Stăteam leșinați de căldură în mica garsonieră din Iași în cartierul cu nume muncitoresc Baza 3 și cea mai mare dorință a noastră era să avem un frigider din care să putem bea apă rece. Pe vremea aia, una din ultimele veri înainte de Revoluție, nu știam ce e acela aer condiționat iar pentru cei care auziseră de așa ceva, era aproape de domeniul SF. Nu mai puteam să suport aerul fierbinte din camera de bloc și am ieșit în balconul mic cât o cutie deși nici afară nu era mai bine, de fapt era cu mult mai cald decât înăuntru. Și cum stăteam sprijinită de balustradă cu privirea la blocurile construite claie peste grămadă am zărit, într-un balcon de la etajul unu al clădirii din față, un frigider ce părea uitat de lume, un Fram cu colțurile rotunjite și cu un fel de clanță pe post de mâner.
Știam exact ce este și cum ar trebui să arate pentru că fusese primul model de frigider cumpărat de părinții mei când eram eu mică. M-am uitat către soțul meu (ce ciudat mi se părea să-i spun soțu’, încă nu eram obișnuită cu noul statut) și m-a trăznit o idee: oare vecinul de peste drum n-ar vrea să-și vândă frigiderul din balcon ? Cred că nici n-am apucat să termin fraza și deja Cristi plecase. La 20 de ani totul este posibil și nici o idee nu pare nebunească. Mai mult decât atât, ideile se pun în practică foarte ușor… peste o jumătate de oră deja aveam frigiderul în casă. Chilipir curat! Costase doar 15 lei și 3 sticle de vin dar nu funcționa. Ca să nu mai spun că raftul de jos era plin de găinaț, probabil fostul proprietar își ținuse vreo găină sau două pe balcon.
Fac o mică paranteză acum pentru cei care au uitat sau, fiind mult mai tineri, n-au știut niciodată cât de problematic era să cumperi un frigider în ultimii ani ai epocii de aur. Toate aparatele electrocasnice se ”dădeau”, pentru muritorii de rând, pe baza unor liste de înscrieri la care îți venea rândul la sfântu’ așteaptă. Visam mereu magazine pline cu de toate așa cum văzusem în Berlin, în prima excursie făcută în afara țării. Mi-aduc aminte de un magazin cu haine de păpuși în care articolele erau aranjate pe umerașe, pe mărimi, exact ca și hainele adevărate de adulți. Abia au reușit ai mei să ne scoată de acolo pe mine și pe soră-mea 🙂 Eu eram mică și nu mă interesau decât jucăriile dar adulții aveau mult mai multe opțiuni la care să viseze. Mulți ani au trebuit să treacă pentru a avea și noi magazine ca cele de aici și cumpărarea unui astfel de frigider să devină floare la ureche.
Închid paranteza și revin la frigiderul nostru stricat cu care tocmai ne pricopsisem. Eram însă sigură că soțul va ști să-l repare, doar era student la Politehnică și avea un simț tehnico-practic foarte dezvoltat. Eu m-am apucat de curățat și spălat noua achiziție. A doua zi aveam un frigider care răcea perfect (chit că partea din spate se încălzea de nu puteai să o atingi) și strălucea de curățenie. L-am umplut cu sticle de apă și vin. Mâncare nu aveam. Toată ziua mâncam cartofi prăjiți sau pâine prăjită cu muștar dar ne era suficient. În schimb aveam vin din belșug. Toți prietenii noștri lucrau ziua la Vinalcool iar în restul timpului erau studenți la seral .
Averea noastră consta într-un pick-up care costase 3000 de lei, pe care îl iubeam ca pe ochii din cap și pe care îl cumpărasem cu bani împrumutați și restituiți în 3 rate. Deci aveam băutură (pe care o puteam ține la rece), aveam muzică, aveam garsoniera disponibilă așa că ne-am hotârât să dăm o petrecere. Vorbesc prostii, nu spuneam ”petrecere”, ne-am hotărât să facem un chef. Și l-am făcut. Am fost vreo 20 de oameni în 25 de metri pătrați și am avut loc chiar și să dansăm. Nu aveam decât două scaune. Se stătea pe jos și se fuma continuu. Nimeni nu pomenea de spații închise sau de legi împotriva fumatului. Cineva adusese un pachet de BT care s-a golit în primele 5 minute, apoi s-a trecut la Carpați. Fetele fumau ”mentolate” adică își ungeau foița de la țigară cu o alifie vietnameză care se găsea la farmacii în niște cutiuțe foarte mici și roșii . Se bea vodcă și vin. Nu mi-aduc aminte de ce nu se bea bere, cred că nu se găsea sau poate la Vinalcool se făcea numai vin, nu mai știu. Am avut o mică problemă când mi-am dat seama că nu avem tirbușon să deschidem sticlele de vin. Băieții din Iași aveau însă o metodă de a scoate dopul, metodă pe care eu nu o mai văzusem și pe care nici nu am mai văzut-o de atunci: cineva ținea o pernă lipită de perete iar cealaltă persoană lovea cu fundul sticlei în pernă până sărea afară dopul. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei nu aș fi crezut că e posibil așa ceva dar metoda chiar funcționează. Vinul nu era prea grozav sau poate nu mă pricepeam eu dar știu că în fiecare pahar îmi puneam și o linguriță de zahăr. Rezulta o băutură dulce, foarte înșelătoare și dătătoare de dureri de cap a doua zi. Dar cheful a fost de pomină.
Aveam doar două discuri, unul cu Rolling Stones iar celălalt cu Compact. Am ascultat în neștire Angie și Fata din vis iar în pauzele în care nu se auzea muzica spuneam bancuri cu Bulă, Ceaușescu, Reagan și Brejnev sau cum l-o fi chemat pe șeful de la sovietici că mi se pare Brejnev murise deja. Am râs mult. Asta îmi plăcea cel mai mult la chefurile de odinioară, că se râdea. Râdeam cu lacrimi din orice. Sau poate erau bancurile mai bune decât acum ? Spre dimineață Calu ‘ , unul din cei prezenți la chef și pe care habar n-am cum îl chema cu adevărat, s-a îndurat de noi și a adus de acasă (stătea într-o altă garsonieră pe același palier) încă un disc. Era foarte valoros, o adevărată comoară, și inițial îi fusese teamă să nu i se zgârie sau i se întâmple ceva: The Dark Side of the Moon a lui Pink Floyd. Începea deja să se lumineze afară, noi stăteam toți pe jos cu spatele rezemat de pereți, beam fiecare ce mai putea și muzica ne intra în vene mai ușor ca alcoolul…
A fost o noapte de distracție, o noapte memorabilă pe care nu o să o uit chiar dacă de atunci am fost la multe, multe alte petreceri sofisticate, unele în restaurante de fițe, altele în cabane cu șeminee enorme sau pe marginea unor piscine azurii. Atmosfera boemă de la Iași nu am mai regăsit-o însă niciodată. 
