Desigur că nicăieri nu este ca acasă dar unele persoane pot să se adapteze ușor oricăror condiții și oricărui ambient și să transforme orice loc în ”acasă” în cel mai scurt timp. Din fericire din această categorie fac și eu parte. Așa e firea mea, așa m-am născut și nu îmi fac nicăieri rădăcini adânci iar trăsătura aceasta (ca să nu îi spun calitate și să par lipsită de modestie) mi s-a dezvoltat probabil și datorită plecării mele foarte devreme din casa părinților. La 14 ani plecam la internat și apoi o lungă perioadă de timp am stat prin diverse cămine în mai multe orașe mâncând la cantină. Mi-a fost greu doar în primele luni însă apoi am adorat acest stil de viață și dacă ar fi să o iau de la început aș face exact la fel. Asta înseamnă că aș putea trăi oriunde pentru că reușesc să văd partea frumoasă în orice loc din lumea asta.

        Desigur însă că am și eu preferințele mele și că unele locuri mă atrag mai mult ca altele, pe unele le-am văzut cu ochii mei, de altele doar am auzit sau citit și sunt doar la stadiul imaginației dar asta nu mă împiedică să visez. Sunt o norocoasă că m-am născut în România chiar dacă situația de aici e departe de a fi perfectă. Nu există comparație cu țările africane sau cu regiunile sărace din Asia și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mă nasc într-o țară în care femeile nu au drept la educație, nu funcționează un sistem de sănătate sau există conflicte militare, bombe și atentate teroriste la tot pasul. Nu despre asta e vorba acum, nu despre probleme grele ci despre gânduri plăcute și o conversație ușoară între prieteni la o cafea de vară.

        Iar dacă e vară, primul gând mă duce la Grecia de care îmi e tare dor. Mi-ar plăcea mult să trăiesc în una din insulele grecești și nu neapărat pentru perioada sezonului estival ci mai degrabă pentru iernile blânde în care nu există îngheț. În urmă cu câțiva ani am fost în Thassos în luna octombrie și o bucățică din suflet mi-a rămas acolo. Nu mai exista vânzoleala turistică, străzile erau pustii și liniștite, puținii copii din insulă mergeau și veneau de la școală în ritmul iar localnicii își vedeau de viața lor tihnită. Prietenoși ca întotdeauna dar parcă mai relaxați după o vară întreagă de trudă în slujba oaspeților care le trecuseră pragul tavernelor și pensiunilor. Nu mă dau în vânt după statul la plajă iar marea mi se pare la fel de frumoasă în orice anotimp așa că din octombrie până pe la începutul lui aprilie Grecia ar fi minunată.

        Pe locul doi ar fi Normandia. Nu, de fapt nu pe locul doi ci intr-o ordine aleatorie, o să spun și despre această superbă regiune a Franței pe care am vizitat-o anul trecut că este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc o bună perioadă de timp. Peisajele, satele pitorești, coasta maritimă, catedralele, castelele, pădurile, toate m-au lăsat cu gura căscată și m-au făcut să-mi doresc cu ardoare ca într-o zi să mă întorc acolo. Iar mâncarea… nu are rost să mai spun nimic de bucătăria franceză, îmi salivează toate simțurile când îmi aduc aminte de midiile în sos de brânză Roquefort, de baghetele proaspete la prima oră a dimineții și de cidrul îmbuteliat în sticle de șampanie.

        Iar dacă vorbim de mâncare nu pot să nu menționez Barcelona cu micuțele magazine de cartier unde găseai zeci de sortimente de măsline unele mai bune ca altele și unde pe o căldură caniculară am mâncat cel mai bun gazpacho ever. Îl fac acum și eu acasă și este mâncarea mea preferată de vară dar tot nu se compară cu ce am mâncat atunci. Să mai spun și de sangria și de străduțele răcoroase pe care ne pierdeam pașii la umbra copacilor uriași pe care nu-i ”toaleta” nimeni, niciodată? Nu are rost pentru că nu am întâlnit pe nimeni care să fi vizitat Barcelona și să nu se fi îndrăgostit iremediabil de acest oraș.

        Și în Anglia mi-ar plăcea să trăiesc și chiar dacă pentru unii poate părea surprinzător, clima de acolo mi se pare ideală. Ploile ca ploile, nu mă dau în vânt după ele, dar temperatura este perfectă. În jur de 14ºC atât vara cât și iarna 😀 Nu tu înghețuri, nu tu geruri, nu crivăț și viscol și nici călduri care să-ți blocheze respirația, uscăciune și praf până la cer și înapoi. Pământul nu se scorojește de sete și iarba este verde tot timpul anului. Vremea este oarecum asemănătoare cu ceea ce am trăit în Danemarca acum 20 de ani însă nu bate atâta vântul. Din cauza vântului am scos Danemarca de pe lista mea pentru că am o conjunctivita care se activează la cea mai mică rafală și mă deranjează îngrozitor.  Sunt nemulțumită pe tema asta dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru că știu că se poate și mai rău, am o prietenă cu psoriazis care săraca se ferește de soare ca de dracu’ atât de gravă e problema ei. Boli meteo-sensibile 😀

        Și la Viena mi-ar plăcea să locuiesc un an-doi. Viena mi se pare un Cluj mai mare și are un aer atât de boem și romantic, e încărcată de atâta grandoare și istorie încât ai impresia că toată aristocrația Europei s-a mutat acolo. E curat, e civilizat, poți să te deplasezi cu ușurință dintr-o parte în alta pentru că transportul în comun funcționează perfect și să nu uităm de partea artistică de care aș profita din plin. Festivalurile de muzică, spectacolele, teatrele, muzeele, expozițiile, concertele… nu aș rata nimic.

        În toate aceste locuri am fost și am văzut cu ochii mei la ce m-aș putea aștepta însă sunt și locuri în care nu am ajuns (încă) dar dacă mi s-ar propune să mă mut acolo pentru următorii cinci ani aș spune da în secunda doi. Australia ar fi unul din ele. Voi? v-ați muta într-un loc în care nu ați mai fost niciodată?

Read More

        Amintirile pe care le am despre prima mea poșetă sunt, pe cât de proaspete (deși au trecut câteva zeci de ani), pe atât de înduioșătoare. La fel și amintirile despre primii mei pantofi cu toc sau despre primul meu articol de machiaj, un rimel primit într-un Ajun de Sfântul Nicoalae de la o verișoară cu opt ani mai mare. Am amintiri frumoase și cu prima mea umbrelă, și cu ciorapii ”subțiri” pe care i-am purtat de Paști când aveam 13 ani, și cu primul parfum care era doar al meu fără să trebuiască să-l împart cu nimeni, și cu primul ceas sau primul inel de aur.

        Trecând la nivelul următor, îmi aduc perfect aminte de bucuria și încântarea cu care am agățat la fereastră prima noastră perdea, un model cu flori care se repeta în șiruri verticale, niște lalele mici și stilizate care mi se păreau extrem de drăguțe mai ales atunci când în serile calde de vară vântul flutura ușurel perdeaua. Și de tabureții din bucătărie pe care i-am folosit o jumătate de viață îmi aduc aminte cu drag chiar dacă, privind retrospectiv, nu doar că erau foarte simpli dar erau și foarte prost lucrați. De fapt îmi aduc aminte cu plăcere de o mulțime de alte lucruri care la vremea lor reprezentau mici realizări pentru care avusesem și de muncit, dar și de așteptat.

        Ciudat este însă că de prima noastră mașină nu îmi aduc aminte cu mare bucurie, ba chiar aș putea spune că mi-am reprimat amintirile astfel încât mare parte din ele s-au estompat până la anularea completă. Să-ți ștergi din memorie ceea ce nu te face fericit este un lucru bun și nu mulți reușesc asta. Eu însă nu am probleme să mă scutur de lucrurile negative din viața mea. Prima mașină pe care am cumpărat-o a fost una tamponată. Dacia 1300 pentru că doar  de atât am avut bani. E adevărat că nu a fost scumpă dar când am adus-o tractată acasă și s-a oprit în fața porții, tot ceea ce am simțit a fost o mare dezamăgire. Soțul meu însă era încrezător că lucrurile se vor schimba rapid pentru că marele lui hobby erau reparațiile de mașini și în ideea asta cumpărase mașina, să o repare, să o facă să funcționeze din nou și să îi schimbe total aspectul făcând-o să arate ca nouă. Numai că lucrurile nu au mers conform planului sau au mers doar parțial, marea ”descoperire” fiind la puțin timp după ce mașina a fost complet dezasamblată când am constatat că seria caroseriei nu corespundea cu ceea ce era trecut în acte.  Pe românește, luasem o mare țeapă.

        Mașina numărul doi, un Renault 12, ne-a adus-o un prieten, François. A venit din Franța cu ea pe platformă și, dacă bine țin minte, o luase dintr-un cimitir de mașini. Teoretic era o ”mașină străină”, dar practic arăta exact ca toate Daciile 1300 care circulau pe drumurile patriei și după mintea mea nu vedeam nicio diferență. Ne-am folosit de ea o bună perioadă de timp dar arăta… nu găsesc cuvântul potrivit însă în niciun caz nu e ceva cu care să mă pot lăuda.

        Citroën XM a venit în viața noastră ca o încununare a tuturor eșecurilor în materie de motoare deși în 1990, la aproximativ șase luni de la lansare, modelul acesta câștigase premiul Mașina europeană a anului (obținând aproape de două ori mai multe voturi decât  locul doi, adică Mercedes-Benz SL). Dacă mă întrebați pe mine, cred că a avut pile 🙂 Am urât mașina aia cu toată ființa mea, iar dacă nu știți ce este aceea suspensie hidraulică (adică sistemul cu care funcționa XM-ul) vă pot explica eu în două cuvinte: o mare porcărie. Practic, după ce opreai motorul, toată mașina cobora de se făcea una cu pământul iar dacă o priveai mai de departe ai fi jurat că îi sunt sparte toate cauciucurile. Problema era că suspensia asta nu prea funcționa, în mod normal în mers ar fi trebuit să aibă garda sus dar când îți era lumea mai dragă dădeai cu toate pragurile de pământ sau chiar, în cele mai negre cazuri, nici nu puteai pleca de pe loc. Deci în loc de niște arcuri normale și clasice, francezilor li se năzărise să facă un sistem de control electronic foarte sofisticat, greu de întreținut și foarte greu de reparat pentru tehnologia anilor 90.

        A urmat un Opel Vectra  roșu ca focul (să-i surâdă norocul) care mi-a plăcut din prima și la alegerea căruia avusesem și eu un cuvânt de spus. Părea că, în sfârșit, sunt mulțumită. E adevărat, am fost chiar mândră de mașină numai că toată euforia a durat extrem de puțin, mai exact două săptămâni când un nebun a intrat pe contrasens frontal în mașina noastră . Un accident oribil la care din fericire eu nu eram în mașină, soțul fiind salvat de centură (o lună a avut vânătaie peste piept) și de airbagul care s-a deschis la timp. Opelul s-a făcut praf iar banii de la asigurări i-am primit după aproape trei ani.

        De aici încolo nu m-a mai interesat deloc ce mașini avem și le-am pierdut șirul dar știu totuși că am schimbat cel puțin trei Renault-uri Espace, obsesia lui Cristi. (În Anglia conduce aceeași mașină cu volan pe dreapta și e la Espace-ul numărul 2). De fapt, dacă nu conduc de ce m-ar interesa cu ce mașină ne deplasăm dintr-o parte în alta atâta timp cât roțile se învârt?

        Mă mai uit la mașinile lui Vlad care l-a moștenit pe taică-său. Le schimbă ca pe șosete dar la el e de înțeles, lucrând în domeniu. De-a lungul timpului două dintre mașinile lui mi-au plăcut. Prima lui mașină, care a fost un Ford decapotabil galben pe care l-am ajutat și noi să îl cumpere și cu care am făcut și eu un drum la Sinaia, iar a doua, un Suzuki Vitara care e de actualitate și care mi se pare că arată ca jucăriile pe care le iubea când era mic. Desigur, fără urmele de noroi de la offroad.

        Voi cum vă raportați la mașini, pe o scară de la 1 la 10 care e atenția pe care le-o acordați?

Read More