Fără nicio altă introducere o să intru direct în subiect: cea mai mare pierdere de vreme mi se pare călcatul hainelor. E adevărat că dintre muncile făcute în gospodărie este una dintre cele mai ușoare din punct de vedere al efortului fizic dar este și cea mai plictisitoare, ca să nu mai vorbesc de faptul că scopul final este de cele mai multe ori de o inutilitate aproape de domeniul absurdului. Călcatul unei lenjerii de pat, adică un cearceaf, două fețe de pernă mari, două mici plus ditamai plicul pentru pătură îți ia cel puțin o oră pentru pentru ca mai apoi, întinse pe pat, în câteva minute să devină la fel de șifonate exact ca  înainte de călcare. Când vedeam una ca asta (pe vremuri, când tânără fiind respectam toate conveniențele) mă simțeam ca o angajată la Cooperativa Munca în Zadar. Între timp mi-a venit mintea la cap și am renunțat la a călca doar ca să mă aflu în treabă și calc doar atunci când este strict necesar.

        Îmi aduc aminte cum bunica, de fapt și mama la fel, își programau câte o zi întreagă doar pentru călcat. De dimineața până seara, cu  o singură întrerupere la prânz când strângeau toată șandramaua ca să mâncăm cu toții, doar asta făceau. Primul pas era umezirea hainelor cu o mică stropitoare astfel încât să poată fi călcate mai ușor. Se luau una câte una, se stropeau cu apă și apoi se rulau strâns și se băgau sub un prosop mare să apuce să se îmbibe uniform. La masa din bucătărie, cu un fier de călcat ce se încălzea extrem de încet și pe deasupra era și foarte greu, călcau tot, dar absolut tot ce fusese spălat cu câteva zile înainte, începând de la cămășile lui tata, uniformele noastre, tricouri, lenjerii de pat, batiste, perdele… până și prosoapele și ștergurile de bucătărie erau călcate, împăturite la dungă și aranjate frumos în dulap. Ca să nu mai spun că uneori se lua curentul când îți era lumea mai dragă și rămâneau cu maldărul de  rufe umezite de-ți venea să-ți blestemi soarta. Mă rog, asta o spun de la mine pentru că mama era foarte calmă și nu se enerva niciodată.

        Când se întâmpla pocinogul de rămâneam fără curent, se trecea la planul B adică intra în funcțiune anticul fier de călcat  care pe vremea stră-bunicii se umplea cu cărbuni încinși. Cum cărbuni nu aveam, (măcar faza asta era depășită), mama punea fierul pe soba Vesta din bucătărie și de bine, de rău reușea cu greu să termine munca începută de cu dimineață. Sunt convinsă că pe vremea aia nici măcar nu-și imagina cum vor arăta statiile de calcat de la Philips, așa cum nici eu nu mi-am imaginat vreodată că ”videotelefonul” pe care îl găseam doar în cărțile de science fiction se va găsi la un moment dat în buzunarul fiecăruia dintre noi.

        Sunt aproape sigură că mulți din cei care fac parte din generația millenials n-au folosit în viața lor un fier de călcat și probabil în două generații de-acum încolo acest instrument va dispărea cu totul. Până una-alta însă, încă se mai produc cămăși din materiale care trebuie călcate și dacă faci parte dintre cei atenți la astfel de detalii cu siguranță o să-ți placă această masa care o sa iti usureze munca  Eu, fiind mai pragmatică, nu vreau să mi-o ușurez ci să o elimin cu totul 🙂

        Parțial am găsit soluția, nu-mi aparține ideea ci am găsit-o undeva pe internet dar este genială. Toate tricourile, puloverele, pijamalele, blugii și celelalte haine care se pretează la așa ceva, le țin rulate în sertare. Nu ocupă mult loc, le văd pe toate dintr-o privire, nu se șifonează deloc, ba chiar cele care erau boțite, își revin până la următoarea purtare. Să mă laud, deci 🙂        Voi cum stați cu călcatul? Vă enervează, vă plictisește sau vă relaxează? (pentru că am întâlnit și astfel de cazuri) Ori l-ați eliminat cu totul din lista treburilor gospodărești?

Read More

        Mai țineți minte cum ne întreba educatoarea la grădiniță Copii, ce se vede în acest tablou? iar noi răspundeam cuminți în acest tablou se vede un cal… sau un lup sau o pisică… La fel ca atunci, o să vă întreb eu pe voi astăzi, dragii mei, ce se vede în poza de mai jos?         Eu una nu am știut să răspund din prima încercare și l-am întrebat pe Cristi, dar ce e asta, dragă??, atunci când foarte încântat mi-a arătat cutia spunându-mi că e cadoul pentru ziua de naștere a lui Vlad, băiatul nostru. O sculă care se folosește la înșurubat, mi-a răspuns. (Sau des-șurubat? că deja am uitat. De fapt, cred că se poate folosi în ambele sensuri, sau în orice caz dacă aș fi inventat-o eu, așa aș fi făcut-o). Oricum n-am cerut amănunte că nu mă interesa deloc ce se afla în cutie. Dacă bărbatu-meu știa că asta i-ar face plăcere copilului și se va bucura, foarte bine, pentru că eu de câte ori i-am luat haine sau cosmetice sau cărți,  a spus mulțumesc și aproape că nu s-a uitat la ele. Până la urmă cadoul trebuie să placă celui care îl primește, nu celui care îl dăruiește.

        Problema a apărut pe aeroportul din Birmingham când cei de la security mi-au pus aceeași întrebare atunci când au văzut dihania în lădița de plastic gri care aluneca pe banda rulantă alături de cureaua, ceasul și kindle-ul meu.  Ce este asta? iar eu, cu cea mai inocentă mutră pe care o aveam, le-am spus că este ceea ce scrie pe cutie. Nu cred că o să vă lase să treceți  mi-a spus tipul care făcea prima evaluare a bagajelor dar zice stați totuși să-l întreb pe șeful meu. Stau, ce să fac. Vine șeful, un tinerel simpatic, ia cutia, o întoarce pe toate părțile și după o analiză de câteva minute, îmi dă permisiunea să trec mai departe prin detectorul de metale. Cutia merge pe bandă, eu printre cele două porți care încep să piuie ca toți dracii ca de fiecare dată când mi se face semn să mă apropii. Știam că așa se va întâmpla pentru că toate sutienele mele au balene metalice pe care detectorul le sesizează imediat. Evident că urmează controlul corporal care mă scoate din minți de fiecare dată. Știu că femeile alea își fac doar meseria dar uneori mi se pare că sunt exagerat de zeloase. Mă mângâie și mă freacă din cap până în picioare până reușesc să mă enerveze. De data asta nici nu a fost prea greu pentru că deja devenisem un pic irascibilă la gândul că ăștia ar fi în stare să îmi arunce cadoul pentru Vlad.

        În sfârșit termină tipa cu masajul, îmi zice să plec și, cu speranța că am scăpat, mă duc să-mi recuperez pantofii de la capătul rândului. Era o aglomerație de nedescris în aeroport, se călcau englezii în picioare să plece în Punta Cana, Tenerife și Maldive, toți pregătiți de vacanță, în șlapi și cu ochelari de soare bengoși  deși afară se luau la întrecere codurile galbene și portocalii de ploaie și vijelie. Bineînțeles că dintr-o primă privire nu mi-am văzut pantofii, în schimb l-am văzut pe nenea care stătea cu pistolul meu de găurit/ înșurubat/ desșurubat uitându-se la el ca la o bucată de rocă extraterestră. Este bagajul dumneavoastră? mă întreabă politicos așa cum sunt toți englezii. Da. În interior se află ceea ce scrie pe cutie? Răspund din nou, da. Se pare însă că vrea să se convingă de acest lucru și scoate afară toate componentele, le studiază ca și când ar fi fost un potențial cumpărător apoi îmi spune, la fel de politicos, că nu pot urca în avion cu așa ceva. Pfff… urât moment. Dar, zic, aș putea să trec înapoi, să merg în parcare să las pachetul lu’ bărbatu-mio?, nu de alta, dar costase o sută de lire chestia asta. Se gândește el așa un pic și, într-un final, dă din cap ceva de genul bine, fie, treacă de la mine… Ok, răsuflu ușurată, mă duc, mă duc, dar pe unde să mă duc?? că la controlul de securitate nu există decât un singur sens: din afară înspre porțile de îmbarcare.

        Nu știa omul pe unde aș putea trece pentru că, cel mai probabil, nu scria în procedurile lor pe unde se întorc femeile nebune care vor să desșurubeze interiorul avionului așa că îl cheamă pe șefu-so. Îi explică situația și acesta, alt englez amabil și politicos, zice, haideți că vă conduc eu, luați-vă doar biletul și pașaportul și lăsați bagajul la persoana care vă însoțește (eram cu soră-mea). Zis și făcut. Numai că eu eram în șosete iar pantofii mei pe nicăieri. Deja eram super agitată și cu tensiunea la cer și singurul lucru care îmi mai lipsea era să-mi caut ghetele prin toate tăvile aruncate alandala în super-aglomerația creată de exodul spre țările calde. Mi-era teamă să nu-și piardă ăsta răbdarea dar, nu, omul a fost complet nepăsător la trepidațiile mele, lucru care m-a făcut încă o dată să pricep de unde vine expresia de calm englezesc. După ce m-a condus prin câteva coridoare interminabile și vreo trei birouri, după ce a deschis o ușă cu cartela lui, mi-a dat drumul în lume și m-am văzut din nou liberă. Liberă să alerg, că deja eram în criză de timp, să-mi întâlnesc soțul și să îi predau pachetul. Ne-am văzut, i l-am dat, ne-am pupat din nou de ”la revedere” și am zbughit-o să reiau circuitul de la controlul de securitate.

        Alerg pe lângă ghișeele de check-in, ocolesc în viteză cozile, mă arunc pe scările rulante și în sfârșit ajung din nou să scanez biletul ca să intru în zona de verificare. Biiip! și se aprinde un bec roșu. Îl scanez încă o dată cu susu-n jos, același bip, același ”x” roșu. Clar, biletul devenise invalid după prima utilizare. Deja mă luaseră transpirațiile. Mă duc la negresa care superviza intrarea și îi explic ce s-a întâmplat rugând-o să mă ajute să mă strecor înăuntru. De data asta calmul ei, tot englezesc, mă enervează maxim. Se mișcă atât de încet, îmi verifică și biletul și actul de identitate de o sută de ori, se uită pe enșpe mii de monitoare fără nicio urmă de grabă și, în sfârșit, după ce vede că sunt o persoană de încredere îmi urează a nice flight, îmi zâmbește cu toată fața, îmi deschide ușița iar eu, toată fleașcă, mă așez din nou la coada imensă pentru un nou control.

        Nu vă spun că acum iar n-a fost bine? că de ce n-am niciun bagaj? Că de ce călătoresc aşa? M-au întrebat toţi, unul câte unul, pe rând, de-mi venea să-mi tai venele. Suspectă fiind, am trecut la controlul corporal varianta superioară dar eram deja oricum pe jumătate leşinată de atâta agitaţie aşa că n-am mai avut nicio reacţie.  Norocul prostului ştiţi care a fost? că avionul meu spre Cluj a plecat cu întârziere de o jumătate de oră, Dumnezeu să le dea sănătate celor de la Blueair care au făcut posibilă întârzierea, că dacă nu, ratam plecarea. Cred că niciodată nu m-am bucurat mai tare decât atunci când am văzut pe panou cum din on time linia s-a transformat în delayed 🙂 ai fi zis că văzusem scris  bingo aşa de tare îmi venea să ţopăi.

        Cireaşa de pe tort a venit totuşi abia după ce m-am urcat în avion. Aveam locul 25A, chiar bine că stau la geam mă gândeam eu în timp ce înaintam pe culoar cu paşi mărunți până ce am ajuns în partea din spate a avionului. Dar… surpriză-surpriză!! Și chiar una de proporții: ultimul rând era 21, nici vorbă de 25!! Locul meu pur și simplu nu exista.  M-a apucat un râs isteric de nu înţelegea însoţitorul de zbor ce naiba m-a apucat. Până la urmă călătoria a decurs mai mult decât perfect, am primit un loc cu extra leg room iar lângă mine nu a mai fost nimeni deci am stat ca un belfer. Eram așa de obosită psihic că nici măcar n-am putut să citesc.

        Pentru următoarea călătorie Cristi m-a rugat din nou să transport ceva, de data asta din România în Anglia, dar tot cu avionul. Are un coleg, Robert, ”ăla cu câinii” îmi spune când nu știu despre cine e vorba, pentru că omul are 10 (zece) căței chihuahua. Robert ăsta, cu care soțul meu se înțelege foarte bine,  i-a spus lui odată că a băut nu știu ce vin românesc și că i-a plăcut extraordinar de mult. Nu mai țin minte exact ce soi, dar știu că era ceva vin alb. Și cum Cristi vrea să îi facă un cadou de ziua lui ceva autentic românesc, s-a gândit la vinul respectiv. Vinul e deja cumpărat, vreo 6 sticle, dar pe lângă alea, mi-a transmis să mai iau și ceva feteasca neagra, că vrea să-l învețe pe englez ce înseamnă cu adevărat un vin bun 🙂 Ce să zic, fiecare cu gusturile lui,  Cristi preferă vinul roșu, eu, categoric, vinul alb.

        Dar nu mă văd nici moartă cărând atâtea sticle de vin chiar dacă vor merge la bagajul de cală. Cine știe ce pocinog mi se mai întâmplă, să se spargă sticlele, să curgă peste alte valize, să se împută avionul sau alte alea 🙂 Am găsit și soluția, am rezolvat problema cu un  românaș de-al nostru care face transporturi cu mașina proprie, vine și îți ia pachetul de acasă și îl duce la adresa din Anglia, cum s-ar zice door-to-door cu 1,2 lire pe kilogram. Iar eu o să călătoresc doar cu poșeta ca o adevărată doamnă ce sunt 🙂

Read More

        Exact de două luni n-am mai făcut niciun buletin informativ cu mersul săptămânii și ca să nu pierd tradiția, purced la a enumera primele lucruri care-mi vin în minte:

• Am încercat să văd un film, By the Sea, cu Brad Pitt și Angelina Jolie. Evident că am fost atrasă de distribuție însă după primele 10 minute în care nu s-a întâmplat nimic am început să mă întreb dacă am făcut cea mai bună alegere pentru o seară de sâmbătă. După alte 10 minute nu mai aveam stare și la finalul a 25 de minute de plictiseală maximă, am închis. Tot ceea ce s-a întâmplat în acest timp a fost o Angelina care se uita pierdută pe geamul unui hotel și un Brad Pitt care bea pahar după pahar făcând pe scriitorul. Dialoguri zero, acțiune zero, suspans nici atât, într-un cuvânt o porcărie. Abia după ce am pierdut o juma’ de oră din viață, am avut inspirația să caut pe internet recenzii ale filmului ca să constat că atât scenariul cât și regia îi aparțin Angelinei. Deși n-o să citească niciodată aceste rânduri, îi recomand cu căldură să rămână la prima ei dragoste și anume actoria.
• Am cumpărat o jachetă de primăvară-iarnă (sau cum altcumva să-i spun anotimpului de afară) de pe un site care vinde haine second hand. Unele sunt folosite, altele sunt noi-nouțe cu eticheta încă pe ele așa cum este și jacheta pe care urmează să o primesc. Dar nu cumpărătura în sine mă entuziasmează ci faptul că voi putea trimite înapoi în vederea vânzării o pungă plină cu haine pe care nu le mai port. Deci o să scap de o parte din hainele care îmi umplu degeaba dulapul și nu o să îmi pară rău după ele așa cum ar fi dacă le-aș arunca pur și simplu la tomberon. Parcă nu mă lasă inima să fac chiar așa. Dacă sistemul funcționează și treaba o să meargă bine, revin cu un articol întreg pe tema asta.
• M-am documentat serios despre Cotswolds, una dintre cele mai frumoase regiuni ale Angliei, o zonă rurală foarte bogată și plină de pitoresc pentru că acolo urmează să fac o mică excursie în curând. De fiecare dată când știu că voi vizita un loc nou îmi scot cât de multe informații pot, pierd șirul trecând de la una la alta și stau și visez ore la rând cu ochii pe hartă. Dar probabil că la fel faceți majoritatea dintre voi. Cred că, de fapt, asta e partea cea mai frumoasă a unei călătorii: pregătirile.
• Am redecorat peretele din living, perete pe care până nu demult trona un tablou cu un vas de crizanteme. Simțeam nevoia unei schimbări și deși tabloul vechi pictat de un prieten îmi place în continuare, l-am împachetat frumușel și l-am cocoțat pe raftul cel mai de sus din debara până când va veni din nou moda lui. Acum am realizat o ”compoziție” din mai multe tablouri inspirată fiind de aici și îmi place mult ce-a ieșit chiar dacă ideea mea încă nu e pusă complet în aplicare. Urmează să mai adaug câteva lucrări de artă dar nu am găsit ramele potrivite. Nu sunt genul care să îmi schimb des decorul în casă, poate doar de Crăciun mai pun câte un globuleț pe ici-colo, dar am văzut că unii iau foarte în serios treaba asta și toamna își umplu casele de frunze uscate, ghindă și castane, vara apar ancorele, scoicile și tot soiul de modele marine, de Paști invadează iepurașii și ouăle de plastic și tot așa. Nu-mi displace să văd casele împodobite astfel dar eu, pe de o parte, nu am suficientă răbdare pentru astfel de treburi iar pe de altă parte mi se pare că toate obiectele astea mărunte devin o sursă constantă de a atrage praful. Ce mă pasionează însă foarte tare în ultima vreme este organizarea casei. Neavând (încă) puterea de a trece la un stil de viață minimalist, am o mulțime de obiecte pe care trebuie să le depozitez cumva iar pentru acest lucru am văzut mai nou că poate fi folosită orice încăpere a casei chiar și cele care inițial au avut o altă destinație cum ar fi cele de aici.
• Am primit primul câştig de pe Bonusway. Bani cash, 82 de lei în urma cumpărăturilor pe care le-am făcut în ultimele 10 luni pe internet 🙂 Știu că atunci când am scris despre acest sistem am întâmpinat o mulțime de reacții sceptice pe care acum îmi permit să le înlătur cu aroganță. Hai să nu fiu rea, nu cu aroganță dar uite că s-a demonstrat ceea ce era de demonstrat sau, cum ar zice străbunicu’ Traian, quod erat demonstrandum.
• M-am şocat pentru a nu știu câta oară de neprofesionalismul și incompetența Poștei Române. Am comandat pe internet niște cosmetice de pe un site din Hong Kong iar pachetul mi-a fost trimis cu tracking number în ideea de a putea fi urmărit și de a nu se pierde (nu ar fi pentru prima oară). Din Asia până în România a făcut 4 zile iar de la București la Cluj încă 9! Cum e posibil așa ceva? 9 zile când orice firmă privată de curierat îl transportă de pe o zi pe alta? Ca să nu mai spun de orarul mizerabil de la oficiul vamal care binevoiește să aibă deschis după-masa doar o singură zi pe săptămână, joia. În rest, trebuie să lipsești de la serviciu ca să ridici un pachet sau, ar mai fi o variantă: să stai liniștit pe fundul tău și să nu mai faci cumpărături din afara UE.
• Am citit Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu, o carte cu recenzii excepționale, nu doar o dată spunându-se  că este unul dintre cele mai bune romane româneşti postdecembriste. Ca de multe ori când pleci cu așteptări foarte mari, se întâmplă să ai dezamăgiri. Nu aș spune totuși că romanul a fost o dezamăgire dar nu l-am citit cu sufletul la gură ci dimpotrivă, mi s-a părut greoi pe alocuri mai ales atunci când mă pierdeam în descrieri de câte o jumătate de pagină a unui cer vinețiu sau a unui câmp înverzit la început de primăvară. Este un roman autobiografic care descrie încrâncenarea cotidiană a vieții unei familii într-un sat de lângă Cluj în anii 50-60-70. Destinul familiei în care trăiește autoarea este pus sub semnul mâniei, frustrării, umilinței, asprimii și al indiferenței. Citind cartea, presărată cu multe regionalisme care îi dau un farmec aparte, m-am surprins având sentimente de revoltă dar și de compasiune. Dacă aș recomanda cartea? greu de spus, poate doar celor obișnuiți cu lectura și care au un oarecare exercițiu al romanelor mai puțin convenționale.

        Voi ce-ați mai făcut în afara faptului că v-ați dat ochii peste cap în fiecare dimineață văzând că iarna s-a întors furioasă? Sau sunteți schiori împătimiți și acest lucru v-a făcut să râdeți în barbă?

Read More