Nu știu dacă numele Dana Budeanu vă spune ceva, în caz că nu, nu ați pierdut nimic deși femeia e totuși o apariție care stârnește multe controverse la TV. Apare în fiecare zi de luni (cred, nu sunt sigură) în emisiunea Vorbește Lumea de pe ProTV, acolo unde comentează și dă sfaturi esențiale vedetelor în legătură cu ținutele purtate la diverse evenimente. Nu urmăresc emisiunea dar recunosc că, din când în când, o văd în reluare pe YouTube și nu pentru că aș crede sau că ar avea importanță ce debitează ea acolo dar pentru mine e și asta o formă de entertainment. Adevărul e că subiectul ”modă” mă atrage într-o oarecare măsură, aș fi nesinceră să neg acest lucru, și de multe ori îi ascult pe părerologii de meserie chiar dacă aberațiile lor cel mai adesea mă intrigă în loc să îmi confirme (sau nu) propria-mi opinie.

        În urmă cu ceva ani, fără să se cramponeze de vreo urmă de modestie demodată, Dana Budeanu s-a autointitulat stilistul vedetelor dar, chiar dacă afirmația a stârnit polemici și un val de ură, de bine, de rău, creațiile sale au fost purtate cu mare succes de Mihaela Rădulescu și de Andra. Înțelegeți deci că tipa este designer vestimentar și, pe lângă asta,  a scris două cărți, un Manual de stil destinat doamnelor si un Manual de stil gentleman pentru domni. În plus are și un blog pe care e drept că nu a scris nimic de câțiva ani dar ceea ce am văzut acolo în mare măsură mi-a plăcut. Ceea ce vreau să spun este că, deși tipa îmi este antipatică, are creier și nu este vreo tâmpițică de genul fotomodel care și-a deschis casă de modă pe banii vreunui sugar daddy.

        Din păcate cuvintele și le găsește mult mai bine în scris decât atunci când vorbește liber și nu pot pricepe de ce un post cu prestanța protv-ului a pus-o să conducă o rubrică unde trebuie să vină cu replici spontane și unde ar trebui să-i meargă gura non stop. Ce trebuie ea să facă este să comenteze ținutele vedetelor care apar pe ecran, să spună dacă sunt bine sau prost îmbrăcate, dacă outfitul corespunde evenimentului iar dacă nu, ce sugestii ar da și ce sfaturi de viitor are pentru persoana în cauză. Cu siguranță în capul ei ideile se succed rapid una după alta, că doar asta îi e meseria, numai că exprimarea vine tare greu.

        De fiecare dată când o urmăresc aud o frază inteligibilă cap-coadă doar o dată la câteva minute, în rest discursul ei este alcătuit din cuvinte disparate, propoziții începute și neterminate sau expresii simple pe care le-ai putea pune în gura oricărei cucoane de pe stradă: accesorizarea nu este ok sau, dimpotrivă este ok, rochia arată ca un … din asta, înțelegeți ce spun, materialul… cum să spun, nu e cazul… dar…, rochia trebuie să aibă… cum să vă spun, ok?, da, mi-am dat verdictul, au revenit… eu n-am nimic, mi se pare… nu știu, nu înțeleg bijuteriile astea, nu știu, nu-mi dau seama, ăăăă, sper să revină… mă rog, ăăă, da, sunteți într-o eroare totală și… mă rog, sunteți dezinformați, bă, ziceți și voi, da, mă gata, prost! sau da, ești bine dar e o poșetă urâțică, nu-mi amintesc exact dar… stai bine pe… la noi nu se uită neprihănitele, la noi se uită femei care înțeleg. Bă, cele care vă machiați… fiți atente, băi, alo, astea cu lipitori… fără lamé, băi, lăsați băi…, mai pe lejereanu…

        Sunt total de acord cu limbajul colocvial care aduce o notă de familiaritate și o apropiere clară între reporter și telespectatori și nu asta mă deranjează ci lipsa continuității în ceea ce spune. De fapt, tu, ca telespectator, habar nu ai ce vrea să spună și mă întreb de fiecare dată ce caută obsesivul ”nu știu ce să spun” atunci când este chemată într-o emisiune pentru care ar trebui să fie pregătită și să știe exact ce să spună la apariția fiecărei ținute. Că doar de-aia stă un sfert de țară cu gura căscată așteptând părerea ei, să o audă ce are de spus. Deci cam asta se întâmplă la fiecare emisiune. Există totuși mici excepții iar una dintre excepțiile care au devenit virale pe internet s-a produs acum câteva zile când într-un exces de negativism a pornit o tiradă de un amuzament copios, un tir de observații mitraliate împotriva bărbaților care nu poartă șosete și apar cu glezna la vedere atunci când poartă costum sau alte ținute formale. Fiind un lucru care o zgârie atât de rău pe retină, limba i s-a descleștat dintr-odată și blocajul mental care nu o lăsa să-și găsească cuvintele s-a disipat instantaneu dezlănțuindu-se cu patos la adresa acestor masculi:

        ”Puneți-vă șosete, mai băiețeilor! Mai ales la costum! Puneți-vă șosete, terminați-vă cu nudismul la gleznă! Mergeți la nudiști dacă sunteți nudiști, nu faceți nudism pe gleznă… Terminați, nu mai fiți așa de nebuni și de fashioniști și de ce-o-ți fi voi, unde o-ți fi învățat… E o porcărie, măi băieți! Ce-aveți, mă, cu glezna goală?! Nu vă e rușine? Păi voi sunteți bărbați sau ce? Niste marțafoi! Păi nu vă e rușine cu păruțul pe picior la costum, să îți văd gleznuța? Îți scurtezi și pantalonii… Fătălăi, fătălăi! Bă, voi ați văzut mafioți fară ciorapi? Bă, voi credeți că aia sunt handicapați? Mafioții… credeți că sunt niște fraieri sau ce?? Păi dacă vedea un mafiot unul fară ciorapi îl împușca în cap! Băi, voi ați văzut la bărbați blugi colanți? Ce se întâmplă, mă, cu voi? eu înțeleg orice dar să îți iei blugi colanți cu vedere la gleznă …”

        Așa deci, Dana Budeanu asociază masculinitatea cu mafia. Presupun că aia italiană 🙂 Adevărul e că nici mie nu-mi plac bărbații efeminați și cei care au grijă în exces de aspectul lor. Pe de altă parte aș putea să-l am în față pe Einstein însuși, dacă are unghiile negre sau miroase a transpirație s-a dus totul naibii. Este o vorbă care spune că bărbatul trebuie să fie un pic mai frumos ca dracul și sunt total de acord. Dar de la gradul de curățenie  nu se poate face rabat. De fapt, aș merge un pic mai departe decât curățenia recunoscând că îmi place să văd că bărbații au grijă la felul în care arată și că pun preț pe imagine folosind produse cosmetice. Există totuși o limită cu care încă nu sunt obișnuită deși rațiunea îmi spune să-mi văd de treabă și să nu mai judec: bărbații care se machiază și aici nu mă refer la ascunderea sub fondul de ten a unui coș sau a unei pete inestetice ci vorbesc de un machiaj full face așa cum am văzut zilele trecute la un băiat, sales assistant (că nu le place să le spui vânzători deși pe românește tot aia e) în Sephora. Era machiat ca pentru o emisiune televizată, lucru cu care nu sunt obișnuită. Dar dincolo de acest aspect care m-a făcut să mă simt ciudat în prezența lui, băiatul avea cunoștințe vaste în domeniul industriei de beauty și realmente mi-a fost de un real ajutor în recomandările produselor de aici.

        Revenind la gleznuța macho la vedere, ce părere aveți, sunteți de acord cu Dana Bundeanu? e semn de cocălăreală sau e cazul să vedem și în afara cutiei?

Read More

        Stăteam ieri și frunzăream internetul (aka Facebook) și la un moment dat mi-a apărut în feed un clip al celor de la ABBA. Nu mai știu cine dintre prietenii mei îl postase și deși de obicei nu deschid clipurile muzicale, de data asta mi-era dor să aud ceva din tinerețile mele așa că m-am trezit ascultând cu mare nostalgie The Day Before You Came. O melodie frumoasă cu versuri banale însă perfect integrate în ideea compoziției, o melodie care mi-a plăcut întotdeauna dar pe care nu cred că am mai auzit-o de ani de zile. Și cum stăteam întinsă în pat cu telefonul în mână am avut dintr-odată un flashback, o amintire care mi-a sărit puternic  în față venind dintr-un cotlon al minții pe care nu-l mai scotocisem probabil niciodată.

        Nu știu sigur, nu cred să mi se mai fi întâmplat una ca asta vreodată dar jur că ceea ce mi-am adus atât de brusc aminte să-mi fi revenit din memorie vreodată, măcar o singură dată în aproape patruzeci de ani. Era ceva de care uitasem total și eu însămi mă miram cum de îmi aduc aminte atâtea amănunte din ziua aceea ploioasă în care dezamăgirea și frustrarea mă aduseseră aproape la lacrimi. Era în vacanța de vară, terminasem cu examenul de treaptă și complet eliberată de griji mă întorsesem dintr-o expediție în Apuseni, mai exact din Padiș, expediție care din păcate se dovedise un total fiasco din cauza ploilor care nu încetaseră nici măcar o oră pe parcursul celor șapte zile cât am hălăduit prin munți. Dar ce spun ”ploi”?… de fapt a turnat cu găleata mai tot timpul așa că după ce corturile noastre și ale profesorilor s-au umplut complet de apă și nu mai aveam nici măcar o pereche de chiloți uscați, ne-am adăpostit împreună cu tot grupul în podul unei cabane unde am petrecut cele mai plictisitoare zile din viața mea jucând șeptică și popa prostul 24 de ore din 24.

        Când în sfârșit a apărut autobuzul care urma să ne ducă înapoi la Cluj am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior și cu adidașii fleoșcăind, cu hainele murate și cu părul șiroind de apă nu-mi mai doream nimic altceva decât să ajung într-un loc uscat. În Cluj am ajuns cu bine undeva spre seară dar, cum la vremea respectivă nu prea existau multe variante de transport, nu aveam cum să ajung la Turda în aceeași zi așa că am rămas încă o noapte, împreună cu alte două prietene (surori),  la internatul liceului.

        Știam că la cinema Republica rula filmul ABBA și tot orașul era în isterie generală pentru un bilet. Nu intru în amănunte pentru că presupun că toată lumea știe ce însemna un film străin în acei ani când accesul la orice fleac de proveniență occidentală îți aducea satisfacții și bucurii pe care astăzi pur și simplu nu mai ai cum să le înțelegi (iar asta e un lucru bun). Îmi doream extraordinar de tare să văd filmul, eram un fan mai mult decât înfocat al formației, știam toate melodiile, colecționam postere și decupaje din reviste, la toate petrecerile ascultam ABBA și îmi scosesem cu greu versurile pe caiete împodobite cu floricele derulând la nesfârșit banda de casetofon înainte și înapoi până să reușesc să descifrez fiecare frază și fiecare cuvânt cu engleza pe care nu o stăpâneam foarte bine. Prietenele cu care rămăsesem la Cluj erau la fel de pasionate și bineînțeles că toate trei am fi dat orice să vedem filmul. Era ceva între documentar-muzical-artistic cu scene reale din concerte, cu secvențe din backstage, cu interpreții reali ai formației jucând în rolurile principale și cu mult glamour de care, din păcate, în anii cenușii ai comunismului nu aveam deloc parte.

        Bineînțeles că nu am găsit bilete. Bineînțeles că am încercat și la bișnițari și bineînțeles că am sperat și la varianta ”un bilet în plus” dar era absolut imposibil să crezi că mai există cineva care ar vinde. În fața cinematografului erau sute, poate mii de oameni, nu pot să estimez, dar era mulțime compactă așa cum nu se întâmpla să vezi decât la adunările forțate pentru întâmpinarea lui Ceaușescu. M-am întristat, m-am supărat și am zis să plecăm acasă dar fetele cu care eram, surorile adică, s-au uitat la mine ca la o nebună și mi-au zis că ele de acolo nu pleacă fără să vadă filmul și că vor găsi o cale să pătrundă în sală chiar și fără bilet. Și că să rămân cu ele să forțăm intrarea. N-am putut. Aveam atâta conștiință că pur și simplu nu concepeam că aș putea să fac una ca asta adică să intru la film fără să plătesc. Poate nu e potrivit cuvântul ”conștiință”, poate eram doar prea docilă sau prea umilă sau prea fricoasă. Sau poate eram prea proastă și nu știam ce e acela tupeu. Am plecat.

        M-am dus la internat singură, urcând încet și fără niciun chef pe Calea Turzii fiind convinsă că nici prietenele mele nu vor reuși să vadă filmul. Cum să intri fără bilet când toată gloata aia își dorea același lucru??

        Ne-am reîntâlnit peste câteva ore. Intraseră. Așa cum spuseseră, au forțat intrarea și în bulucul care s-a creat când s-au deschis ușile, s-au împins, au dat din coate, și-au rupt hainele, au strigat și s-au înghiontit cu alte sute de oameni dar au reușit să pătrundă. Au stat în picioare dar au văzut filmul pe care mi l-au povestit în cele mai mici amănunte începând de la hainele pe care le purtaseră Agneta și Frida și sclipiciul din păr, până la dialogurile cu managerul trupei și la nebunia din sălile de concerte. Am sorbit fiecare cuvânt și mi-am imaginat fiecare scenă, apoi am rămas cu regretul că mi-a lipsit curajul de a-mi duce cu orice preț dorința la îndeplinire. Că am dat dovadă de o corectitudine umilă care m-a lăsat deoparte, că am renunțat fără luptă la ceva ce îmi doream enorm și că am ales calea simplă a dreptății fără strălucire. Apoi m-am culcat și jur că până ieri nu m-am mai gândit niciodată la episodul acesta, de fapt nici nu știu cum și de unde l-am readus la viață.

        Mă întreb dacă astăzi, cu mintea mea de acum și cu experiențele pe care le-am trăit aș mai face la fel deși sunt sigură că nu. M-am schimbat? poate că da, dar pentru unele lucruri este însă prea târziu.

Read More