După patru ani de blogging pot să spun, sau chiar să mă laud, că am deja ceva experiență în acest domeniu și nu doar într-ale scrisului (pentru că îmi vine mult mai ușor să leg cuvintele decât o făceam la început) dar chiar și în alegerea subiectelor. Este evident că unele teme aduc un număr mare de cititori și comentarii iar altele nu prezintă mai deloc interes deși sunt articole muncite și documentate și pentru care am pierdut mult timp căutând informații pe internet. N-aș vrea să spun că există o legătură directă între superficialitate și rating dar nu pot totuși să nu mă gândesc la asta și să îmi pun niște semne de întrebare. Probabil că, și nu doar probabil ci cu siguranță, la facultățile de jurnalism există cursuri care te învață cum să atragi cititorii prin titluri , conținut, poze, reclame și alte elemente de acest gen dar cum eu nu am făcut o facultate de acest gen, pot doar să vorbesc despre ceea ce se întâmplă pe blogul meu și doar din experiența mea personală. Așadar azi o să vă spun ce tip de articole au avut cel mai mare succes, unele luându-mă prin surprindere chiar și pe mine.

1. Articolele în care vorbesc despre sentimentele cu o conotație negativă adică ură, mânie, supărare, tristețe… tot ce e mai rău pe lume. De exemplu, dacă primul paragraf indică o mică stare de depresie, apar urgent zece cititori iar dacă spun că am niște nervi de zile mari în prima jumătate de oră de la postare se fac o sută. Ca să nu mai spun că expresia ”aș omorî pe cineva” aduce mia în 24 de ore. În schimb veștile bune pe care le împărtășesc prin intermediul blogului aduc doar zâmbete firave și politicoase iar lumea probabil cască de plictiseală în timp ce face scroll down. Asta se vede și după statisticile blogului care îmi arată cât timp petrece în medie un cititor per articol iar dacă stă 10-15 secunde e clar că nu a avut răbdare să citească până la sfârșit.
2. Articolele în care vorbesc despre bani. Dar concret și fără abureală. Cât costă una sau alta, cât câștigă x sau y, cât poți pierde sau economisi, ce poți face cu o anumită sumă de bani. Într-un fel mi se pare firesc, banii fiind foarte importanți în aproape tot ceea ce facem iar mie, la rândul meu, îmi place să fiu informată despre valoarea lor și urăsc atunci când cineva abordează un subiect de interes legat de anumite cheltuieli de care însă nu poate să spună decât că sunt ”mari” sau ”nejustificate” sau nu-și mai aduce aminte exact sau ”depinde” la ce te referi. Păi dacă te sfiești să vorbești sau ți-e jenă sau frică sau pur și simplu nu poți divulga anumite lucruri cu caracter confidențial, nu mai deschide discuția și cu asta, basta dar nu lăsa vorbele în coadă de pește. Se pare că eu nu le las și de câte ori am scris despre bani, lumea a fost interesată să vadă ce am de zis.
3. Articolele de tip listă: 10 lucruri de care să ții seama… 5 destinații pentru… top 10 obiceiuri… și așa mai departe. Cunoașteți genul pentru că nu eu l-am inventat și e plin internetul de listicles, cuvânt nou apărut în engleză care este definit ca a piece of writing or other content presented wholly or partly in the form of a list, adică în traducere o formă de scriitură prezentată parțial sau în întregime sub forma unei liste. Foarte ușor de scris, fără mari bătăi de cap, bine structurat și în consecință ușor de citit. Cumva ca la școală când făceam tot soiul de clasificări. Pentru exemplificare – articolul de față 🙂
4. Articolele despre mâncare. La fel ca și banii, privesc pe toată lumea și foarte repede cititorii și cu mine ne găsim puncte comune. Iar dacă, să spunem,  conținutul despre un mic dejun sănătos este pus sub forma unei liste ca și cea de aici (adică ceea ce spuneam la punctul 3) succesul este garantat 100%.
5. Articolele în care fac review-uri sau recenzii pentru anumite articole, magazine, restaurante, cărți, filme și așa mai departe. Astea nu au neapărat un succes imediat (prin succes însemnând număr mare de vizitatori unici) dar își păstrează potențialul în timp și numărul cititorilor rămâne oarecum constant. Sunt cei care efectiv caută informații despre un anumit produs iar google îi aduce (printre altele) și la mine pe blog. Bineînțeles ca dacă am fost nemulțumită sau am scris ceva de rău, se vor găsi încă o sută care să-și împărtășească experiența negativă într-un comentariu, în timp dacă scriu ceva de bine sau despre ceva care îmi place cum ar fi produsele de aici, lumea este mai tăcută. Dar, și asta o știu de la trainingurile care ni se făceau pe vremea când lucram la bancă, un client nemulțumit spune tuturor prietenilor pe când unul mulțumit s-ar putea să nu spună nimănui. Psihologia omului fiind aceeași, nu am deci de ce să mă îngrijorez.
6. Articolele în care abordez teme politice. S-a întâmplat doar de două sau trei ori și au creat atâta polemică (extinsă din păcate și în mediul offline) încât am zis că o las baltă. Nu că mi-ar displace confruntările dar, din păcate,  s-a ajuns la vorbe mult prea urâte, injurii și chiar amenințări iar blogul acesta vreau să rămână un loc în care să mă simt bine și nu să stau să umăresc haterii. Dar, vai, cât material aș avea în perioada asta, doar să deschid cinci minute televizorul, o sursă inepuizabilă de știri și umor involuntar 🙂

        Din punctul meu de vedere cred că lista este completă, poate ar mai fi o idee, cea a articolelor în care se deschid subiecte pătimașe cum ar fi vaccinarea sau căsătoria între persoane de același sex însă nu am scris niciodată un articol exclusiv pe una din aceste teme ci doar am abordat tangențial subiectul. Acum însă vă întreb pe voi, ați vrea să aflați părerea mea despre… și vă las să completați punctele cu ceea ce vreți.

 

Read More

        Mai e puțin și începe marea zacuscăreală. Sau a început deja? Poate că da pentru că vinetele sunt în plin sezon și multă lume alege să le coacă acum și să le păstreze la congelator până când vor apărea gogoșarii cei mai grași, mai roșii și mai îndesați, dulci și zemoși, numai buni de adăugat în zacusca ce nu lipsește din cămara niciunei gospodării tradiționale.

        Îmi place zacusca, de fapt cui nu-i place, dar spun cu toată sinceritatea că oricât de bun ar fi gustul, nu mi se pare că merită efortul. Cel puțin mama avea o rețetă atât de complicată în care toate legumele trebuiau fie coapte, fie călite, fie prăjite, toate tocate și măcinate că îți lua două zile întregi să finalizezi un astfel de proces. Pe mine și pe soră-mea ne apuca groaza când o auzeam, pe la mijloc de septembrie, spunându-ne cu cel mai senin glas că mâine ne apucăm de zacuscă. Era clar ca bună-ziua că două zile erau duse pe apa sâmbetei. Eu nu mai puteam să citesc iar soră-mea trebuia să-și întrerupă colindul pe străzile din jur unde bătea mingea cu toți copiii din cartier. Eram consemnate la masa din bucătărie unde urma să curățăm un munte de vinete coapte și o grămădă un pic, un pic mai mică de ardei prăjiți pe grătarul din curte. Privind cu ochii de acum nu mi se mai pare un lucru atât de îngrozitor dar atunci mi se părea un chin, iar cantitățile de legume aduse în bucătărie căpătau în fața mâinilor noastre de copii proporții astronomice.

        Când venea iarna pivnița ne era plină de conserve iar pe rafturi străluceau o sumedenie de borcane ordonate, aranjate, etichetate ce arătau ca în pozele unei reviste culinare. Gemuri, dulcețuri, compoturi, siropuri, zacuști, murături colorate, asortate, vinete Imam Bayildi (pfff, ce bune erau), toate astea urmau să ne asigure confortul și plăcerea unor mese delicioase fără să fim nevoiți a cumpăra aproape nimic de la alimentara. De fapt nici nu prea am fi avut ce. Dar chiar și după ce vremurile s-au schimbat radical și supermarketurile au apărut ca ciupercile după ploaie umplând piața cu mărfuri de care odată nici măcar nu ne imaginam că există, mama a continuat să pună tone de conserve în fiecare an. Ce-i drept, nimic nu se compară cu ceea ce e făcut în casă.

        Uneori tata îi spunea că face parte din ultima generație care mai pune conserve pe iarnă ceea ce pe mama, care nu se considera deloc o tradiționalistă, o enerva cumplit. De fapt, deși îmi țineam gura, același lucru îl credeam și eu – că după ce mama nu va mai fi, rețetele de conserve vor lua drumul muzeului. Daaaaar… să vezi și să nu crezi, nu s-a întâmplat deloc așa. Cum, necum, m-am trezit peste noapte că gustul siropului de zmeură făcut în casă nu se compară cu cel găsit la magazin (sau, mai rău, cu vreo cola toxică) iar castraveții murați și puțin crocanți cu un vag iz de aniș îi bat oricând pe cei cu zahăr și oțet care tronează pe rafturile din Lidl. Așadar și prin urmare, iată-mă prelungind cu o generație șirul gospodinelor care se pregătesc de iarnă. Ce-i drept zacuscă (încă) nu fac dar, cum se știe, niciodată să nu spui niciodată… À propos de zacuscă, am auzit o idee pe care intenționez să o probez cât de curând. Cică dacă amesteci un borcan de zacuscă din comerț cu o vânătă coaptă și tocată, rezultă o zacuscă îmbunătățită cu o sută de puncte de juri că e făcută de casă. Chiar dacă mai jonglăm cu astfel de trucuri, poa’ să apară mii de conserve în comerț, eu nu cred că cele preparate în casă vor dispărea vreodată cu totul.

        Mă gândesc că, la fel, atunci când a apărut televiziunea, s-a spus și despre radio că va dispărea, că oamenii îl vor înlocui complet cu televizorul care oferă în plus imagini și nu doar sunet. Ei bine, radioul nu a dispărut deloc, ba din contră mi se pare că în ultimii ani chiar a avut parte de o creștere extraordinară. Despre ziare și, în general, despre presa scrisă s-a spus la fel, că odată cu apariția internetului, acestea vor dispărea și că nimeni nu va mai fi dispus să cumpere hârtie atunci când orice știre se regăsește online. Uite că totuși internetul merge de 20 de ani iar chioșcurile de ziare există în continuare și, chiar dacă tirajul cotidienelor a scăzut simțitor, revistele sunt bine merci și chiar există apariții noi.

        Un subiect foarte intens dezbătut în ultimii ani este cel legat de scrierea de mână, profesori din unele țări considerându-l o modă învechită iar Finlanda este prima țară din lume care a renunțat la creioane și își îndrumă copiii înspre dezvoltarea abilităților de tastare. Deși mulți oameni au salutat această măsură, unii profesori susțin totuși că scrisul de mână îi ajută pe copii să dezvolte abilități motrice fine și au propus ca lecțiile de caligrafie să fie înlocuite cu cele de desen. Este perfect adevărat că viitorul este digital dar mie mi se pare un pic aberant să ajungi la vârsta adultă și să nu știi ține un creion în mână. Sau să nu știi la ce folosesc chestiile de aici.  Să presupunem totuși că ai făcut lecții de desen în școală și, ca să elimini stresul sau ca să îți umpli timpul, îți cumperi tot felul de cărți de colorat pentru adulți pe care le umpli cu culori fără să depășești conturul imaginilor. Din mâinile tale ar putea ieși mici opere de artă dar pe care tu nu ești în stare să le semnezi. Adică pur și simplu nu știi să îți scrii numele în josul paginii, nu neapărat cu un astfel de stilou caligrafic dar nici măcar cu un pix obișnuit. Și nu știi pentru că la școală s-a considerat că acest lucru este total inutil și irelevant pentru viața de zi cu zi. Important  este să știi să tastezi și atât. Se pare că au trecut vremurile în care scrisul frumos era apreciat iar unul urât și neinteligibil putea să ducă la note mai mici la lucrările de control.

        Voi ce credeți? cât de important este ca elevii să învețe să scrie de mână? Merită efortul sau obiceiul acesta este deja perimat și va dispărea cu totul la un moment dat? Oare nepoatele mele își vor scoate etichetele de lipit pe borcanele de zacuscă la imprimantă?

 

 

 

Read More

        Dintre emisiunile la care îmi place să mă uit, ce-i drept puține la număr, pe primul loc se află Vocea României iar apoi, surprinzător aș putea spune, Master Chef. Pe Șefi la cuțite nu i-am urmărit în schimb pe Jamie Oliver, pe vremea când se difuza la noi, îl iubeam pur și simplu și n-aș fi pierdut vreun episod nici moartă. De ce îmi place să mă uit la emisiuni culinare, habar n-am, poate încerc să compensez lipsa pasiunii mele pentru gătit cu iluzia că pregătitul mâncării ar putea fi ceva ușor așa cum pare atunci când stai pe canapea și te uiți cu câtă îndemânare toacă unii o ceapă sau frunzele de pătrunjel.

         Recunosc că nu-mi place să gătesc deși, dacă stau să socotesc bine, nu gătitul în sine îmi displace cât toate lucrările colaterale care vin la pachet cu statul la cratiță adică strânsul și adunatul vaselor, curățatul aragazului, spălat, dereticat, șters, frecat, uscat, pus la loc și toate alea. Mai mult durează făcutul ordinii de după decât procesul de creație în sine. Dar nu despre asta vreau să vorbesc astăzi ci despre prima mea experiență în calitate de tânără (pe atunci) gospodină, experiență care ar putea fi dată ca exemplu la ceea ce definește un fiasco total.

        Proaspăt căsătorită eram în vacanță la soacră-mea la Bacău și se apropia ora prânzului. În frigider nu era nimic de mâncare deși nu prea înțeleg cum de se întâmplase una ca asta pentru că soacră-mea mă ținea ca-n puf și gătea cantități industriale de pârjoale, borșuri, plăcinte și scovergi ca să-mi facă pe plac. În ziua aia cred că fusese la serviciu că încă nu ieșise la pensie și probabil nu apucase să-și facă timp pentru gătit. Nu mai țin minte ce și cum, cert este că pe mine și pe soțul meu ne apucase pofta de cartofi prăjiți așa că m-am oferit cu elanul și entuziasmul specific vârstei să ”gătesc” pentru toată familia. Mare scofală, aș zice acum, niște cartofi prăjiți cu brânză rasă deasupra și o salată de castraveți cu roșii dar atunci mi se părea un adevărat regal.

        Nu știam să fac nimic. Și când spun nimic, imaginați-vă că până și să curăț un cartof îmi lua ceva timp. Știam însă un lucru esențial: uleiul trebuie să fie bine încins atunci când pui cartofii în el, altfel aceștia se înmoaie și nu rămân crocanți pe exterior. Am purces deci la treabă, am luat uleiul din cămară și am turnat în tigaie o cantitate bunicică deși ar fi fost mai indicat să pun mai cu zgârcenie, uleiul fiind o marfă de mare preț pe vremea lui Ceaușescu. Prin unele județe, cum era și Clujul meu, uleiul era raționalizat și se dădea doar pe cartelă așa că nu ne permiteam să gătim feluri mari mâncătoare de ulei.

        Bon… Am așteptat câteva minute să se încingă uleiul și, conform tuturor rețetelor din cărțile de bucate, am pus apoi cartofii la prăjit. Cât durează să se facă? 5 minute? 10 minute? în funcție de cât de puternic e focul durează câteva minute  până se prăjesc pe o parte, apoi îi întorci cu spatula, îi mai lași puțin până devin complet aurii și gata! simplu ca bună ziua. Hmmm… primele îndoieli au început să apară după vreun sfert de oră când pe cartofii mei nu se vedea niciun semn că ar fi pătrunși de prăjeală. Deși uleiul sfârâia în tigaie, cartofii păreau perfect cruzi de parcă ar fi fost ținuți în formol, nicio transformare, niciun semn de modificare a texturii, a culorii, a nimic. Am ridicat din umeri și am mai așteptat vreo 5 minute. Aceeași lipsă de rezultat, zici că pusesem la fript bucăți de ciment ce nu puteau fi afectate de căldură. Ce să fac? M-am uitat la Cristi, el la mine, la fel de experți amândoi, și ne-am ațezat pe scaune așteptând în continuare că doar nu aveam cum să mai băgăm lemne pe foc ca să-l întețim.

        După vreo juma’ de oră bună vine soacră-mea în bucătărie (cred că deja i se lungiseră urechile de foame) să vadă ce Dumnezo’ nu mai termin odată cu prânzul ăla. Ei, în momentul în care a deschis ușa, a izbucnit o coloană de fum negru de la aragaz până în tavan de zici că urma să erupă Vezuviul și în câteva secunde toată încăperea s-a umplut de un fel de ceață înnecăciosă de nu mai puteai respira. M-am speriat, dar nu numai eu ci toți trei, în prima clipă am crezut că a explodat aragazul dar apoi am văzut conținutul tigăii devenit o smoală neagră și vâscoasă care fumega à la Copșa Mică style. Mie îmi venea s-o iau la fugă pe scări în jos în timp ce soacră-mea, cu prezență de spirit, a apucat tigaia de mâner și a scos-o pe pervazul geamului. Nu vă spun cum arăta tavanul în dreptul aragazului… negru funingine cu un fel-formă de urme de norișori gri. Horror!

        Rămăsesem muți toți trei numai că muțeala noastră era diferită: eu cu capul plecat și spășit, Cristi cu gura căscată genul wtf?? iar săraca de soacră-mea cu ochii pe zugrăveală și cu tensiunea 200.

        Zice ea dar ce ai pus în tigaie pentru numele lui Dumnezeu? Ulei pusesem, ce să pun altceva? și intru în cămară să îi arăt sticla de jumate din care turnasem. Se uită ea la sticlă, se uită la mine, se mai uită o dată la sticlă și îmi zice cu năduf ăsta nu e ulei fată dragă, ăsta e sirop de lămâie! uleiul e în sticla cealaltă! și îmi arată o sticlă perfect identică, pe un raft mai sus, cu un conținut de aceeași culoare gălbuie și cu aceeași vâscozitate. De unde puii mei era să ghicesc că într-o sticlă e sirop și în alta ulei mai ales că toate sticlele pe vremea aia erau la fel? (De cele mai multe ori uleiul se vindea ”vărsat” și te duceai la alimentara să-ți umple sticla proprie adusă de acasă. Mai nasol era când cumpărai bere și aveai ghinionul să nimerești o sticlă ce nu fusese bine spălată, să vezi atunci ce fericire să fii însetat și să iei o gură de bere cu aromă de ulei rânced… pfff)

        Nu mi-a mai trebuit în veci să gătesc la soacră-mea acasă și nu-mi trebuie nici acum după atâția ani. Poate că dacă ar avea niște chestii ca cele de aici m-aș mai gândi, dar altfel, nu. De fapt nu mi-a mai trebuit să gătesc nicăieri, pe niciun teritoriu. Se poate spune oare că am avut o experiență traumatizantă și că asta m-a îndepărtat de plăcerea gătitului? Ar fi cazul să mă duc la un psiholog, să mă lungesc pe o canapea și să îi spun prin ce am trecut? :)))) Glumesc desigur dar într-un fel am rămas cam la același stadiu chiar dacă între timp am descoperit o mulțime de retete delicioase de cartofi prajiti. Dar de rețete mi-e plin podul, mai bine aș lăsa pălăvrăgeala și m-aș apuca de treabă.

 

Read More

        Și asta în primul rând pentru că nu toți șmecherii de bugetari pleacă în concedii de lux  la munte sau la mare plătite eventual cu vouchere de vacanță oferite cu generozitate de guverne care vor să se asigure de simpatia funcționarilor din subordine. (By the way, nu mă mai invidiați pentru tichetele alea pentru că la mine la muncă nu s-au dat, deci mai încet cu privirile încruntate). Nu toți bugetarii vor să se avânte pe șoselele patriei având proasta inspirație de a sta blocați în trafic ore nesfârșite doar de dragul de a-și da check-in în vreo cabană tristă aflată la mare depărtare de casă și asta pentru că nu toți bugetarii sunt spontani în ceea ce privește organizarea unei astfel de minivacanțe. Ca să nu mai spun de faptul că în cele mai multe cazuri în familie doar unul dintre soți beneficiază de acest cadou, celălalt fiind consemnat ca un amărât ce este la locul de muncă într-o firmă privată care nu-și permite să închidă porțile timp de câteva zile la fiecare două-trei luni în prelungirea lui 1 Mai, a Rusaliilor, a Paștilor, a Crăciunului sau a zilelor sfinților ortodocși de vază.

        Pe de altă parte, zilele libere nu sunt de fapt atât de libere precum apar la prima vedere, acestea trebuie recuperate fie lucrând două sâmbete consecutive, fie câte o oră în plus în fiecare zi timp de 16 zile lucrătoare ceea ce înseamnă mai mult de trei săptămâni. Trei săptămâni de vară în care tot programul ți-e dat peste cap. Bine, chestiile astea cu recuperatul probabil nu sunt aplicabile decât în partea cea mai de jos a piramidei bugetarilor pentru că mă îndoiesc profund că prin ministere și la alte instituții de înalt nivel s-ar împiedica cineva în astfel de amănunte lipsite de importanță. Dar cum eu și toți colegii mei suntem la nivelul pălmașilor de jos nu putem face altceva decât să ne gândim cum și când vom recupera.

        Ne gândim cum să facem dacă ziua liberă din 16 august va trebui să o recuperăm sâmbăta următoare, în 22 august adică fix în ziua în care, de exemplu, trebuia să mergem la o nuntă. Sau să plecăm la mare cu prietenii într-o excursie programată încă din luna februarie. Iar în 29 august, următoarea sâmbătă în care recuperăm beneficiile minivacanței băgate pe gât, avem deja bilete de avion cumpărate la super oferta pe care o găsisem cu juma’ de an înainte. Pentru că da, programasem toate lucrurile și evenimentele astea fără să bănuim că vom avea parte de o așa surpriză. Din afară văzând lucrurile veți spune că e simplu: îți iei o zi de concediu dar din interior situația apare cu  totul altfel. Poate nu mai ai nicio zi de concediu sau poate ți-s numărate pe degete și nu ai fi vrut să le risipești luându-ți concediu la comandă. Sâmbetele erau plănuite a fi libere și tocmai de-aia ți-ai făcut program cu mult timp înainte și tocmai de-aia n-ai sărit într-un picior de bucurie când ai aflat că trebuie să sacrifici două zile de concediu ca să te aliniezi cu toți bugetarii.

        Eu vorbesc acum din perspectiva mea dar există situații mult mai complicate gen copil mic lăsat la bunici și adus acasă doar vinerea după-masa până duminica. În cazul acesta… stop-joc, scenariul nu se mai poate aplica și, la fel, iar e nevoie de o zi de concediu. Obligat-forțat. Că mamei nu i-a trebuit minivacanța, nu a avut nevoie de zile libere lipite cu alte sărbători ca să nu facă nimic (nici ea nefiind o spontană din fire), în schimb toată rutina, tot programul care mergea ok s-a dat dintr-odată peste cap.

        Dacă… și doar dacă zilele astea libere ar fi fost anunțate de la începutul anului poate aș fi gândit altfel. Poate aș fi programat și eu ceva, m-aș fi înțeles cu prietenii, cu familia, să-și ia și cei din jur liber, să facem ceva împreună, să mergem, să dregem, să sărbătorim… Așa însă m-am trezit cu două zile libere care de fapt nu sunt libere pentru că pentru ele trebuie să plătesc cu alte zile libere. Zile pe care nu mi le-am dorit și care mă încurcă peste măsură.

Read More