Dintre emisiunile la care îmi place să mă uit, ce-i drept puține la număr, pe primul loc se află Vocea României iar apoi, surprinzător aș putea spune, Master Chef. Pe Șefi la cuțite nu i-am urmărit în schimb pe Jamie Oliver, pe vremea când se difuza la noi, îl iubeam pur și simplu și n-aș fi pierdut vreun episod nici moartă. De ce îmi place să mă uit la emisiuni culinare, habar n-am, poate încerc să compensez lipsa pasiunii mele pentru gătit cu iluzia că pregătitul mâncării ar putea fi ceva ușor așa cum pare atunci când stai pe canapea și te uiți cu câtă îndemânare toacă unii o ceapă sau frunzele de pătrunjel.

         Recunosc că nu-mi place să gătesc deși, dacă stau să socotesc bine, nu gătitul în sine îmi displace cât toate lucrările colaterale care vin la pachet cu statul la cratiță adică strânsul și adunatul vaselor, curățatul aragazului, spălat, dereticat, șters, frecat, uscat, pus la loc și toate alea. Mai mult durează făcutul ordinii de după decât procesul de creație în sine. Dar nu despre asta vreau să vorbesc astăzi ci despre prima mea experiență în calitate de tânără (pe atunci) gospodină, experiență care ar putea fi dată ca exemplu la ceea ce definește un fiasco total.

        Proaspăt căsătorită eram în vacanță la soacră-mea la Bacău și se apropia ora prânzului. În frigider nu era nimic de mâncare deși nu prea înțeleg cum de se întâmplase una ca asta pentru că soacră-mea mă ținea ca-n puf și gătea cantități industriale de pârjoale, borșuri, plăcinte și scovergi ca să-mi facă pe plac. În ziua aia cred că fusese la serviciu că încă nu ieșise la pensie și probabil nu apucase să-și facă timp pentru gătit. Nu mai țin minte ce și cum, cert este că pe mine și pe soțul meu ne apucase pofta de cartofi prăjiți așa că m-am oferit cu elanul și entuziasmul specific vârstei să ”gătesc” pentru toată familia. Mare scofală, aș zice acum, niște cartofi prăjiți cu brânză rasă deasupra și o salată de castraveți cu roșii dar atunci mi se părea un adevărat regal.

        Nu știam să fac nimic. Și când spun nimic, imaginați-vă că până și să curăț un cartof îmi lua ceva timp. Știam însă un lucru esențial: uleiul trebuie să fie bine încins atunci când pui cartofii în el, altfel aceștia se înmoaie și nu rămân crocanți pe exterior. Am purces deci la treabă, am luat uleiul din cămară și am turnat în tigaie o cantitate bunicică deși ar fi fost mai indicat să pun mai cu zgârcenie, uleiul fiind o marfă de mare preț pe vremea lui Ceaușescu. Prin unele județe, cum era și Clujul meu, uleiul era raționalizat și se dădea doar pe cartelă așa că nu ne permiteam să gătim feluri mari mâncătoare de ulei.

        Bon… Am așteptat câteva minute să se încingă uleiul și, conform tuturor rețetelor din cărțile de bucate, am pus apoi cartofii la prăjit. Cât durează să se facă? 5 minute? 10 minute? în funcție de cât de puternic e focul durează câteva minute  până se prăjesc pe o parte, apoi îi întorci cu spatula, îi mai lași puțin până devin complet aurii și gata! simplu ca bună ziua. Hmmm… primele îndoieli au început să apară după vreun sfert de oră când pe cartofii mei nu se vedea niciun semn că ar fi pătrunși de prăjeală. Deși uleiul sfârâia în tigaie, cartofii păreau perfect cruzi de parcă ar fi fost ținuți în formol, nicio transformare, niciun semn de modificare a texturii, a culorii, a nimic. Am ridicat din umeri și am mai așteptat vreo 5 minute. Aceeași lipsă de rezultat, zici că pusesem la fript bucăți de ciment ce nu puteau fi afectate de căldură. Ce să fac? M-am uitat la Cristi, el la mine, la fel de experți amândoi, și ne-am ațezat pe scaune așteptând în continuare că doar nu aveam cum să mai băgăm lemne pe foc ca să-l întețim.

        După vreo juma’ de oră bună vine soacră-mea în bucătărie (cred că deja i se lungiseră urechile de foame) să vadă ce Dumnezo’ nu mai termin odată cu prânzul ăla. Ei, în momentul în care a deschis ușa, a izbucnit o coloană de fum negru de la aragaz până în tavan de zici că urma să erupă Vezuviul și în câteva secunde toată încăperea s-a umplut de un fel de ceață înnecăciosă de nu mai puteai respira. M-am speriat, dar nu numai eu ci toți trei, în prima clipă am crezut că a explodat aragazul dar apoi am văzut conținutul tigăii devenit o smoală neagră și vâscoasă care fumega à la Copșa Mică style. Mie îmi venea s-o iau la fugă pe scări în jos în timp ce soacră-mea, cu prezență de spirit, a apucat tigaia de mâner și a scos-o pe pervazul geamului. Nu vă spun cum arăta tavanul în dreptul aragazului… negru funingine cu un fel-formă de urme de norișori gri. Horror!

        Rămăsesem muți toți trei numai că muțeala noastră era diferită: eu cu capul plecat și spășit, Cristi cu gura căscată genul wtf?? iar săraca de soacră-mea cu ochii pe zugrăveală și cu tensiunea 200.

        Zice ea dar ce ai pus în tigaie pentru numele lui Dumnezeu? Ulei pusesem, ce să pun altceva? și intru în cămară să îi arăt sticla de jumate din care turnasem. Se uită ea la sticlă, se uită la mine, se mai uită o dată la sticlă și îmi zice cu năduf ăsta nu e ulei fată dragă, ăsta e sirop de lămâie! uleiul e în sticla cealaltă! și îmi arată o sticlă perfect identică, pe un raft mai sus, cu un conținut de aceeași culoare gălbuie și cu aceeași vâscozitate. De unde puii mei era să ghicesc că într-o sticlă e sirop și în alta ulei mai ales că toate sticlele pe vremea aia erau la fel? (De cele mai multe ori uleiul se vindea ”vărsat” și te duceai la alimentara să-ți umple sticla proprie adusă de acasă. Mai nasol era când cumpărai bere și aveai ghinionul să nimerești o sticlă ce nu fusese bine spălată, să vezi atunci ce fericire să fii însetat și să iei o gură de bere cu aromă de ulei rânced… pfff)

        Nu mi-a mai trebuit în veci să gătesc la soacră-mea acasă și nu-mi trebuie nici acum după atâția ani. Poate că dacă ar avea niște chestii ca cele de aici m-aș mai gândi, dar altfel, nu. De fapt nu mi-a mai trebuit să gătesc nicăieri, pe niciun teritoriu. Se poate spune oare că am avut o experiență traumatizantă și că asta m-a îndepărtat de plăcerea gătitului? Ar fi cazul să mă duc la un psiholog, să mă lungesc pe o canapea și să îi spun prin ce am trecut? :)))) Glumesc desigur dar într-un fel am rămas cam la același stadiu chiar dacă între timp am descoperit o mulțime de retete delicioase de cartofi prajiti. Dar de rețete mi-e plin podul, mai bine aș lăsa pălăvrăgeala și m-aș apuca de treabă.

 

Read More

        Și asta în primul rând pentru că nu toți șmecherii de bugetari pleacă în concedii de lux  la munte sau la mare plătite eventual cu vouchere de vacanță oferite cu generozitate de guverne care vor să se asigure de simpatia funcționarilor din subordine. (By the way, nu mă mai invidiați pentru tichetele alea pentru că la mine la muncă nu s-au dat, deci mai încet cu privirile încruntate). Nu toți bugetarii vor să se avânte pe șoselele patriei având proasta inspirație de a sta blocați în trafic ore nesfârșite doar de dragul de a-și da check-in în vreo cabană tristă aflată la mare depărtare de casă și asta pentru că nu toți bugetarii sunt spontani în ceea ce privește organizarea unei astfel de minivacanțe. Ca să nu mai spun de faptul că în cele mai multe cazuri în familie doar unul dintre soți beneficiază de acest cadou, celălalt fiind consemnat ca un amărât ce este la locul de muncă într-o firmă privată care nu-și permite să închidă porțile timp de câteva zile la fiecare două-trei luni în prelungirea lui 1 Mai, a Rusaliilor, a Paștilor, a Crăciunului sau a zilelor sfinților ortodocși de vază.

        Pe de altă parte, zilele libere nu sunt de fapt atât de libere precum apar la prima vedere, acestea trebuie recuperate fie lucrând două sâmbete consecutive, fie câte o oră în plus în fiecare zi timp de 16 zile lucrătoare ceea ce înseamnă mai mult de trei săptămâni. Trei săptămâni de vară în care tot programul ți-e dat peste cap. Bine, chestiile astea cu recuperatul probabil nu sunt aplicabile decât în partea cea mai de jos a piramidei bugetarilor pentru că mă îndoiesc profund că prin ministere și la alte instituții de înalt nivel s-ar împiedica cineva în astfel de amănunte lipsite de importanță. Dar cum eu și toți colegii mei suntem la nivelul pălmașilor de jos nu putem face altceva decât să ne gândim cum și când vom recupera.

        Ne gândim cum să facem dacă ziua liberă din 16 august va trebui să o recuperăm sâmbăta următoare, în 22 august adică fix în ziua în care, de exemplu, trebuia să mergem la o nuntă. Sau să plecăm la mare cu prietenii într-o excursie programată încă din luna februarie. Iar în 29 august, următoarea sâmbătă în care recuperăm beneficiile minivacanței băgate pe gât, avem deja bilete de avion cumpărate la super oferta pe care o găsisem cu juma’ de an înainte. Pentru că da, programasem toate lucrurile și evenimentele astea fără să bănuim că vom avea parte de o așa surpriză. Din afară văzând lucrurile veți spune că e simplu: îți iei o zi de concediu dar din interior situația apare cu  totul altfel. Poate nu mai ai nicio zi de concediu sau poate ți-s numărate pe degete și nu ai fi vrut să le risipești luându-ți concediu la comandă. Sâmbetele erau plănuite a fi libere și tocmai de-aia ți-ai făcut program cu mult timp înainte și tocmai de-aia n-ai sărit într-un picior de bucurie când ai aflat că trebuie să sacrifici două zile de concediu ca să te aliniezi cu toți bugetarii.

        Eu vorbesc acum din perspectiva mea dar există situații mult mai complicate gen copil mic lăsat la bunici și adus acasă doar vinerea după-masa până duminica. În cazul acesta… stop-joc, scenariul nu se mai poate aplica și, la fel, iar e nevoie de o zi de concediu. Obligat-forțat. Că mamei nu i-a trebuit minivacanța, nu a avut nevoie de zile libere lipite cu alte sărbători ca să nu facă nimic (nici ea nefiind o spontană din fire), în schimb toată rutina, tot programul care mergea ok s-a dat dintr-odată peste cap.

        Dacă… și doar dacă zilele astea libere ar fi fost anunțate de la începutul anului poate aș fi gândit altfel. Poate aș fi programat și eu ceva, m-aș fi înțeles cu prietenii, cu familia, să-și ia și cei din jur liber, să facem ceva împreună, să mergem, să dregem, să sărbătorim… Așa însă m-am trezit cu două zile libere care de fapt nu sunt libere pentru că pentru ele trebuie să plătesc cu alte zile libere. Zile pe care nu mi le-am dorit și care mă încurcă peste măsură.

Read More

        Nu știu dacă o să ne mai facem vreodată bine, nu știu dacă o să ajungem vreodată să simțim cum ne curge civilizația prin vene și să încetăm a compara ceea ce se întâmplă aici cu ceea ce e afară. Așa m-am plictisit să mă plâng de aceleași că…turi și așa m-am săturat până peste cap de aceleași mutre acre, îmbufnate și încruntate de bulldog francez, mutre pe care le întâlnesc la tot pasul, în magazine, pe stradă, la poștă, în autobuz ba chiar și la locul de muncă încât îmi vine uneori să las totul baltă și să mă duc unde văd cu ochii. Undeva unde mutrele astea sunt doar pentru căței adorabili nu și pentru bipezi cu pretenții humanoide.

        Ieri am fost în DM, magazinul acela super drăguț cu cosmetice de tot felul, lumânărele, parfumele și bibilele, un mic rai unde poți pierde câteva ore bune testând, mirosind și băgând nasul prin toate cotloanele fără ca nimeni să te urmărească pas cu pas ca pe un infractor cu trei pagini de cazier (știți că se mai întâmplă, încă mai există astfel de magazine cu paznici plini de sine care la deschiderea magazinului iau în primire grenade ofensive de folosit contra clienților dubioși). În DM nu e cazul, din punctul acesta de vedere este mai mult decât ok.

        De data asta mă grăbeam și venisem țintit, știam exact ce vreau, o vopsea de păr și pastile contra țânțarilor. Raftul cu maglavaisuri pentru păr, primul pe dreapta, venit, văzut, cercetat, căutat, negăsit ce vreau, întreb vânzătoarea care tocmai apăruse în zonă… aveți cumva și numărul… nu apuc să deschid gura decât pe jumătate că mi-o retează scurt – doar ce se vede la raft… și pleacă în viteză de lângă mine nu cumva să o contaminez cu vreo boală nevăzută. Mă resemnez, ridic din umeri și oftând, iau un înlocuitor, ceva care, după poza de pe cutie, seamănă cu ce căutam inițial. Sper să meargă și așa. Mă îndrept apoi spre zona din spate a magazinului unde se țin detergenții și celelalte chimicale în speranța că voi găsi rapid pastilele contra țânțarilor.

        Evident, ca de fiecare dată când te grăbești, nu vezi nimic și nimic din ceea ce trebuie nu îți sare în ochi. Ce face, deci, clientul în acest caz? caută din ochi ajutor, ajutor care în mod normal și, aș spune, tradițional, se regăsește în persoana angajaților. A sales assistănților. Întreb aceeași fătucă grăbită care nu avea timp (și nici chef) de stat la șuetă cu mine. Vă rog, unde găsesc pastile contra țânțarilor? În spate! îmi strigă oarecum peste umăr vrând să se strecoare afară din raza mea vizuală dar îi parez tentativa făcând doi pași hotărâți înspre ea și cu o voce fermă insist În spate, în spate dar unde mai exact că de acolo vin și nu le-am văzut. Oftează tragic și dându-și ochii peste cap mă însoțește trei-patru metri. Nu vreau să știu ce-i trece prin cap și nici ce mi-ar spune dacă ar fi liberă de contract. Mă bucur însă să văd că pastilele de Aroxol sunt la promoție – 6.99, așa că le aleg în favoarea celor de la Raid care sunt 12 lei.

        La casă nu merge contactless-ul la card și fata (alta, de data asta) îmi smulge pur și simplu cardul din mână și îl bagă în pos. (Ştiţi că băncile şi de altfel toate normele de securitate impun să nu dai cardul din mână nimănui, da? e prima măsură contra fraudelor, dar să zicem că nu de asta era vorba aici ci pur şi simplu de politeţe). Nu ripostez că deja mi-e lehamite de tot, bag pinul, primesc bonul şi simţind că ceva nu era în regulă mă uit pe bon. Pastilele mele valorau 10.69 deci cu aproape 4 lei mai mult. Ca să fim riguroşi, 3.70. Îmi exprim deci nedumerirea la care primesc… Nu, de fapt nu primesc nimic. Niciun răspuns, nicio explicaţie, doar un fel de ridicare din umeri şi un rictus răuvoitor. Ce-o mai fi vrând proasta şi zgârcita asta? parcă asta aud dar e doar în imaginaţia mea. Sau se numeşte intuiţie  feminină? Am două variante la alegere, fie o las baltă şi plec, fie îmi caut dreptatea. Mă gândesc că s-ar putea să fi greşit eu, poate n-am văzut bine, poate era preţul unui alt produs, poate m-am înşelat.

        Jur că dacă aş fi văzut cea mai mică urmă de bunăvoinţă, un zâmbet, un cuvânt amabil, orice gest care să fi trădat o vagă urmă de curtoazie aş fi plecat pentru că, v-am spus, mă grăbeam extraordinar de tare şi nu stau în 4 lei. Pardon, 3.70, deşi atâta valorează două pâini din care cumpăr eu de obicei. Anyway, mă ambiţionez, mă întorc la raft, verific ce scrie pe eticheta roşie, aroxol, 30 de pastile, bla-bla-bla… 6.99 şi mă întorc la casă. Cu o voce mică îi spun tipei că preţul afişat este 6.99 şi în momentul acela zici că s-a crăpat pământu-n două. A smuls realmente sertarul casei de marcat, a luat trei bancnote de un leu şi mi le-a trântit pe tejghea fără să scoată un cuvânt (din nou, cum e mutul mai voinic) şi apoi m-a scormonit cu privirea împroşcându-mă cu venin din cap până-n picioare făcându-mă să mă simt ca un jeg uman. Ce respect faţă de client, ce consideraţie, ce zâmbete, ce visez eu cai verzi pe pereţi? cred că dacă nu făceam stânga-mprejur, în secunda următoare îmi dădea cu ceva-n cap, cu pasiune şi pe muţeşte. Nu mi-au mai trebuit nici ăia 70 de bani care încă mi-i datorează, nu mi-a mai trebuit nicio explicaţie şi nici vreo scuză ci am luat-o la sănătoasa, bucuroasă că am scăpat de umilinţă.

        Nu spun că e aşa peste tot, nu spun că se întâmplă la fel tot timpul dar se întâmplă prea des. Şi e inacceptabil. Cum să-i spun? Lipsă de profesionalism e prea puţin (deşi dacă ar fi business-ul meu un astfel de angajat ar pleca imediat), cred că mai degrabă e lipsa celor 7 ani de-acasă şi e lipsă de bun simţ. Saaaau… şi e de luat în calcul şi această variantă, este vorba de un management prost?

 

Read More

        Am musafiri, a sort of, adică a venit Cristina cu fetițele acasă și vor sta două săptămâni încheiate, drept urmare avem mai mult timp de povești împreună. Și nu că la telefon n-am face același lucru dar parcă față în față se leagă mai bine. Ieri a deschis un subiect care m-a lăsat pe gânduri și de atunci îmi trec prin cap tot felul de întrebări iar unora nu le pot da un răspuns clar pentru că pe lumea asta nu e totul doar alb sau negru. Așa că o să dau aici drum liber discuțiilor.

        Un prieten de-al ei, fost coleg de liceu, și-a luat nevasta și copilul de nici doi ani și au plecat împreună  într-o călătorie în jurul lumii. O călătorie pe termen lung. Un an, doi, trei, nu știe nimeni exact cât, probabil cât îi vor ține banii. Au vândut tot ce aveau, inclusiv afacerea în care el investise, adică un cabinet stomatologic de succes, el fiind dentist, iar ea a renunțat la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională. Cum s-ar zice, și-au luat lumea în cap și au plecat în locuri exotice de care nu auzise nimeni sau în care în orice caz companiile turistice nu au destinații îndreptate către turismul de masă. Știu că în ultima vreme e foarte cool să călătorești în locuri cât mai ciudate, să încerci experiențe noi, să alegi pelerinaje spirituale, locuri de meditație sau să devii practicant de yoga dar eu încă nu am întâlnit personal pe nimeni care să se arunce într-o astfel de aventură. Am citit însă multe astfel de relatări și nu știu de ce înclin să cred că nu toate au un grad de sinceritate de sută la sută pentru că prea devine totul roz dintr-odată.

        Anyway, Cristina spunea că nu crede că ea ar fi în stare să ia o astfel de decizie, pentru că oricât de mult îi plac călătoriile, sentimentul de a te întoarce acasă, la locul tău, la lucrurile tale, la patul tău este de neprețuit. Şi m-a întrebat dacă eu aş putea renunţa la tot şi să plec aşa de nebună (folosesc cuvântul nebună ca un fel de alint şi nu cu sens peiorativ) cutreierând lumea. Prima mea reacţie a venit instantaneu şi i-am răspuns că în niciun caz nu aş pleca însoţită de copii mici şi da, îmi recunosc egoismul, primul element luat în calcul nu a fost siguranţa lor ci faptul că nu m-aş putea bucura întru totul de experienţa trăită având de dădăcit copii. Abia apoi am început cu adevărat să cuget gândindu-mă cât timp călătoritul ar fi o reală plăcere dacă ar trebui să mă mut tot timpul dintr-o casă/ hotel/ colibă/ rulotă/ cameră/ vizuină în alta, să împachetez şi despachetez mereu fără să am o rutină zilnică.

        Dilema asta, pe care o am începând de ieri şi care nu-mi dă nicicum pace, mi-a adus aminte de nişte vorbe înţelepte, genul motivaţional, care circulă pe internet: Dacă ai impresia că aventura este periculoasă, încearcă rutina. Este letală. Normal că nici mie nu-mi place să fiu ca un robot şi să am zile identice dar totuşi nu cred că rutina în sine ne omoară ci  faptul că ceea ce obişnuim să facem zi de zi ne displace profund. Dacă printre activităţile obligatorii am reuşi să strecurăm câte ceva distractiv, viaţa ar deveni imediat mai colorată.

        Revenind la întrebarea cu voiajatul  cred că pentru mine varianta, nu neapărat de compromis, dar care să împace şi capra şi varza, ar fi o casă pe roţi. Poate o rulotă dar cred că mult mai bună ar fi chiar o căsuţă de lemn instalată pe o remorcă trasă de maşină. Când stai mai mult timp într-un loc, desfaci cârligul, laşi casa în pădure şi foloseşti maşina ca orice maşină obişnuită. Am văzut ideea asta la americani, există foarte multe filmuleţe pe YouTube, şi sunt multe familii care trăiesc astfel. E drept că eşti limitat la interiorul continentului dar din Alaska până în sudul Argentinei nu-ţi ajunge o viaţă ca să vezi tot ce este de văzut şi până la urma urmei nu cred că cineva întreg la cap s-ar aventura în locuri cu adevărat periculoase adică în ţări în care au loc răpiri de persoane, atacuri teroriste pe şosele lăturalnice sau explozii de mine antipersonal.

        Cred că mi-ar plăcea să am o astfel de construcţie pe roţi  şi să mă plimb ca melcul cu casa în spinare dintr-o parte în alta fără să am grija banilor, grija curăţeniei sau alte griji ca cele de aici sau aici. Nici vecini deranjanţi, nici gălăgie sub geam, nici grădină de săpat, nici geamuri de spălat sau, mă rog, doar ceva minimalist 🙂 Nu știu cât aș rezista, dar pentru o perioadă de un an, doi, cred că ar fi plăcut și cu siguranță m-aș simți cu mult mai bine fiind totuși la mine acasă decât schimbând mereu camera de hotel. Mi se pare o îmbinare fericită între satisfacerea visului călătoriei nesfârșite și a dorinței de a vedea lumea cu confortul căminului propriu.

        DECI 🙂 Dacă mâine ar veni cineva la voi și v-ar spune așa: Ai două săptămâni la dispoziție să îți reglezi treburile și un buget de 50000 de euro să pleci pentru doi ani unde vezi cu ochii, ați face pasul? Nu o lună, nu două și nu un an ci doi, bătuți pe muchie și cu bugetul de care spuneam. Evident că în timpul acesta n-ar fi interzis să mai câștigați un bănuț pe ici, pe colo, muncind ceva pentru completarea sumei. Libertate deplină, deci. Hmm? Cine se bagă?

Read More