Fiind duminică, ultima zi a săptămânii (la noi, că la englezi se consideră că săptămâna începe duminica), să facem deci recapitularea evenimentelor:

1. Am mâncat struguri toată săptămâna la micul dejun, la prânz și la cină, atât de mulți cum cred că nu am mâncat fructe toată vara. Anul acesta mi s-au părut mai dulci ca niciodată și am găsit și foarte multe soiuri atât în piață cât și în magazine, și albi, și negri, și cu semințe și modificați genetic (adică fără), și mai mici, și mai mari… Atât de mulți struguri nu am mai mâncat din studenție de la practica agricolă făcută la Nazarcea în județul Constanța… și a trecut ceva vreme de atunci.
2. Am cumpărat două forme de silicon pentru ouă poșate. Mi s-a părut o chestie foarte ingenioasă și ușor de folosit deși până să îmi iasă rezultatul dorit am dat trei rateuri. Oul, evident fără coajă, se răstoarnă în căușul de silicon și apoi se pune într-un vas în care fierbe apa unde va pluti la suprafață. Se acoperă cu un capac și se lasă aproximativ 5 minute. De ce spun că am ratat? pentru că apa fierbea prea tare și a venit peste ou răspândind tot albușul în apă  iar asta mi s-a întâmplat de două ori la rând până am înțeles că trebuie să dau focul mai încet. Apoi a treia oară, am aruncat egg poacherul în oală de la înălțime cam mare și s-a răsturnat ieșind aceeași porcărie 🙂 Dar acum experiența își spune cuvântul și în sfârșit mă bucur de achiziția mea.
3. Am avut o mică problemă de sănătate pe care mi-am rezolvat-o, cum altfel, decât la o clinică privată. Nu o să dau amănunte pentru că s-a rezolvat totul cu bine dar am constatat, fără să fie ceva nou pentru mine, că, deși tehnic vorbind, avem personal medical de o calitate excepțională și aici mă refer atât la medici cât și la asistente, din punct de vedere al comunicării cu pacientul toată lumea este varză. Medicina este un domeniu în care interacțiunea este inevitabilă dar suntem rămași mult în urmă față de relaționarea care se practică în străinătate, înțepeniți undeva în trecut, iar ca să porți o discuție trebuie să scoți cu cleștele cuvintele de la doctor. Pentru a obține răspunsurile care te frământă tu, ca pacient, trebuie să ai abilitatea de a pune întrebările astfel încât să nu te trezești doar cu reacții laconice de genul ”da”, ”nu” sau ”este posibil”. Cu toate astea, per total, experiența mea a fost una pozitivă, pentru că, desigur, dacă te-ai însănătoșit, treci mai ușor cu vederea peste orice.
4. Am continuat să studiez oferta de aspiratoare și tot nu am reușit să mă hotărăsc asupra modelului care mi s-ar potrivi. De jumătate de an vreau să îmi schimb aspiratorul care pe lângă faptul că e vechi și am senzația că nu trage suficient, mai are și o cutie  în care adună praful care este îngrozitor de neplăcut să o curăț, în special pâlnia aia de hârtie ca un fel de acordeaon care se umple de mizerie și care mă face să mă murdăresc până la cot de fiecare dată când termin curățenia. Faza e că nu știu după ce criterii să aleg, în afară de faptul că nu mai îmi trebuie în vecii vecilor aspirator fără sac, nu știu la ce să mă uit. De ce sunt atât de mari diferențele de preț? pentru că mie toate aspiratoarele mi se par la fel. Desigur că am văzut și modele mai speciale, cum ar fi cele de aici dar mi se par un pic prea profesionale pentru ceea ce îmi trebuie mie, adică un apartament de bloc. Dacă aveți vreo recomandare pentru mine, aruncați un ochi aici și spuneți-mi părerea voastră. Please!
5. M-am uitat cu mare plăcere la Vocea României, una din emisiunile mele preferate și în special partea aceasta cu audițiile pe nevăzute mi se pare extrem de plăcută și de relaxantă. Nu cred că emisiunea este regizată deși probabil antrenorii sunt încurajați să poarte discuții în contradictoriu și să se tachineze unul pe altul dar umorul de care dau dovadă este exact pe gustul meu și, fiind atât de captivantă,  întotdeauna mi se pare că emisiunea se termină prea repede.
6. Am urmărit cu atenție parcursul Brexitului fiind direct interesată de acest subiect și, din observațiile proprii avute pe tărâm britanic, englezii nu sunt deloc entuziasmați de beleaua în care s-au băgat din nepăsare, neștiință și neimplicare. S-au trezit târziu de sub vraja politicienilor care și-au văzut doar interesele proprii în delirul pe care ți-l dă accesul la putere iar acum încearcă să dreagă busuiocul prin manifestații, marșuri și mitinguri și nu doar la Londra, așa cum vedem la televizor, ci în toate orașele țării. Peste tot se împart flyere de acest gen prin care se încearcă organizarea de proteste anti-brexit. Sper să le și reușească.
7. Am reluat la citit sau mai bine spus răsfoit, The Little Book of Hygge, rețeta daneză a fericirii. E o carte potrivită toamnei, cu poze frumoase care induc o stare de bine, un fel de ghid către lumea confortului sufletesc, scris de Meik Wiking, directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga pentru că da, în timp ce noi ne mândrim că avem DNA alții au Institute care se ocupă cu studiul fericirii 🙂

        A fost o săptămână relaxată, fără evenimente spectaculoase și fără surprize pe care de altfel le detest. Voi? tot pe pace și liniște?

Read More

        Generația mea și-a format gusturile în fața televizorului, ascultând radioul și, desigur, citind. Dar televizorul, înainte de a se transforma în oribilul mijloc de propagandă ceaușistă, ocupa un loc important și reprezenta divertismentul din fiecare seară fie că urmăream un film bun, fie că așteptam un nou episod dintr-un serial polițist sau că eram absorbiți de documetarele absolut încântătoare ale Teleenciclopediei. Aseară, auzind cu totul întâmplător melodia de generic de la Telecinemateca m-a cuprins un val de nostalgie și amintirile copilăriei m-au cotropit inundându-mi simțurile și făcându-mă să-mi doresc să dau timpul înapoi măcar pentru o oră, cât să mai apuc să mă așez turcește pe covorul gros din fața televizorului așteptând să înceapă Forsyte Saga.

        Nu știu cât înțelegeam, eu și sora mea, din acel serial dar știu că mama și bunica erau pasionate de acțiune, de personaje, de decoruri și de tot ceea ce însemna atmosfera autentică a unui film englezesc și toată familia aștepta cu nerăbdare fiecare episod. În cameră era liniște și pace, soba de teracotă emana o fierbințeală plăcută, bunica stătea în fotoliu în timp ce eu mă sprijineam de una din părțile laterale iar siguranța că nu mi se poate întâmpla nimic rău îmi dădea o seninătate pe care nu am mai simțit-o niciodată după ce am crescut. Credeam că viața e nesfârșită și anii împreună nu se vor termina vreodată și niciodată nu mi-a trecut prin cap să mă întreb cum ar fi dacă?…

        Dacă mama nu ar mai fi… ce gând stupid care să-mi înnoreze inima și să-mi înnegrească gândurile. Cum să nu mai fie când tot universul meu se termina acolo unde ajungea grija ei și mângâierile și cuvintele calde, cum să nu mai fie locul în care mă întorceam ori de câte ori mă loveam sau mă poticneam într-o dezamăgire sau aveam de înfruntat un eșec? Mama cu vocea ei caldă și calmul mai larg decât oceanele lumii, cum să nu mai existe? Nici acum, după mai bine de trei ani de când a devenit o amintire, mintea mea nu cuprinde grozăvia gândului că nu o să o mai văd niciodată și că anotimpurile se vor scurge fără ca ea să le simtă iar rana din sufletul meu nu e nici mai mică, nici mai puțin adâncă pe măsură ce trec anii.

        Îmi pare rău după fiecare clipă irosită, după fiecare amânare, după toate cuvintele pe care nu le-am spus și după toate bucuriile pe care nu am mai apucat să i le fac. Am amânat de pe o zi pe alta crezând că timpul e nesfârșit și fără să văd capătul drumului care s-a terminat brusc într-o zi ce mima primăvara deși era abia început de februarie. Aș fi vrut măcar să mai apuce să facă mult visata excursie în Italia cu un tur al vestigiilor Romei despre care citise atât de multe, aș fi vrut să ne mai plimbăm împreună într-o dimineață de vară pe străduțele vechi ale Bucureștiului așa cum am făcut la absolvirea Cristinei, să vedem Lacul lebedelor sau orice alt spectacol de balet în care să strălucească o rusoaică și apoi să încercăm gusturi asiatice într-un restaurant cu pretenții și aș fi vrut să mai stăm măcar de câteva ori în curte la umbra viei mâncând pe săturate înghețată de fructe.

        O să-mi pară rău cât oi trăi că nu i-am cumpărat de Crăciun sau poate de ziua ei lănțișorul de aur pe care și-l dorise cu ardoare în tinerețe văzându-l la gâtul unei mătuși bogate. Mi-a povestit târziu, când era deja trecută bine prin viață, cum, studentă fiind, a fost invitată la teatru de această rudă care ”făcuse rost” de bilete la o premieră de mare succes la vremea respectivă și, înainte de spectacol, s-a dus la ea acasă pentru a merge împreună. Când a ajuns, mătușa și soțul ei erau deja îmbrăcați, pudrați, parfumați și gata de plecare dar, pe când să iasă pe ușă, ea și-a adus aminte că nu-și pusese bijuteriile și s-a întors din drum revenind cu un lanț de aur gros care se unduia peste rochia bleumarin, un lanț cu o lucrătură fină ce părea un șarpe încolăcit. Mi-a spus că ceva mai frumos și mai de bun gust nu văzuse în viața ei și că de atunci, mereu se gândise la acel lanț dar că, tehnic și realistic vorbind, își dădea seama că nu o să aibă așa ceva niciodată. Pentru mine destăinuirea a fost un pic surprizătoare pentru că mama nu era genul care să fie ahtiată după bijuterii și în afară de verighetă nu purta nimic altceva, nici măcar inelușul cu diamant primit de la aceeași mătușă și care la un moment dat mi l-a dat mie.

        Știu că am încercat atunci să scot de la ea mai multe amănunte privind descrierea lănțișorului ca să-mi dau seama exact despre ce era vorba pentru că în capul meu se aprinsese deja o luminiță gândindu-mă ce surpriză extraordinară îi voi face. Ca de obicei mi-a citit gândurile și mi-a luat-o înainte spunându-mi că îmi interzice categoric să cumpăr așa ceva pentru că deja e de domeniul trecutului, că e prea bătrână, că nu mai iese nicăieri, că sunt bani cheltuiți degeaba și că pur și simplu nu își mai dorește. Că toate lucrurile trebuie făcute la vremea lor, altfel își pierd rostul. Nu știu de ce am ascultat-o, nu știu de ce nu am surprins-o măcar cu altceva de aici sau de aici dacă lanțul se dovedise după atâția ani un vis uitat. Cred totuși că s-ar fi bucurat și i-ar fi stat bine chiar dacă pentru mine, copilă fiind, clipsurile cu margarete din plastic pe care le purta vara la mare erau cele mai frumoase bijuterii iar mama, în rochia ei albă de in și cu părul prins în coc, cea mai elegantă femeie de pe faleză.

        Au trecut mai bine de trei ani de când nu i-am mai auzit vocea și am sperat că va fi mai bine în timp. Uneori e, atunci când pentru o fracțiune de secundă uit că s-a întâmplat și îmi aduc aminte să îi spun cu cine m-am întâlnit sau ce am văzut, fleacuri pe care le împărtășean zi de zi, apoi văd casa goală și știu că n-o să-i mai simt niciodată mâinile moi mângâindu-mă pe creștet. Se spune că timpul le vindecă pe toate dar mie timpul nu mi-a adus nici vindecare, nici acceptare. Îmi ascund tristețea și merg mai departe așa cum o face orice copil fără mamă.

        Vă las mai jos genericul de la Telecinemateca așa cum a fost creat în urmă cu exact 50 de ani.

Read More

        Poate exagerez puţin, hai să spunem că nu mă bucur că s-a terminat vara ci că a venit toamna. Sună un pic altfel altfel şi, de fapt, îmi plac toate schimbările de anotimp iar toamna aduce cu ea câteva lucruri încântătoare:

1. Lumânările parfumate care își vor face din nou loc pe măsuţa din sufragerie și ce poate fi mai plăcut decât o casă mirosind dulce a caramel, a scorţişoară sau a prăjituri tocmai scoase din cuptor (deşi n-am mai aprins cuptorul de iarna trecută)? Numai când mă gândesc ce nume frumoase au aromele de lumânări și deja mă binedispun. Am o colecţie măricică de care sunt tare mândră şi cele mai multe lumânări parfumate le am de pe Notino, un site care săptămâna aceasta (adică până pe 29 sept) are o ofertă de neratat, 20% reducere la parfumurile pentru casă folosind codul 20rohome în coșul de cumpărături, ceea ce nu sună rău deloc.
2. Au dispărut țânțarii, enervanții ăia mici al căror bâzâit îmi transformă neuronii în elastic. Dacă mă supără ceva pe timpul verii, ţânţarii se bat clar pentru primul loc. Și măcar  dacă s-ar hrăni cu grăsime în loc de sânge, poate nu mi s-ar mai părea atât de ticăloși 🙂
3. Putem să îmbrăcăm (în sfârșit!) puloverele acelea superbe cumpărate în martie la reduceri și pe care nu am apucat să le purtăm pentru că s-a făcut prea cald. Și botinele luate cu reducere de 70%. Şi eşarfele care ne conferă acel look chic… Clar, din punct de vedere vestimentar, toamna aduce infinit mai multe opţiuni.
4. S-a terminat în sfârșit cu codul roșu de caniculă. Pentru că oricât am iubi căldura, ce-i prea mult, e prea mult. Și la 38 de grade la umbră nu-ți mai arde de nimic. Pe mine mă oboseşte căldura toridă şi nu-mi place deloc să simt cum curge apa pe mine, cum mi se umezeşte părul de la transpiraţie şi cum se lipesc hainele de mine dându-mi o senzaţie continuă de disconfort.
5. De acum înainte putem din nou savura o băutură fierbinte cum ar fi un ceai cu vanilie. Sau, de ce nu, o cană de vin fiert cu scorțișoară și bucățele de măr. Sau o ciocolată caldă. Totuşi pentru mine ceaiurile rămân pe primul loc şi de când m-am obişnuit cu adevăratul gust de ceai englezesc, cel în care se pune lapte şi pe care la început nu-l puteam suferi, toamna mi se pare o încântare continuă.

        Mai este oare ceva de care am uitat? Vouă de ce vă place toamna? în afară de spectacolul pădurilor care pe mine mă deprimă… din punctul acesta de vedere prefer verdele crud al primăverii care va veni exact peste şase luni 🙂

Read More