Trebuie să recunoaștem că meseria de doctor nu a fost niciodată o profesie oarecare ci mai degrabă un titlu și un privilegiu iar datorită cunoștințelor sale ce îi dau puteri vindecătoare, medicul a fost întotdeauna ridicat pe un piedestal și privit cu mare respect în orice comunitate sau epocă și-a desfășurat activitatea. Nu degeaba se spune că este o meserie nobilă și chiar dacă în ultimii ani au existat campanii denigratoare la adresa medicilor, cu toții ne punem speranța în mâinile lor atunci când ajungem la ananghie.
Unii spun că nu oricine poate fi medic, că pentru asta îți trebuie vocație și că nu sunt suficiente învățăturile academice. Nu știu exact ce se înțelege prin vocație dar dacă nu ai atașament față de pacienți, dacă nu știi ce înseamnă înțelegerea și compasiunea, dacă dincolo de halatul alb nu se află un om, dacă nu știi să încurajezi și să strângi mâna, dacă nu poți, nu știi sau nu vrei să vorbești frumos, atunci las-o baltă și alege-ți altă meserie. Profesionalismul fără suflet nu înseamnă medicină în adevăratul sens al cuvântului.
De sistemul de sănătate din România se plânge toată lumea, în primul rând pacienții care trăiesc un coșmar când ajung în spitale dar la fel de nemulțumit e și personalul medical din cauza condițiilor care de multe ori îi împiedică să-și practice meseria. E o chestiune de bani, strigă toți, nu sunt fonduri, nu avem finanțare, e sărăcie lucie, nu avem cu ce cumpăra medicamente iar tavanele ne cad în cap și instalațiile ruginite ne umplu de microbi! Așa e. Banii sunt mai puțini ca niciodată deși din bruma care a rămas tot se mai poate fura câte ceva. Vedem asta la știri în fiecare seară și a devenit ceva la fel de banal ca rubrica meteo.
Credeți că lucrurile vor merge ca pe roate când în Ministerul Sănătății vor intra căruțe de bani și toate Casele de Asigurări de Sănătate vor avea în seifuri saci cu arginți? Eu nu cred asta. Probabil că multe lucruri se vor schimba în bine dar atâta timp cât mentalitățile rămân aceleași și unii medici sau asistente nu te vor băga în seamă decât dacă mergi cu ploconul, umilința pacientului va rămâne aceeași. Nu se leagă totul de bani și multe s-ar putea rezolva doar cu un pic de bun simț și cu rememorarea celor șapte ani de acasă. O să vă spun azi ce mi-a mai povestit soră-mea, unul dintre multele lucruri șocante prin care a trecut de patru ani încoace de când face tratament pentru cancer la sân.
Au trecut patru ani și jumătate de când a fost diagnosticată dar încă trebuie să facă niște injecții în abdomen în fiecare lună, trebuie să ia zilnic medicamente, trebuie să meargă periodic la controale și nu doar la oncologie ci și pentru alte simptome care au apărut ca efecte secundare la chimioterapie și reacții adverse la tratamentul curent. Mulțumesc lui Dumnezeu că e bine, dar perfect sănătoasă nu o să mai fie niciodată. S-a pensionat de boală și nu pentru că așa a vrut ea, nu pentru că ar fi dat șpagă, ci pentru că așa i-a recomandat oncologul și pentru că, din păcate, îndeplinea toate condițiile pe care comisia de pensionare le verifică. Spun din păcate pentru că cine nu ar vrea să fie sănătos în loc să umble în fiecare an cu un dosar de acte medicale prezentându-se în fața unui prezidiu de medici prin care să demonstreze că nu e apt de muncă?
Pensia de boală se acordă pe termen determinat și în luna martie a fiecărui an se prezintă la comisia de care vă spuneam cu scrisorile medicale și rezultatele analizelor care arată evoluția bolii (sau a bolilor) în anul precedent. Hârtiile se adună la dosar pe parcursul întregii perioade și la fiecare control pe care îl face adaugă o scrisoare medicală sau un raport de analize. Nu e simplu să ajungi să îți faci controalele obligatorii, pentru o mamografie gratuită la un anumit medic poți aștepta chiar și câteva luni, te înscrii în aprilie și îți vine rândul în octombrie-noiembrie și pe cuvânt dacă exagerez vreun pic. Ca să nu mai spun de un RMN sau de un computer tomograf. Trece juma’ de an până să îți vină rândul și, în caz de urgență, pur și simplu nu ai ce face și te îndrepți câtre sistemul privat altfel mori cu zile. Dar sunt sigură că știați deja asta. Ce nu știam eu, este că la stat și programările pentru controalele așa zis de rutină durează foarte mult iar pe lângă faptul că durează este și foarte complicat să îți faci o programare.
Trei zile în șir a sunat soră-mea la radiologie și fie nu răspundea nimeni, fie suna ocupat. Asta se întâmpla în ianuarie. În a patra zi s-a pornit într-acolo pentru că nu vedea nicio altă soluție deși avea febră și lua antibiotice dar fiind sub presiunea timpului știa că nu mai poate să amâne. Ajunsă în spital s-a așezat în fața cabinetului așteptând la rând împreună cu puhoiul de pacienți. Abia după două ore a reușit să o abordeze pe asistenta care ieșea înțepată din când în când scrutând holul în care abia se mai putea respira, spunându-i că nu dorește decât o programare, practic o chestiune de un minut cât ar fi durat să o treacă în catastif. Programările se fac telefonic, a repezit-o urgent dând să intre înapoi în cabinet . Doamnă, de trei zile încerc să sun și nu-mi răspunde nimeni a mai încercat cu plecăciune soră-mea la care asistenta i-a aruncat o privire scârbită și i-a întins un bilețel cu numărul de telefon al cabinetului după care i-a trântit ușa în nas retrăgându-se în turnul de fildeș al zeilor medici.
Era același număr de telefon pe care îl avea deja. Înfrântă, a plecat acasă că nu se mai putea ține pe picioare și a stat degeaba cu telefonul în mână încercând să sune toată dimineața următoare. Povestea s-a repetat după același scenariu. Fie suna ocupat, fie nu răspundea nimeni. La sfârșitul săptămânii s-a dus înapoi la spital și s-a așezat din nou pe băncuța din fața cabinetului. De data asta parcă nu mai era chiar atâta lume dar cu toate astea n-a avut succes nici acum. Inabordabila asistentă cu aere de superioritate nu privea înspre muritorii de rând iar când, după câteva ore de așteptare a catadicsit să se oprească preț de o secundă, a întrebat stupefiată ca și când i s-ar fi cerut să-și doneze organele: Acuma vreți să vă fac programare?? când mi s-a terminat programul de lucru?? și cu o figură de pe care nu putea să-și ascundă disprețul, a plecat val vârtej înspre lift. Pare incredibil dar nu, nu e o scenă din Moartea domnului Lăzărescu. De multe ori viața bate filmul.
Nu poți să cedezi nervos în astfel de momente, n-ai dreptul și nu ai cum pentru că sănătatea și chiar viața ta depinde de ceea ce se întâmplă în spatele acelei uși. Trebuie să găsești soluția de a pătrunde în sanctuarul vindecător. După atâția ani și zeci de vizite pe la diverse cabinete medicale, soră-mea știa că o bancnotă de 10 lei strecurată în buzunarul halatului se transformă pe loc în cheie magică dar pur și simplu nu a mai vrut să plătească și pentru o simplă programare. Nu a mai vrut și nu a mai putut. 10 lei pentru programare, 10 lei pentru fișă, 30 de lei pentru injecție încă 10 lei pentru că ți-a scris rețeta, alți 20 când vii după referat și se adună. De unde? din pensia de boală? Faptul că ai dat șpagă la doctor nu înseamnă că vei avea parte de un tratament preferenţial. Din contră: dai ca să te asiguri că ești tratat la fel ca ceilalţi, fiindcă toți ceilalţi dinaintea ta au dat. Nu vrei să devii oaia neagră pe care o ocolesc toți.
Până la urmă, la a treia încercare, într-o altă zi pe jumătate pierdută pe holurile spitalului, așteptând insistent bunăvoința asistentei cu pricina, a obținut programarea la radiologie peste o lună, adică la început de martie. Doctorița a primit-o, i-a făcut controlul, a palpat-o, i-a studiat pielea care fusese arsă în zonele de radiație și a făcut tot ceea ce presupune protocolul în astfel de cazuri, deci nimic de comentat asupra profesionalismului luat în sensul strict al cuvântului. Asta scrie în cartea de medicină, asta a făcut și ea pas cu pas.
La sfârșit, în timp ce îi completa scrisoarea medicală, soră-mea a scos din geantă buchetul de lalele pe care i-l adusese drept mărțișor și i l-a pus pe birou. În loc de zâmbet, cu o privire sceptică și neprevestind nimic bun, doctorița o întreabă sec: Unde lucrați? (parcă am mai auzit asta undeva, așa proceda Lucan?) … nu mai lucrez, sunt pensionară… Și în momentul acela s-a dezlănțuit jihadul. Păi de ce nu lucrați, doamnă? că sunteți încă tânără și în putere de muncă, de ce veniți să vă văietați, ia să mergeți la muncă și să vă integrați între cei care lucrează, de ce să primiți ajutoare de la stat când ați putea lucra? și a continuat să șfichiuiască împroșcând cu ură și venin de parcă tot viitorul ei depindea de statutul economic al soră-mii. Se dezlănțuise ca o tornadă și văzând că nu există ripostă, a continuat să o umilească până s-a răcorit. Cum de își permite să nu lucreze și de ce are statut de pensionară? de parcă soră-mea și-ar fi petrecut zilele pe plaje exotice și nu prin policlinici și farmacii. A încercat ea să îngaime ceva încercând să-i spună că suferă și de alte afecțiuni care nu sunt legate de cancer dar poți oare să opui rezistență atunci când știi că și la următorul control tot acolo trebuie să vii? Îți permiți oare să îi spui adevărul de la obraz când știi că orice semn al bolii ar putea fi depistat tot de ea? Când știi că inevitabil te vei întorce acolo având nevoie de ajutor profesional? Nu poți. Taci și îți înghiți lacrimile, îți chircești sufletul și aștepți să se termine umilința.
Cu un an înainte, aceleiași doctorițe, nu îi pusese un buchet de lalele pe birou ci un plic. Lapte și miere a curs atunci. Și să mai spună cineva că nu se poate cumpăra totul cu bani…
La câteva zile după acest incident, comisia medicală a constatat că rezultatele analizelor și diagnosticele prezentate o îndreptățesc pe sora mea să primească în continuare pensie de boală iar de data asta următorul termen de revizuire este peste doi ani. 
Read More
