Bărbaţii au o capacitate de analiză mult mai dezvoltată decât femeile: pot găsi soluţii pentru diferite probleme în situaţii de criză şi pot schiţa harta unei clădiri mai uşor decât acestea. În contrast, femeile se uită la hărţi ca la maşini străine şi descifrează mai greu detaliile.

        Era să pic jos când am citit chestia asta publicată în Evenimentul zilei în anul de grație 2018. Serios??? femeile se uită la hărți ca la mașini străine, săracele de ele, atâta doar le duce minteuța lor de găină… nu sunt în stare să descifreze o hartă și nici nu au capacitate de analiză. Pfff, probabil că dacă ar fi numai ele pe lume s-ar duce totul de râpă, noroc că există masculii care pot găsi soluții în situațiile de criză…

        După un astfel de articol apărut într-o publicație importantă, zic eu, mă întreb ce face CNCD-ul (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) și care este rolul său în stoparea unor astfel de afirmații aberante. Și îmi răspund singură: Nu face nimic. Probabil lucrează la capacitate maximă pentru recurs, după ce Curtea de Apel București a anulat amenda dată în luna februarie de instituția sus numită jurnalistului Otrăvel (aka Cristian Tudor Popescu) care a îndrăznit să compare coafura Vioricăi cu cea a pavianului cu mantie. Nu vreau să deviez subiectul discuției dar totuși nu mă pot abține să nu mă întreb ce mama naibii de discriminare o mai fi și asta (și fațăde cine?) când omul se leagă de freza unei doamne? Că o fi nepoliticos, ne-elegant sau de-a dreptul mârlănesc nu contest, dar de aici până la discriminare e cale lungă. În schimb atunci când este încălcat însuși principiul egalității între sexe se pare că nimănui nu-i pasă. 

        Nu cred că bărbații sunt mai deștepți decât femeile chiar dacă au creierul mai mare 🙂 Și îl au pentru că, fizic, sunt mai mari. Normal că dacă ai un metru nouăzeci creierul tău cântărește probabil cu 200 de grame mai mult decât al unei femei care are un metru șaizeci dar inteligența, din fericire, nu se măsoară la kil.

        Acuma depinde și ce înțelegem prin deșteptăciune, dacă este vorba despre ceea ce studiem la școală, având în vedere că sistemul de învățământ este unic, nu există diferențe între fete și băieți, de asta sunt sută la sută convinsă. Rezultatele la orice materie depind doar de cât învață copilul, indiferent de sex, și, evident, în mare parte și de factorul genetic, factor cunoscut sub denumirea populară de cum l-o lăsat Dumnezo’. La nivelul abilităților însă gradul meu de certitudine lasă loc unor îndoielil. Nu pot să-mi dau seama dacă talentul de a face anumite lucruri practice care presupun îndemânare vine din factorii genetici sau mai degrabă din exercițiul și practica de-a lungul timpului. Fetele sunt îndreptate de mici către cusut, tricotat și croșetat în timp ce băieților li se pune în mână o șurubelniță, un ciocan și o trusă de traforaj. Sau cel puțin așa era pe vremea mea când orele de ”lucru manual” se desfășurau separat și activitățile erau cu totul diferite.

         De exemplu eu nu am întâlnit bărbați care să tricoteze. De fapt, ba da, am văzut totuși unul singur în viața mea, era un portar de noapte pe care îl aveam la cămin și cum cred că altfel ar fi murit de plictiseală pentru că nu era nici internet nici program la tv atunci, mișca tot timpul din andrele în timp ce din buzunarul halatului i se desfășura un ghem. În schimb femei din mâinile cărora ies minuni și chiar mici opere de artă, am întâlnit la tot pasul. Fără să mă laud, ci doar cu intenția de a-mi susține ideea, chiar și eu mă număr printre aceste femei. Știu să cos în cruciulițe, să cos goblenuri, să brodez, să fac ajururi și să tricotez orice model. Dar nu doar că știu ci chiar am făcut lucruri frumoase care au necesitat multă migală. Am cusut rochițe de păpuși și de fetițe, am făcut perne decorative, fețe de masă, costume populare, cravate croșetate, perdele cu volănașe, căciuli, pulovere, de toate am făcut.

        Și mă uit la băiatul meu, despre care toată lumea spune că are mâini de aur  atât de priceput este la meșterit, că nu este în stare să coasă un nasture la locul lui. Montarea tavanului din rigips, atunci când am renovat apartamentul, i s-a părut un mizilic, dar să țină un ac în mână i se pare complicat. Ce-i drept, și eu mă uit ca mâța-n calendar la chestiile de aici  fără să știu exact cum se folosesc în timp ce într-o mercerie aș putea sta ore în șir la vitrina cu panglici și mărgeluțe.

        Întrebarea pe care mi-am pus-o adesea și la care nimeni nu are încă un răspuns demonstrat științific este dacă de la cea mai mică vârstă copiilor nu li s-ar da jucării diferite (păpuși pentru fetițe și mașini pentru băieți) ci ar fi lăsați să aleagă singuri, dacă nu ar fi îndrumați sau chiar împinși în anumite direcții așa zis specifice genului de care aparțin, dacă factorul educațional și cel social nu le-ar separa drumurile atrăgându-i doar spre activități  tradiționale rolului fiecăruia în societate, ar mai exista atât de multe diferențe de îndemânare la vârsta adultă? Băieții ar alege în continuare trusele de scule iar fetele s-ar lăsa pradă doar instinctului matern sau ar fi un amalgam din toate? Care credeți că este raportul dintre educație și gene? 

Read More

        Întrebam, la sfârșitul unui articol, dacă ați vrea să auziți părerea mea despre un anumit subiect iar una dintre cititoarele mele a deschis o temă la care mă tot gândesc de câteva zile. Mai exact, a scris așa te rog să ne spui care este părerea ta despre prietenia trădată în cele mai dificile momente ale unuia dintre cei implicați în relație (nu are importanță că în relație sunt implicate persoane de sex opus sau de același sex ) și cum crezi că se poate încerca vindecarea.

        În general, de fapt nu doar în general ci întotdeauna, pe blogul acesta împărtășesc experiențele mele personale, lucruri pe care le-am trăit și prin care am trecut, comentez și eu, ca tot omul, ce se întâmplă în jurul meu, ce-mi place, ce nu-mi place și ce mă enervează. Din punctul meu de vedere trădarea este cea mai mare josnicie pe care cineva o poate face și dacă o persoană se dovedește capabilă de așa ceva pentru mine nu mai are nicio valoare, poate să aibă inteligenţa lui Einstein, banii lui Zuckerberg saz frumuseţea Claudiei Schiffer. Viața însă m-a ferit, cel puțin până acum, de trădare în sensul strict al cuvântului și aș spune că mai degrabă am avut parte de dezamăgiri deși linia dintre cele două nu este foarte clar delimitată şi diferă enorm ca percepţie de la om la om.

        Trădarea, în afară de suferința emoțională pe care o aduce, implică schimbarea cursului unei vieți și de-asta spun că nu m-a lovit chiar atât de puternic încât să mă abată sau să-mi schimbe direcția în care mergeam. Și ca să înțelegeți de ce insist să fac acestă distincție o să vă dau două exemple, două povești pe care le-am auzit în ultima vreme, povești cu care din păcate mă confrunt zilnic datorită serviciului pe care îl am. Prima dintre ele, o fată de 21 de ani, se căsătorește cu bărbatul visurilor ei și face o petrecere de nuntă peste puterea ei financiară luând bani cu împrumut. A doua zi mirele dispare cu dar cu tot fără ca nimeni să-i mai poată da de urmă. Emoțional dar și material fata este distrusă iar pe lângă suferinţa interioară peste care nu va trece probabil o viaţă întreagă se adaugă umilinţa de neimaginat pe care va trebui să o poarte de acum încolo. Trădarea în acest caz este la cota maximă la care s-ar putea ridica şi poate acesta este exemplul clasic prin care s-ar putea defini.

        Apoi o altă întâmplare cu o femeie bătrână ce-şi duce traiul de pe o zi pe alta, locuind într-o cocioabă că altfel nu se poate numi locuinţa ce stă să cadă. Cu o pensie de 400 de lei care evident nu-i ajunge să-şi târască zilele, creşte într-un coteţ de lângă casă doi porci. Într-o bună zi în urma unor certuri, cumnata sa cu care locuieşte împreună, o reclamă autorităţilor că nu respectă normele sanitar veterinare de creştere a animalelor (există o distanţă minimă de amplasare a coteţelor faţă de locuinţe) şi nici una, nici două, poliţia locală îi dărâmă şandramaua iar bătrâna, nemaiavând unde să ţină cei doi porci, este nevoită să îi vândă la un preţ de nimic. Îi rămân însă doi purcei mici şi în disperarea ei că nu va mai avea din ce trăi, îi adăposteşte în propria baie unde se găsesc şi în prezent. Nu ştiu până când, nu ştiu cum şi dacă se va rezolva această incredibilă situaţie care pe unii dintre noi ne oripilează dar care pentru alţii sunt adevărate tragedii.

        M-a ferit Dumnezeu de astfel de trădări de proporţii însă am avut parte de dezamăgiri cât cuprinde. Am investit sentimente, încredere, devotament, am dat din timpul meu liber, am ajutat, m-am zbătut, am intervenit şi am făcut tot ce am putut atunci când cineva mi-a cerut ajutorul şi de multe ori, nu că n-am primit nimic în schimb, asta ar fi fost o situaţie fericită, ci am  fost denigrată, vorbită pe la spate, bârfită, pe româneşte vorbind am fost săpată tocmai de cei cărora le dădusem toată prietenia mea. Prima dată, şi cel mai şocant, a fost atunci când tocmai terminasem facultatea şi eram la primul job. Naivă, mi-am închipuit că lucrurile se vor întâmpla la fel ca în şcoală cu singura diferenţă că oamenii din jurul meu se vor numi colegi de serviciu şi nu de clasă sau de grupă. Mare greşeală! Nu vreau să dau amănunte, nu are rost şi oricum firea mea este de o aşa natură încât reuşesc să-mi şterg întâmplările urâte din minte. Nu le las să mă macine şi trec peste ce este urât îngropând mizeriile undeva la spate. Dacă stau să mă gândesc un pic toate marile dezamăgiri mi-au venit în timp de la colegii de serviciu însă pe măsură ce anii au trecut am devenit tot mai rezistentă şi imună la meschinăriile de care am avut parte. Scenariul s-a repetat de multe ori şi cu cât incompetenţa este mai mare, cu atât dorinţa de a accede în vârf este mai puternică. De multe ori m-am lăsat păcălită de o poleială ce ascundea lipsa unor principii şi valori coerente şi am fost indusă în eroare de oameni care deşi profesional s-au dovedit  a fi nişte nulităţi, se considerau a fi printre cei mai vrednici jonglând doar cu manipularea, înşelăciunea şi minciuna. Ne-am intersectat, ne-am împrietenit, ne-am lovit şi… m-am trezit, dezamăgită, la realitate. Am mers însă mai departe dând a lehamite din mână şi  trecând de fiecare dată mai uşor cu fiecare întâmplare ce se aduna în cutia dezamăgirilor.

        Asta nu înseamnă că uit caracterul oamenilor şi că pot să revin vreodată de unde am plecat. Nu. Mă pot lipsi de oricine în afara celor din familia mea. În rest toţi sunt trecători, nimeni nu e de neînlocuit şi ceea ce se spune că ne naştem singuri şi murim singuri este cum nu se poate mai adevărat. Cu adevărat trist este însă să fim înconjuraţi de o mulţime de oameni şi totuşi să ne simţim singuri.

Read More

        După patru ani de blogging pot să spun, sau chiar să mă laud, că am deja ceva experiență în acest domeniu și nu doar într-ale scrisului (pentru că îmi vine mult mai ușor să leg cuvintele decât o făceam la început) dar chiar și în alegerea subiectelor. Este evident că unele teme aduc un număr mare de cititori și comentarii iar altele nu prezintă mai deloc interes deși sunt articole muncite și documentate și pentru care am pierdut mult timp căutând informații pe internet. N-aș vrea să spun că există o legătură directă între superficialitate și rating dar nu pot totuși să nu mă gândesc la asta și să îmi pun niște semne de întrebare. Probabil că, și nu doar probabil ci cu siguranță, la facultățile de jurnalism există cursuri care te învață cum să atragi cititorii prin titluri , conținut, poze, reclame și alte elemente de acest gen dar cum eu nu am făcut o facultate de acest gen, pot doar să vorbesc despre ceea ce se întâmplă pe blogul meu și doar din experiența mea personală. Așadar azi o să vă spun ce tip de articole au avut cel mai mare succes, unele luându-mă prin surprindere chiar și pe mine.

1. Articolele în care vorbesc despre sentimentele cu o conotație negativă adică ură, mânie, supărare, tristețe… tot ce e mai rău pe lume. De exemplu, dacă primul paragraf indică o mică stare de depresie, apar urgent zece cititori iar dacă spun că am niște nervi de zile mari în prima jumătate de oră de la postare se fac o sută. Ca să nu mai spun că expresia ”aș omorî pe cineva” aduce mia în 24 de ore. În schimb veștile bune pe care le împărtășesc prin intermediul blogului aduc doar zâmbete firave și politicoase iar lumea probabil cască de plictiseală în timp ce face scroll down. Asta se vede și după statisticile blogului care îmi arată cât timp petrece în medie un cititor per articol iar dacă stă 10-15 secunde e clar că nu a avut răbdare să citească până la sfârșit.
2. Articolele în care vorbesc despre bani. Dar concret și fără abureală. Cât costă una sau alta, cât câștigă x sau y, cât poți pierde sau economisi, ce poți face cu o anumită sumă de bani. Într-un fel mi se pare firesc, banii fiind foarte importanți în aproape tot ceea ce facem iar mie, la rândul meu, îmi place să fiu informată despre valoarea lor și urăsc atunci când cineva abordează un subiect de interes legat de anumite cheltuieli de care însă nu poate să spună decât că sunt ”mari” sau ”nejustificate” sau nu-și mai aduce aminte exact sau ”depinde” la ce te referi. Păi dacă te sfiești să vorbești sau ți-e jenă sau frică sau pur și simplu nu poți divulga anumite lucruri cu caracter confidențial, nu mai deschide discuția și cu asta, basta dar nu lăsa vorbele în coadă de pește. Se pare că eu nu le las și de câte ori am scris despre bani, lumea a fost interesată să vadă ce am de zis.
3. Articolele de tip listă: 10 lucruri de care să ții seama… 5 destinații pentru… top 10 obiceiuri… și așa mai departe. Cunoașteți genul pentru că nu eu l-am inventat și e plin internetul de listicles, cuvânt nou apărut în engleză care este definit ca a piece of writing or other content presented wholly or partly in the form of a list, adică în traducere o formă de scriitură prezentată parțial sau în întregime sub forma unei liste. Foarte ușor de scris, fără mari bătăi de cap, bine structurat și în consecință ușor de citit. Cumva ca la școală când făceam tot soiul de clasificări. Pentru exemplificare – articolul de față 🙂
4. Articolele despre mâncare. La fel ca și banii, privesc pe toată lumea și foarte repede cititorii și cu mine ne găsim puncte comune. Iar dacă, să spunem,  conținutul despre un mic dejun sănătos este pus sub forma unei liste ca și cea de aici (adică ceea ce spuneam la punctul 3) succesul este garantat 100%.
5. Articolele în care fac review-uri sau recenzii pentru anumite articole, magazine, restaurante, cărți, filme și așa mai departe. Astea nu au neapărat un succes imediat (prin succes însemnând număr mare de vizitatori unici) dar își păstrează potențialul în timp și numărul cititorilor rămâne oarecum constant. Sunt cei care efectiv caută informații despre un anumit produs iar google îi aduce (printre altele) și la mine pe blog. Bineînțeles ca dacă am fost nemulțumită sau am scris ceva de rău, se vor găsi încă o sută care să-și împărtășească experiența negativă într-un comentariu, în timp dacă scriu ceva de bine sau despre ceva care îmi place cum ar fi produsele de aici, lumea este mai tăcută. Dar, și asta o știu de la trainingurile care ni se făceau pe vremea când lucram la bancă, un client nemulțumit spune tuturor prietenilor pe când unul mulțumit s-ar putea să nu spună nimănui. Psihologia omului fiind aceeași, nu am deci de ce să mă îngrijorez.
6. Articolele în care abordez teme politice. S-a întâmplat doar de două sau trei ori și au creat atâta polemică (extinsă din păcate și în mediul offline) încât am zis că o las baltă. Nu că mi-ar displace confruntările dar, din păcate,  s-a ajuns la vorbe mult prea urâte, injurii și chiar amenințări iar blogul acesta vreau să rămână un loc în care să mă simt bine și nu să stau să umăresc haterii. Dar, vai, cât material aș avea în perioada asta, doar să deschid cinci minute televizorul, o sursă inepuizabilă de știri și umor involuntar 🙂

        Din punctul meu de vedere cred că lista este completă, poate ar mai fi o idee, cea a articolelor în care se deschid subiecte pătimașe cum ar fi vaccinarea sau căsătoria între persoane de același sex însă nu am scris niciodată un articol exclusiv pe una din aceste teme ci doar am abordat tangențial subiectul. Acum însă vă întreb pe voi, ați vrea să aflați părerea mea despre… și vă las să completați punctele cu ceea ce vreți.

Read More

        Mai e puțin și începe marea zacuscăreală. Sau a început deja? Poate că da pentru că vinetele sunt în plin sezon și multă lume alege să le coacă acum și să le păstreze la congelator până când vor apărea gogoșarii cei mai grași, mai roșii și mai îndesați, dulci și zemoși, numai buni de adăugat în zacusca ce nu lipsește din cămara niciunei gospodării tradiționale.

        Îmi place zacusca, de fapt cui nu-i place, dar spun cu toată sinceritatea că oricât de bun ar fi gustul, nu mi se pare că merită efortul. Cel puțin mama avea o rețetă atât de complicată în care toate legumele trebuiau fie coapte, fie călite, fie prăjite, toate tocate și măcinate că îți lua două zile întregi să finalizezi un astfel de proces. Pe mine și pe soră-mea ne apuca groaza când o auzeam, pe la mijloc de septembrie, spunându-ne cu cel mai senin glas că mâine ne apucăm de zacuscă. Era clar ca bună-ziua că două zile erau duse pe apa sâmbetei. Eu nu mai puteam să citesc iar soră-mea trebuia să-și întrerupă colindul pe străzile din jur unde bătea mingea cu toți copiii din cartier. Eram consemnate la masa din bucătărie unde urma să curățăm un munte de vinete coapte și o grămădă un pic, un pic mai mică de ardei prăjiți pe grătarul din curte. Privind cu ochii de acum nu mi se mai pare un lucru atât de îngrozitor dar atunci mi se părea un chin, iar cantitățile de legume aduse în bucătărie căpătau în fața mâinilor noastre de copii proporții astronomice.

        Când venea iarna pivnița ne era plină de conserve iar pe rafturi străluceau o sumedenie de borcane ordonate, aranjate, etichetate ce arătau ca în pozele unei reviste culinare. Gemuri, dulcețuri, compoturi, siropuri, zacuști, murături colorate, asortate, vinete Imam Bayildi (pfff, ce bune erau), toate astea urmau să ne asigure confortul și plăcerea unor mese delicioase fără să fim nevoiți a cumpăra aproape nimic de la alimentara. De fapt nici nu prea am fi avut ce. Dar chiar și după ce vremurile s-au schimbat radical și supermarketurile au apărut ca ciupercile după ploaie umplând piața cu mărfuri de care odată nici măcar nu ne imaginam că există, mama a continuat să pună tone de conserve în fiecare an. Ce-i drept, nimic nu se compară cu ceea ce e făcut în casă.

        Uneori tata îi spunea că face parte din ultima generație care mai pune conserve pe iarnă ceea ce pe mama, care nu se considera deloc o tradiționalistă, o enerva cumplit. De fapt, deși îmi țineam gura, același lucru îl credeam și eu – că după ce mama nu va mai fi, rețetele de conserve vor lua drumul muzeului. Daaaaar… să vezi și să nu crezi, nu s-a întâmplat deloc așa. Cum, necum, m-am trezit peste noapte că gustul siropului de zmeură făcut în casă nu se compară cu cel găsit la magazin (sau, mai rău, cu vreo cola toxică) iar castraveții murați și puțin crocanți cu un vag iz de aniș îi bat oricând pe cei cu zahăr și oțet care tronează pe rafturile din Lidl. Așadar și prin urmare, iată-mă prelungind cu o generație șirul gospodinelor care se pregătesc de iarnă. Ce-i drept zacuscă (încă) nu fac dar, cum se știe, niciodată să nu spui niciodată… À propos de zacuscă, am auzit o idee pe care intenționez să o probez cât de curând. Cică dacă amesteci un borcan de zacuscă din comerț cu o vânătă coaptă și tocată, rezultă o zacuscă îmbunătățită cu o sută de puncte de juri că e făcută de casă. Chiar dacă mai jonglăm cu astfel de trucuri, poa’ să apară mii de conserve în comerț, eu nu cred că cele preparate în casă vor dispărea vreodată cu totul.

        Mă gândesc că, la fel, atunci când a apărut televiziunea, s-a spus și despre radio că va dispărea, că oamenii îl vor înlocui complet cu televizorul care oferă în plus imagini și nu doar sunet. Ei bine, radioul nu a dispărut deloc, ba din contră mi se pare că în ultimii ani chiar a avut parte de o creștere extraordinară. Despre ziare și, în general, despre presa scrisă s-a spus la fel, că odată cu apariția internetului, acestea vor dispărea și că nimeni nu va mai fi dispus să cumpere hârtie atunci când orice știre se regăsește online. Uite că totuși internetul merge de 20 de ani iar chioșcurile de ziare există în continuare și, chiar dacă tirajul cotidienelor a scăzut simțitor, revistele sunt bine merci și chiar există apariții noi.

        Un subiect foarte intens dezbătut în ultimii ani este cel legat de scrierea de mână, profesori din unele țări considerându-l o modă învechită iar Finlanda este prima țară din lume care a renunțat la creioane și își îndrumă copiii înspre dezvoltarea abilităților de tastare. Deși mulți oameni au salutat această măsură, unii profesori susțin totuși că scrisul de mână îi ajută pe copii să dezvolte abilități motrice fine și au propus ca lecțiile de caligrafie să fie înlocuite cu cele de desen. Este perfect adevărat că viitorul este digital dar mie mi se pare un pic aberant să ajungi la vârsta adultă și să nu știi ține un creion în mână. Sau să nu știi la ce folosesc chestiile de aici.  Să presupunem totuși că ai făcut lecții de desen în școală și, ca să elimini stresul sau ca să îți umpli timpul, îți cumperi tot felul de cărți de colorat pentru adulți pe care le umpli cu culori fără să depășești conturul imaginilor. Din mâinile tale ar putea ieși mici opere de artă dar pe care tu nu ești în stare să le semnezi. Adică pur și simplu nu știi să îți scrii numele în josul paginii, nu neapărat cu un astfel de stilou caligrafic dar nici măcar cu un pix obișnuit. Și nu știi pentru că la școală s-a considerat că acest lucru este total inutil și irelevant pentru viața de zi cu zi. Important  este să știi să tastezi și atât. Se pare că au trecut vremurile în care scrisul frumos era apreciat iar unul urât și neinteligibil putea să ducă la note mai mici la lucrările de control.

        Voi ce credeți? cât de important este ca elevii să învețe să scrie de mână? Merită efortul sau obiceiul acesta este deja perimat și va dispărea cu totul la un moment dat? Oare nepoatele mele își vor scoate etichetele de lipit pe borcanele de zacuscă la imprimantă?

Read More