Da, este minus b, în caz că interesează pe cineva… dar să nu uitați să puneți condiția ca a să fie diferit de zero pentru că altfel se duce totul de râpă 🙂

        Sunt sigură că ceea ce mi s-a întâmplat mie reprezintă urmările unei traume trăită demult, în anii liceului, când credeam că matematica stăpânește lumea. Credeam pentru că așa mi se spusese. 

        Încă de la prima oră de matematică din liceu, profesorul, care mi-a fost și diriginte timp de patru ani, ne-a spus, într-o formă deloc voalată, că cei care nu înțeleg matematica sunt proști. Da, exact așa s-a exprimat, dur și foarte direct, în fața unor copii de 14 ani. Elevii care nu vor ști să rezolve problemele date de el, care nu vor înțelege teoremele și nu vor face conexiunile între noțiunile predate, vor fi niște ratați toată viața însemnând că nu-i ajută capul la o gândire logică. Ne-a repetat acest lucru timp de patru ani, șase ore pe săptămână și ne-a terorizat făcându-ne ”loaze” la cea mai mică greșeală. 

        Mintea unui copil e ca o foaie albă, poți să scrii pe ea orice și se imprimă pentru totdeauna. Și bune, și rele. Avea o metodă de predare foarte clară, cu un fir logic fără întreruperi, coerent, cu exemple diverse, foarte organizat și structurat, orice elev înțelegea tot, de la început la sfârșit. Dar după fiecare oră de predare, în care făcea doar asta și nimic altceva, fiind o plăcere să-l urmărești, se dezlănțuia furtuna. Exerciții peste exerciții în care era scos la tablă câte un ghinionist care de multe ori, deși era bine pregătit, nu mai reușea să scoată niciun cuvânt în fața jignirilor care îi erau aduse. Ce te-ai blegit ca fasolea opărită? sau Maică-ta știe că ești mut? erau întrebări la ordinea zilei la care oricum nu aveai voie să răspunzi. Fiecare dintre noi a ajuns în ipostaza prostului din fața clasei și s-a întors în banca lui cu un doi sau un trei nemeritat, povară grea pentru acele timpuri.

        Matematică am învățat cu toții și toți am intrat la facultăți unde cel puțin una din probele de admitere a fost matematica. Nu știu însă dacă a meritat. Târziu, atât de târziu încât mi-e jenă să recunosc, mi-am dat seama că teoria legată de faptul că oamenii care nu știu matematică sunt proști este o mare minciună și deși pare incredibil am colegi care încă mai cred acest lucru. Am fost atât de îndobitociți încât atunci când cunoșteam tineri de la alte licee încercam subtil să aflăm ce note au la respectiva materie. Credeam cu toată tăria că acestea se leagă de coeficientul de inteligență. Dar nu, IQ-ul nu are de-a face cu matematica.

       Și totuși nu regret că l-am avut profesor. Cu siguranță dacă drumurile noastre nu s-ar fi intersectat eu n-aș mai fi ceea ce sunt acum cu bune și cu rele. Ironia și răutățile pe care le împărțea la fiecare oră i-au făcut pe unii să clacheze, pe alții însă i-au întărit psihic și într-un fel i-au pregătit pentru viață. Știu sigur că și datorită lui acum sunt suficient de călită încât înfrunt cu ușurință vorbe nelalocul lor, bârfe sau chiar jigniri. Cine a trecut prin iadul orelor de matematică s-a desensibilizat complet la astfel de nimicuri trecătoare. 

        Iar între timp am cunoscut oameni extraordinari, talentați în diverse domenii, de o inteligență sau cultură sclipitoare care n-au nici în clin, nici în mânecă cu matematica. Mă înclin în fața lor cerându-le scuze în gând pentru mentalitatea pe care am avut-o atâția ani. 

        Nu e deci de mirare că nu mai țineam minte. Ruine din astea sunt peste tot în țară, nu doar în București. Ne mai mirăm eventual doar când vedem că au crescut copaci prin ferestre… Hanul a fost construit între 1804-1818 de către Constantin Mavrocordat. Se pare că această clădire a adus în peisajul orașului pentru prima dată elementul „pasaj” pntru că făcea trecerea între două străzi. La parter se aflau prăvălii iar la etaj locuințe care se închiriau negustorilor și în ansamblu clădirea arăta așa:

foto metropotam.ro

        După această litografie s-a reconstruit și renovat , prin fonduri europene,  întregul edificiu care acum este de nerecunoscut.

        Mie mi se pare că arată splendid, și din ceea ce era acum câțiva ani a rămas doar numele, nu mai este vorba de niciun han, acum e un centru cultural unde se desfășoară spectacole, expoziții, concerte și evenimente de genul celor la care am fost și eu. Un mic amănunt ingenios care mi-a atras atenția și pe care nu l-am observat din prima clipă a fost pardoseala sălii care reprezintă harta Bucureștiului. Mi-a plăcut tare mult această idee.

        Revenind la scopul pentru care am ajuns la Gabroveni vă spun doar că atmosfera a fost caldă, intimă și fără niciun fel de bariere. Discuțiile au fost moderate de către Florina Pîrjol care a pus întrebări celor doi scriitori și la care ei au răspuns pe rând. Cum era Bucureștiul studenției lor, ce a mai rămas din perioada interbelică, ce parte din București ar lua cu ei dacă ar fi să plece de acolo pentru totdeauna și altele de acest gen. Din păcate niciunul dintre ei nu iubește orașul așa cum mi-aș fi dorit dar am auzit răspunsuri amuzante iar seara a fost una extrem de plăcută. Se simțea prin orice cuvânt și gest că oamenii sunt niște intelectuali adevărați așa cum întâlnești destul de rar. Apoi fiecare a citit câteva rânduri scrise de ei înșiși și mi-a plăcut ce am auzit. Drept urmare vreau să citesc Scrisori către Mihai, carte în care sunt adunate epistole scrise de Răzvan Petrescu în perioada studenției sale.

      Tot de pe internet am aflat că această întâlnire face parte dintr-un proiect care lansează candidatura orașului București la titlul de capitală europeană a culturii în 2021. Toate se întâmplă acolo, toate se fac și se desfac la București. Cum se face că eu sunt atât de departe? 

foto arcub.ro