pe ungurește, și, împreună cu sora mea și Mariana, fetița din vecini cu care ne jucam de dimineața până seara, le savuram calde, încinse de căldura soarelui de august.

       Nici nu ne trecea prin cap că ar fi trebuit să le spălăm deși uneori erau stropite cu soluție de sulfat de cupru și aveau pete albastre. Le ștergeam cu dosul rochiței până deveneau lucioase iar apoi mușcam cu poftă parcă ar fi fost mere. Nici una dintre noi nu s-a îmbolnăvit vreodată.
        Mi-e dor de tușa Rica, sora bunicii mele, de care am fost foarte apropiată și care a murit în urmă cu câțiva ani. Îmi lipsesc conversațiile lungi cu ea și poveștile din alte timpuri ale căror martor fusese. În timpul războiului lucrase la Palatul Regal, cunoscuse și întâlnise față în față mulți oameni de care noi știm acum doar din cărțile de istorie. Îmi povestea despre Calea Victoriei, despre cucoanele care își etalau blănurile scumpe la plimbările de dupămasa, despre galeriile Lafayette (magazinul Victoria de mai târziu) și despre cofetăriile care vindeau bomboane fondante. Mi-e dor de atmosfera apartamentului în care locuia și în care viața avea un  ritm care nu cunoscuse stresul zilelor noastre.
        Mi-e dor de cățelul meu Happy, de motănelul Cici, de ultima zi de școală înainte de vacanță, de vremurile în care credeam în Moș Crăciun, mi-e dor de mările Greciei,  de mirosul reginei nopții, mi-e dor de ieșirile cu mama la cumpărături când primeam pantofi noi, mi-e dor de prietenele din liceu și de turtulițele pe care le făcea bunica mea.
        Mi-e dor de multe și știu că ceea ce trăiesc azi și-mi pare de la sine cuvenit într-o bună zi se va transforma în dor…

Share This:

Read More