Se spune că prima ninsoare începe atunci când Hrușcă își acordează chitara. Glumă, neglumă, exact așa s-a întâmplat ieri 🙂 Râd și eu la bancurile care se fac pe seama lui dar în același timp trebuie să recumosc că îmi place mult cântă iar în ceea ce privește colindele tradiționale cred că încă este cel mai bun. Sau, cel puțin, mie îmi place cel mai mult. Deja (dar ce spun eu, deja, când de fapt el e prezent pe piață de aproape 30 de ani) colindele lui și-au făcut un loc bine stabilit între tradițiile de Crăciun alături de tăiatul porcului, salata boeuf, traficul infernal și cozile imense la cozonacii proaspeți din supermarket.
Așadar, când am auzit că are concert m-am zbătut să fac rost de bilete pentru că voiam neapărat să-l văd. L-am mai auzit cântând live doar la Cenaclul Flacăra acum mulți, mulți ani și de atunci am rămas cu o oarecare nostalgie și cu dorința de a-l revedea într-o bună zi în carne și moase. M-am dat deci de ceasul morții, până la urmă am găsit bilete și, în entuziasmul meu, am ajuns printre primii din sală. De fapt întotdeauna când merg la un spectacol îmi place să ajung mai repede pentru atmosfera plăcută de dinainte, pentru așteptarea caldă și pentru politețurile schimbate cu cunoscuții pe care-i întâlnești în foaier. Urăsc să ajung în ultimul moment, să alerg pe holuri ca nebuna, să intru în sală când deja se estompează luminile, să ridic tot rândul în picioare ca să ajung la locul meu și apoi să mă trântesc epuizată pe scaun eventual răscolind poșeta în căutarea telefonului. Ca să-l închid, nu de alta. 
À propos de telefon, la un moment dat, Ștefan Hrușcă s-a oprit din cântat, și, adresându-se publicului cu o voce pe care am crezut-o oarecum mustrătoare a spus: Văd că foarte mulți dintre dumneavoastră filmează… iar eu m-am gândit să vezi că acum zice că filmatul e interzis în timpul spectacolului, ceva de drepturi de autor și alte bla-blauri de-astea, dar el, nici vorbă… așa, filmați dragii mei și puneți apoi pe Facebook să vadă lumea ce frumos cântă Hrușcă 🙂 Foarte simpatic mi s-a părut și foarte realist. Să fim serioși acum, cine vrea să filmeze, filmează oricum, nu se împiedică într-un anunț de dinaintea începerii spectacolului așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor atunci când mergi la teatru.
Concertul a durat o oră și jumătate, și, în afară de colinde a cântat o singură piesă în afara temei Crăciunului: Rugă pentru părinți pe versurile lui Adrian Păunescu. Emoționant până la lacrimi ca de fiecare dată. Poa’ să zică cine ce-o vrea, Păunescu are niște poezii de o sensibilitate și o profunzime greu de egalat. Ce dacă a scris și ode închinate lui Ceaușescu, ce dacă l-a pupat în fund pe dictator? Una e poetul, alta e omul și eu mă simt capabilă să fac o disociere clară. Cine nu reușește lucrul acesta, păcat de el. Pot să dau zeci de exemple de actori cu o reputație mizerabilă în viața personală însă cu o aură greu de egalat între vedetele de la Hollywood. Primul care îmi vine în minte acum este Mickey Rourke care se distra snopindu-și nevasta în bătaie în timp ce era nominalizat la Oscar sau regizorul Wody Allen care s-a însurat cu fiică-sa adoptivă.. însă pentr asta filmele lor nu au scăzut la box office. Dar mă îndepărtez de la subiect și de ceea ce voiam să întăresc: Păunescu ar fi putut să le ridice osanale și lui Hitler și lui Stalin dar în adâncul sufletului său a rămas delicat ca o floare iar poeziile sale de suflet nu au cum să nu te atingă în cel mai personal mod.
Ștefan Hrușcă a cântat așa cum cântă dintotdeauna: frumos și fără efort, cu chitara sincronizatăă perfect pe voce și versuri, cald și senin, apropiat de ascultători și fără fițe de vedetă. A avut și acompaniament, doi băieți de la filarmonica din Arad, unul la o claviatură electrică și unul la percuție. Drept să spun percuția mi s-a părut la un volum o idee prea ridicat pentru că uneori acoperea cu totul chitara iar pianul făcea din când câte o microfonie foarte deranjantă iar asta s-a întâmplat de cel puțin 5-6 ori. Dacă e să analizăm din punct de vedere tehnic calitatea concertului, aș putea deci să spun că sonorizarea a lăsat cu mult de dorit.
În rest, toate bune și frumoase. Sala superbă, lumea civilizată, luminile plăcute, decorul simplu și potrivit, atmosfera caldă și inimile deschise. La sfârșit a dat autografe tuturor, nu s-a grăbit să plece, nu s-a dat obosit și n-a strâmbat din nas atunci când publicul l-a asaltat. Un singur dor mi-a rămas neîmplinit, a lipsit, așa cum spunea mama, colinda colindelor, adică O, ce veste minunată! De ce o fi uitat Hrușcă de ea, nu pot să înțeleg.
