M-am născut și am trăit toată viața la oraș înconjurată de asfalt și betoane. Nu am alergat desculță prin iarbă, nu m-am cățărat în copaci, n-am mers la cules de ciuperci în pădure, nu m-am jucat cu mieluții și nici n-am fost vreodată la întors fânul. Nu am avut, conform expresiei consacrate și stereotipe,  o reală comuniune cu natura prin simplul fapt că orice pădure sau pajiște cu flori erau prea departe ca să le întâlnesc zilnic.

        Și totuși orașele au părticica lor de natură chiar dacă aceasta nu înseamnă decât copacii de pe marginea drumurilor, două petice de iarbă între blocuri, un parc supraaglomerat, rondourile de flori amenajate simetric în intersecții, iedera cățărată pe zidurile vechi ale caselor sau bălăriile crescute în cartierele mărginașe. Iar părticica asta de natură am căutat-o mereu prin toate orașele prin care am locuit. Cred că instinctiv omul are nevoie de natură pentru că este locul din mijlocul căruia de fapt provine și care îi asigură viața. Nu doar apa, mâncarea și aerul, ci și fericirea.

        Am iubit întotdeauna luna iunie, luna în care vara explodează, când vremea este prielnică inimii și ierbii iar umbrele zilei sunt scurte. De când mă știu, dorul de natură îl simt atunci cel mai acut și întotdeauna am găsit locuri, în oraș fiind, în care să mă pot bucura în liniște de prospețimea și verdele intens al frunzelor încă nearse de soare.

        Liceul unde am învățat era foarte aproape de un cimitir pe jumătate părăsit și care era năpădit de vegetația luxuriantă care începuse să crească necontrolat. Mi-am petrecut multe dupăamieze de început de vară acolo cu o carte în mână și cu o plasă de cireșe alături. (În caz că vă întrebați… nu, nu mi-era deloc urât să stau și să citesc în cimitir, în primul rând pentru că mai erau o mulțime de alți oameni care făceau același lucru și apoi pentru că nu văzusem încă nici un film de groază în care să iasă vreo mână din mormânt sau ceva de acest gen. Primul horror l-am văzut mult mai târziu, pe la vreo 30 de ani, și în total am văzut două astfel de filme la viața mea.) Deci îmi plăcea să stau în iarba înaltă și fină ca mătasea, să citesc și să mănânc cireșe pietroase. Mi se părea că sunt fericită.

        De fapt, eram cu adevărat, nu doar mi se părea. Încă se simțeau urmele ploilor de primăvară și nu era un fir de praf, vacanța era aproape iar gândurile mele se opreau la cireșele dulci pe care le striveam între dinți și la sâmburii pe care încercam să îi scuip cât mai departe într-un joc copilăresc.
De câte ori mănânc cireșe retrăiesc starea de atunci, o stare de bine și de pace interioară. Nu am ținut niciodată diete stricte, cure de dezintoxicare (foarte la modă acum) și nici nu m-am forțat să mănânc lucruri care nu-mi plac adică tot felul de semințe, frunze sau germeni încolțiți doar pentru că unii susțin că ar face bine organismului. Deși mănânc cu plăcere, nu sunt o gurmandă căreia mâncarea să îi provoace stări euforie.
În schimb am o slăbiciune în fața fructelor. Stau și mă gândesc și nu găsesc nici un fruct care să nu-mi placă începând de la agrișele care îmi strepezesc dinții până la curmalele îngreunate de calorii. De căpșuni, zmeură, pepeni, caise, piersici sau alte arome autohtone nici nu mai vorbesc, aș mânca la orice masă iar de când am descoperit tehnica de decojire a rodiilor aș mânca biluțele alea dinăuntru cu polonicul. Da, nu am nici un fruct pe care să îl refuz. Mie fructele îmi aduc fericirea 🙂 Iar dacă efectul nu este de foarte lungă durată, știu că nu există reacții adverse în cazul în care repet doza.
Când am în față un coș cu fructe pe care urmează să le devorez, nu mă gândesc la beneficiile pe care o să mi le aducă sănătății, nici că sunt o mină de aur bogată în vitamine, minerale și fibre, nici că o să-mi regleze tensiunea arterială, nivelul colesterolului sau al glicemiei. Nu mă gândesc la nimic, decât la bucuria de a savura ceva gustos iar asta îmi induce o stare de bine.
Cu toată iubirea mea pentru fructe, am rețineri în a mi le trânti pe față sub formă de măști sau alte tratamente cosmetice. Brrrr! Ceee ce vedeți în poză este zmeură aplicată pe față sub formă de mască (dacă tot vorbeam de filme horror).

foto lalunnaturals.wordpress.com

Nu îmi plac nici castraveții pe ochi, nici spălatul părului cu gălbenuș de ou. Părerea mea este că trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să ne bazăm, ca de obicei, pe competența specialiștilor. Cei de la Farmec au înglobat beneficiile fructelor în produsele cosmetice în cel mai elegant mod cu putință atunci când au creat gama Gerovital Happiness (ce nume drăguț!). Astfel fructele ajung pe tenul nostru într-un mod igienic și plăcut, evitând imagini dezgustătoare ca cea de mai sus.
Se spune că frumusețea vine din interior și că fericirea ți se răsfrânge pe chip. Foarte adevărat dar dacă acestei frumuseți îi aducem o plusvaloare printr-o mână de ajutor cum ar fi un CC cream, toată lumea ar avea de câștigat.
CC (color control) cream este noutatea absolută a gamei Gerovital Happiness iar pentru cei care nu știu chiar deloc-deloc ce este un CC cream, pot să le spun că este un fel de fond de ten care nu este chiar fond de ten dar totuși se aseamănă cu un fond de ten. Glumesc desigur, dar există pe undeva un sâmbure de adevăr pentru că această cremă este îmbogățită cu pigmenți naturali care estompează imperfecțiunile și urmele de oboseală, oferind tenului un aspect plin de strălucire. Să zicem că este un BB cream trecut la un nivel superior. Este ceva mult mai ușor decât fondul de ten, efectul este același dar nu lasă senzația de ”mască” pe față.