Mai sunt doar trei zile și ziua va începe din nou să crească deci asta a fost ultima săptămână de coborât spre întuneric. Așa gândește un optimist, adică eu 🙂 Dar să vă spun cum a decurs săptămâna optimistului.

• Am scris o scrisoare adevărată, așa ca pe vremuri.  Scrisă de mână, cu pixul pe hârtie, apoi pusă în plic cu timbru și aruncată în cutia poștală. De fapt să nu exagerez,  a fost jumi´-juma´ adică o felicitare pe care am scris câteva fraze dar tot e un gest pe care nu l-am mai făcut de ani de zile și care mi-a dat o stare de bine. Pentru că mi-a plăcut cum a ieșit, cred că o să mai repet figura.
• Mi-am adus aminte o vorbă de-a mamei pe care nicicum nu mi-o pot scoate din cap. Eram cu soră-mea la cumpărături în Cluj, în London Shop, și ne uitam la zecile de modele de bluze din dantelă. Erau superbe toate, una mai frumoasă ca alta că nici nu știai ce să alegi. Am scos un umeraș arătându-i una care mi-a atras atenția la care ea, a ridicat un alt model spunând Dar asta ce cusur are? Exact expresia mamei pe care n-am mai auzit-o la nimeni și care văd, cu plăcere, că se moștenește.
• Am călcat toate perdelele, operațiunea făcând parte din tradiționala curățenie de Crăciun. Evident că înainte să le calc le-am spălat dar asta nici măcar nu merită a fi menționat pentru că nu e mare lucru. Nu există ceva mai simplu și mai ușor decât să le bagi în mașină și să le scoți aproape uscate. Problema e la călcat. De ce naiba mi-am cumpărat perdele care necesită călcare, habar n-am dar mă gândesc că poate mi-ar fi mult mai ușor și n-aș mai bodogăni atât dacă aș avea una din mesele de călcat de aici. Oricum de fiecare dată când am de călcat lucruri mai mari și mai dificile amân cât de mult pot pentru că operațiunea asta mă plictisește îngrozitor. Știu că soluții există aici și probabil ar trebui să iau măsuri cât mai urgent.
• M-am hotărât să-i boicotez pe cei de la Tuborg. De 15 ani încoace, în fiecare iarnă aștept cu nerăbdare să apară Tuborg Christmas Brew, berea cu gust special de sărbători, așa cum se laudă în reclamă. Și nu doar că se laudă dar chiar e bună. Din păcate, de la an la an, berea asta se găsește tot mai greu în magazine și nu înțeleg de ce, care este  principiul de marketing după care se ghidează compania. E ca un joc de-a șoarecele și pisica de care eu m-am plictisit. Anul acesta m-am supărat de-a binelea și n-o să mai caut în toate supermarketurile berea lor. N-au decât să și-o țină și s-o bea singuri pentru că eu am renunțat definitiv de când l-am descoperit pe Nenea Iancu și a lui bere cu prințipuri. E excelentă și îmi zgândăre orgoliul național, chit că e fabricată în Germania 🙂 
• Am uitat să vă spun de cardul gold pe care mi l-a dat BCR-ul. Pentru că mă simțeam rămasă în urmă că nu aveam și eu ca toți oamenii un card contactless, am întrebat la ghișeu dacă aș putea primi și eu unul. Mi s-a spus că da și drept urmare mi s-a înlocuit vechiul card pe care îl am de când mă știu cu unul nou care are câteva beneficii. Unul dintre ele, și care mi-a plăcut enorm, este faptul că acum am acces gratuit în Business Lounge-ul aeroportului din Cluj și Otopeni și nu doar pentru mine ci și pentru încă o persoană. Inițial n-am dat mare importanță acestui fapt dar acum trei săptămâni când de pe aeroportul din Cluj timp de trei ore n-a decolat niciun avion din cauza ceții am văzut diferența. În timp ce lumea stătea pe jos în sala de așteptare pentru că nu mai erau scaune libere și era super full de nu mai putei nici respira, eu mă lăfăiam într-un fotoliu de un metru jumate ascultând muzică ambientală și citind reviste puse gratuit la dispoziție 🙂
• Mi-am deschis un hostel pentru animale. Glumesc, desigur, dar dacă aș avea bani, aș face cu siguranță un adăpost pentru animalele fără stăpân. Pe cățelul ăsta îl aduc de câteva zile în fiecare seară în casă la căldură și îl las să doarmă peste noapte pentru că mi-e îngrozitor de milă de el că e mic și afară sunt -10º. Nu pot să-l adopt pentru că nu mai am cum și unde, am deja trei câini și două pisici dar o soluție tot trebuie să găsesc. E foarte drăguț, jucăuș și cuminte, nu mănâncă mult și dacă îl vrea cineva m-aș bucura foarte tare. Încă nu are nume așa că aștept sugestii.
• Am aprins lumânări parfumate în fiecare seară și sunt atât de încântată de colecția mea de arome  care umplu toată casa. Cel mai mult și mai mult îmi plac cele care miros a prăjituri abia scoase din cuptor, Santa´s Treat se numesc, apoi Sweet and Salty Caramel și unele care miros puternic a scorțișoară. Îmi plac atât de mult serile în așteptarea Crăciunului!

        Voi cum stați cu pregătirile? Sunteți la faza de curățenie/ tăiat porc/ șmotru sau plutiți pe aripi de vals și romantism? 🙂

Read More

        Am două vești, una bună și una rea, oare cu care să încep? Vestea proastă este că tocmai am aflat că sunt bolnavă, mai exact sufăr de oniomanie. Vestea bună este că această boală se manifestă la mine numai în luna decembrie, în restul anului simptomele fiind aproape nesesizabile, deci ușor de suportat.

        Până de curând nici eu n-am știut că sufăr de boala asta, de fapt nici măcar nu auzisem de ea. Nu e gravă, adică nu duce la deces, în schimb tratamentul e destul de costisitor. Dacă nu știați, oniomania este tendința patologică de a face cumpărături în exces 🙂 Din fericire, după cum spuneam, am puseuri numai înainte de sărbători când simt o dorință incontrolabilă de a cumpăra decorațiuni de Crăciun. Pur și simplu nu mă pot abține deși am acasă cutii întregi pline cu ornamente care mai de care mai frumoase. Am atât de multe încât nici măcar nu le pot pune pe toate deodată în brad, așa că multe dintre ele zac acolo de ani de zile.

        Treaba asta cu cumpăratul de globuri nu e tocmai de ieri, de azi, ci vine din străfundurile istoriei. Vreau să spun istoriei mele, pentru că de când mă știu mi-a plăcut tot ce strălucește. O fi și ăsta un sindrom dar încă nu cred să aibă un nume. Nu aveam încă zece ani când am început să agonisesc. Dar ce spun zece, cred că eram abia în clasa a doua când am cumpărat primul glob din banii mei. A costat 80 de bani și îl am și acum, e un glob mic, mic, roșu cu puncte albe, ca o ciupercuță. Pe vremea aia nu aveam bani de buzunar dar primeam în fiecare zi câte un leu să-mi cumpăr corn cu susan în pauza de la școală însă îmi doream așa de mult globurile care se vindeau la tutungerie încât renunțam la mâncare numai să mi le pot cumpăra. Cele mai frumoase și mai mari costau 2-3 lei sau chiar mai mult așa că aveam ce răbda. Din fericire mai era și sora mea care punea și ea umărul. Înduram amândouă de foame la școală dar ce satisfacție aveam când reușeam să mai adăugăm câte un obiect la mica noastră colecție! Am și acum toate globurile pe care le-am cumpărat de-a lungul anilor.

        Cel mai drag îmi este un glob roșu, cu mai multe fețe, tăiat oarecum ca un diamant și o căsuță din mărgele lunguiețe ca un fel de tije, cu acoperiș triunghiular și cu un clopoțel roz la mijloc despre care îmi plăcea să cred că nu este o căsuță ci o școală, clopotul având rolul de a anunța pauzele. Globul diamant a costat 2 lei și 30 de bani iar căsuța 5 lei. Chiar și eu mă mir cum de am ținut minte prețurile atâția amar de ani dar pot să bag mâna în foc că atâta au costat. Prea cu greu am strâns banii ăia ca să uit așa ușor 🙂

        Până în Ajunul Crăciunului când mama făcea bradul (pe ascuns, fără prezența noastră) țineam globurile într-un loc secret în garaj, printre sculele lui tata. Știam că acolo nu caută nimeni pe timpul iernii. Aveam mare grijă de comoară pentru că globurile erau din sticlă foarte subțire și la cea mai mică lovitură s-ar fi spart așa că le înveleam în mai multe straturi de hârtie de ziar. În fiecare zi când veneam de la școală mergeam să le verific și să mă bucur puțin de strălucirea lor. Eram foarte fericită să le știu acolo. Abia după ce bradul era împodobit cu totul strecuram decorațiunile printre ramuri și le agățam în locuri mai dosite astfel încât să nu sară în ochi și să nu fie la vedere. Sau cel puțin așa credeam noi, surorile. Mult mai târziu mama ne-a spus că știa și că observa imediat fiecare glob nou dar că ne lăsa în pace să nu ne strice conspirația.

        Nu ne lăsa să cumpărăm globuri pentru că, spunea ea, aveam suficient de multe  și cu siguranță așa era. Dar și acum am destule numai că atunci când mă apucă, e musai să cumpăr altfel intru în sevraj 🙂 Și ați văzut și voi câte modele noi apar în fiecare an iar târgurile astea de Crăciun care au împânzit orașele sunt irezistibile, parcă sunt făcute în ciuda mea. Trebuie să am câte un pic din tot ce apare altfel nu mă liniștesc.

        Anul acesta m-am dat pe beculețe. Am descoperit instalațiile de pom cu baterii și mi se par cea mai mare invenție de la roată încoace. Până acum eu nu am văzut și nu am avut decât din alea care se bagă în priză dar când am fost în Anglia am găsit la Poundland (magazinul unde orice produs costă o liră) o instalație de pom cu baterii. Costa, evident, o liră așa că am luat-o și am fost super-mega încântată de achiziție deși nu are decât vreo 10 leduri. Abia când am ajuns acasă am văzut că și în magazinele noastre e plin de astfel de instalații mult mai frumoase, mai mari și la prețuri incredibil de mici. Mi-am mai luat două că doar nu era să ratez ocazia deși anul acesta o să am un brad foarte mic. Are doar vreo 60 de cm dar partea frumoasă e că pot să-l mut unde vreau. În primul rând pentru că e mic și ușor iar în al doilea rând pentru că fiind  cu baterii, nu depind de apropierea vreunei prize.

        Îmi duc brăduțul dintr-o cameră în alta pentru că îmi place enorm lumina ambientală pe care o dau beculețele din mica instalație, foarte asemănătoare cu cea pe care o dă becul cu led ca cel de aici pe care îl am la lampa cu picior din sufragerie. Numai că lampa e mai complicat de mutat dintr-un loc în altul pe când cu bradul în mână mă pot plimba prin casă precum Jane Eyre cu sfeșnicul prin castel 🙂 Glumesc desigur dar pentru mine lumina e foarte importantă în crearea unei atmosfere plăcute și potrivite fiecărei seri, indiferent dacă e o seară de lucru sau una de sărbătoare. Poate vreau să luminez casa a giorno sau poate vreau să pun în evidență doar un colțișor sau un obiect, de-aia mi-a plăcut întotdeauna să am becuri și lămpi peste tot ca să le aprind după bunul meu plac. Iar soluții am găsit întotdeauna aici.

        Oricum, la Crăciunul acesta mi s-a pus pata pe leduri și le-aș lua pe toate acasă, să fiu eu sigură că am destule și că sunt ale mele. Spuneți și voi dacă nu sunt superbe. 

        Bine, astea sunt în centrul Clujului dar am văzut o instalație cu 96 de beculețe, cu baterii bineînțeles, care costă doar 19 lei. Mâine mă duc și mi-o iau 🙂

Read More

        Întotdeauna lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. De atâtea ori mi s-a adeverit lucrul acesta încât acum aproape mi-a devenit motto-ul vieții 🙂

         În timp ce înaintam zgribulită prin aerul înghețat și umed mă întrebam cine naiba m-a pus să ies din casă ca să mă duc nici eu nu știam exact unde. La cumpărături, îmi spuneam oarecum nedumiriă, dar oare de ce pentru că pe listă nu aveam nimic care să nu sufere amânare. Parcă o mână ascunsă m-ar fi împins de la spate punându-mi haina și fularul în brațe și scoțându-mă pe ușă în noaptea de afară. Când am ajuns în fața bisericii m-am blocat văzând zecile de mașini parcate printre care aproape că nu mai aveam loc să trec. O secundă am crezut că e vreo nuntă întârziată dar imediat mi-am dat seama că e post și nu se țin nunți. Apoi am auzit muzica dinăuntru și brusc mi-am adus aminte de concertul de colinde de care uitasem complet. M-am uitat la ceas, era 6 și 10, abia începuse așa că am intrat. Doamne, ce frumos a fost, ce voci divine și ce repertoriu grozav! A cântat un cor de preoți toate genurile de colinde dar nu numai, au cântat și alte cântece inspirate de Crăciun cu acompaniament de pian, au cântat și împreună dar și individual, și din repertoriul internațional. și din repertoriul lui Tudor Gheorghe și al regretatei Tatiana Stepa. Au cântat cu atâta emoție că te treceau fiori de ți se făcea pielea de găină. Am ieșit de acolo cu inima fleașcă și cu  gândurile întoarse mult în trecut, cu amintirile scoase brutal la lumină și cu o imensă dorință de a da timpul înapoi. Să fiu din nou mică, să fie seara de Ajun și să aștept colindătorii.

        M-am întors acasă, la casa și la familia mea de adult, dar toată seara mintea mi-a fost în altă parte, în locul copilăriei mele, între alți oameni,  între alte vârste și alte timpuri. Am retrăit Crăciunul așa ca odinioară, când grijile nu existau iar viitorul însemna doar dimineața ce va urma. Niciodată la noi în casă sărbătorile, oricare ar fi fost ele, n-au însemnat îmbuibare și nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată până să simt că nu mai pot. Mâncarea era făcută ca să te bucuri de ea, să fie ceva mai special, să savurezi ceva bun dar nu neapărat mult. Întrebarea Ce punem pe masa de Crăciun n-a fost niciodată prioritatea numărul unu și nu a fost un scop în sine. Nu mâncam nu știu câte feluri doar pentru că era sărbătoare. E adevărat că mâncam altceva decât de obicei dar fără să ne repezim ca disperații. Nici chiar din prăjituri nu ne înfruptam fără să ținem seama, nu le mâncam ”de foame” ci cu măsură, bunica mea având grijă să ne învețe și pe mine și pe sora mea limitele decenței și ale bunului simț în toate cele.

        Și câte prăjituri aveam de Crăciun! Ișlere, bezele, limbi de pisici, turtă dulce, non-plus-ultra, margarete, cornulețe cu nucă, pișcoturi, madeleine… Erau pline borcanele în cămară! Aveam niște borcane mari de sticlă cu capac de metal care aveau un fel de model de fagure pe toată suprafața. Ulterior am aflat că proveneau dinainte de război și că în ele se vindea miere. Le am și acum, sunt foarte frumoase dar sunt goale tot timpul. De Crăciun se făceau doar ”prăjituri mărunte” adică nu din acelea cu cremă, ci gen fursecuri. Motivul era simplu, era nevoie de cantități mari pentru clasele întregi de copii care veneau la colindat (părinții mei fiind profesori) iar acestea se puteau face și cu 2-3 săptămâni înainte pentru că stăteau. Prăjiturile cu cremă ar fi trebuit să fie făcute doar cu o zi două în avans ceea ce nu era posibil.

        Crăciunul nu era nici doar despre cadori deși, evident, primeam jucării și hăinuțe dar nu asta era esența Crăciunului. Întotdeauna aveam un brad superb, înalt până în tavan, care nu se scutura niciodată pentru că îi mergea bine la răcoare în holul care nu avea încălzire. Nu aveam beculețe ci lumânări adevărate prinse în suporturi care se prindeau ca un fel de cleștișori pe crengile bradului. În sera de Ajun, de cum se lăsa întunericul începeau să vină colindătorii iar asta era cea mai frumoasă parte.

       La început veneau copiii mici din vecini, emoționați și cu sfială, cu obrajii roșii și cu voci tremurânde. Cântau în fața ușii întredeschise cu glăscioare mititele încurcând uneori cuvintele și luînd-o de la capăt cu îndărătnicie până le ieșea. Apoi urmau clasele de copii care veneau rânduri, rânduri câte 10-15 deodată și care erau primiți în sufragerie. Celor mai mari tata le punea un deget de vin iar apoi turna apă minerală până la buza paharului. Băieții erau încântați de tratație în schimb fetele preferau siropul de vișine în timp ce prăjiturile dispăreau de pe masă cu viteza luminii. Ochii tuturor străluceau, se râdea mult, luminile erau aprinse în toate camerele și fericirea se simțea peste tot. Imediat cum plecau, mama spăla cu apă fierbinte paharele iar sora mea și cu mine le ștergeam cu mare atenție să nu rămână vreo urmă de stropi sau scamă pe ele. Trebuiau să arate impecabil pentru următoarea tură de musafiri care nu întârzia să apară.

        Când deja se făcea noapte, după 10 seara când copiii erau deja pe la casele lor, începeau să vină prietenii și colegii părinților mei. Tot la fel, veneau în grupuri mari , pregătiți de colind adevărat, de multe ori cântând pe mai multe voci. Mulți dintre ei erau învățători talentați, alții erau profesori de muzică și uneori aveau chiar și instrumente care să-i acompanieze. Făceau un adevărat spectacol. Pe mulți dintre ei îi văd și acum în fața ochilor, tineri și frumoși, aranjați, dichisiți, îmbrăcați cu hainele cele mai bune. Se purtau cojoacele de tip Alain Delon și nu erai în rândul lumii dacă nu aveai o astfel de haină. Doamnele purtau rochii, niciodată pantaloni, ciorapi cu model pe o parte și aveau cizme supraelastice aduse din Ungaria și vândute pe sub mână. În ochii mei, cizmele supraelastice erau criteriul supremei eleganțe. De obicei erau negre pentru că, nu-i așa, atunci ca și acum, negrul merge la orice, dar când am văzut-o pe Angelica, studentă la medicină și fiica unor prieteni ai părinților mei cu niște cizme galbene, mi s-au părut de o frumusețe ieșită din comun. În viața mea nu văzusem ceva mai frumos și sunt convinsă că de atunci mi se trage apetitul pentru încălțămintea colorată. Observ cu un zâmbet pe buze că moda anilor 70 care mi-a plăcut atât de mult a  revenit în forță. Cizmele cu talpă groasă sau cele supraelastice care acum vin până peste genunchi nu mai fac obiectul pieței negre ci pot fi găsite cu ușurință aici, aruncați doar o privire și vă veți convinge. Și tot aici  găsiți nu doar cizme, ci tot felul de încălțăminte, haine, cărți, parfumuri, jucării, ceasuri, orice vă trece prin cap, lucruri numai bune de făcut cadou celor dragi. Bani să fie, că abundență este 🙂

        Colindatul se termina înspre dimineață când noi copiii dormeam deja. Pe ultimii colindători îi auzeam ca prin vis și regretam îngrozitor că nu sunt și eu prezentă dar somnul mă învingea de fiecare dată. În amorțeala care mă cuprindea, deși mă împotriveam cu toate forțele, îmi juram că atunci când voi fi mare să nu pun geană pe geană până a doua zi și să primesc colindători toată noaptea. Dar uite că m-am făcut mare și aș putea să stau până dimineața dar nu mai are cine veni. Oamenii s-au schimbat, obiceiurile sunt altele, televizorul ne mănâncă viața iar internetul ne umple singurătățile. Datinile de Crăciun le vedem în reportaje filmate iar colindele le auzim în boxele de la mașină pentru că sărbătoarea a devenit goană după cumpărături, blocaje în trafic și indigestii tratate cu colebil. Greșesc oare când spun asta? Știu însă sigur că atunci când aveam patru ani era altfel…

Read More

        Nu mă interesează motivul pentru care spui că nu votezi, pentru mine nu există niciun argument logic care să justifice această opțiune de neimplicare și nepăsare crasă. Spui că ori pe cine ai vota nu o să se schimbe nimic. Serios? Chiar ți se pare că nu s-a schimbat nimic? Poate ai uitat (sau poate ai avut norocul să nu fi fost încă născut atunci) cum era să fii îngrădit între granițe și, mai ales, între mentalități înguste, cum nu aveai acces la informații, la filme, la muzică, la cultură, cum nici măcar nu puteai să stai într-o seară de vară la o terasă pentru că acestea nici măcar nu existau iar acolo unde printr-o minune găseai una cu scaune de fier și mese urâte cu vopseaua decojită (de obicei doar pe litoral) se închideau înainte de lăsarea întunericului. Da, e adevărat, pe vremea lui Ceaușescu, votul era inutil. Ori pe cine ai fi votat nu se schimba nimic numai că atunci dacă nu mergeai la vot te lua mama dracu’. Dacă rămâneam în același sistem nu mai pupam noi acum internet, Facebook și YouTube și cred că ne înfrățeam doar cu chinezii, vai de mama lor… Din fericire lucrurile stau altfel acum și votul contează. Votul tău, și-al meu, și-al miliardarilor din top 100 dar și votul ultimului amărât valorează la fel de mult.

        Ești liber să faci ce vrei, poți să stai și să te plângi de dimineața până seara că trăiești într-o țară de hoți, că nu contează cine iese, că toți sunt la fel și că oricum votul tău nu contează. Că ți-e scârbă, că ți-e lehamite, că așa nu se mai poate, că așa nu e bine, că dacă s-a făcut într-un anumit fel trebuia să fie invers și dacă a fost invers era de o mie de ori mai bine înainte. Că ăla nu e bun, celălalt e prost, unu’ nu are școală, celălalt are prea multă, nu știe decât teorie și îi lipsește practica, unu’ e prea bătrân dar celălalt nu are experiența necesară, unul nu are ce căuta în domeniu, ălalalt a stat deja prea mult și s-a plafonat. Și uite așa, tu nu ai pe cine să votezi. Ți-ai pus însă vreodată problema că ai putea să candidezi chiar tu? sau poate, dacă nu te simți în stare să faci asta, să susții pe unul dintre prietenii apropiați sau pe cineva din familie care crezi că s-ar potrivi unei astfel de provocări? Nu se poate să nu cunoști pe cineva care, pas cu pas, ar putea să facă lucrurile să meargă mai bine. Nu se poate să te uiți în jur și să nu vezi decât penali, tâmpiți, hoți și corupți, să fim serioși, există încă mulți oameni cu caracter, dar cât de ușor este să stai pe margine și să cârcotești!

        Nu vrei să îl votezi pe x, nu vrei să îl votezi pe y dar nici nu miști un deget să faci ceva. Un gest oricât de mărunt, o faptă de bine în urma căreia să nu aștepți recompense, să faci ceva pentru țara ta. În schimb aștepți ca ea, țara,  să facă totul pentru tine, să se transforme într-o ”țară ca afară” peste noapte înspre delectarea și încântarea ta. Numai că vezi tu, ”țara” asta este ceva destul de abstract și de fapt oamenii sunt aceia care produc schimbarea. Oamenii care se implică, oamenii care nu doar stau pe margine așteptând să vâneze greșelile celor prinși în vâltoare. În primul rând schimbarea o fac cei care se duc la vot.

        Întoarce-te puțin cu gândul în trecut… Cât de revoltat ai fi dacă dintr-odată ți s-ar spune că, având în vedere veniturile tale, ai dreptul doar la un vot în timp ce șeful tău, posesor a două vile și terenuri în Bărăgan are dreptul la zece! Că tu, femeie fiind, nu ai deloc drept la vot nefiind capabilă să discerni între două partide. Sau că doar cei cu anumite studii pot să voteze (da, a existat și asta în perioada interbelică, doar femeile care erau absolvente ale învăţământului secundar, normal sau profesional aveau dreptul la vot). Pfff! cât de nedrept pare acum și câtă indignare, pe bună dreptate, te-ar cuprinde. Să ți se spună că ești prea mic și insignifiant, că ești prea prost pentru a avea drept la vot și brusc te-ar cuprinde un acces de furie. Probabil doar atunci ai realiza că acesta este un drept al tău care ție ți-a fost dat pe tavă dar, privind în spate, nu a fost obținut ușor de cei care au trăit înaintea ta.

        Am obosit să aud că un singur vot nu contează. Dar 3 voturi contează? Pentru că asta a făcut diferența la alegerile din vară când în comuna Petriș din județul Arad a câștigat la primărie o fată de 31 de ani care a crezut în șansa ei. Deci, uite, fiecare vot contează și nu încerca să-ți găsești singur circumstanțe atenuante pentru delăsarea morală în care te complaci. Votul tău este valoros și ar fi păcat să-l arunci la gunoi.

        Închei acum dar dacă n-ai priceput ce-am vrut să spun, o să-ți desenez:        Zâmbăreții din partea stângă au votat. Ceilalți cu mutrele supărate din dreapta nu au votat pentru că au crezut că votul lor nu contează. Le-a intrat  în cap ideea (proastă) că un singur vot, adică votul lor, nu face diferența și că este inutil să se obosească. Câteva mii au avut păsărica asta… și s-a format  un întreg stol. Mare greșeală!

Read More

        Sau poate ar fi trebuit să găsesc 14 verbe pentru cele 14 zile pe care le-am sărit de pe blog pentru că am fost plecată în Anglia. Cred că așa de mult n-am mai lipsit niciodată dar o să-mi reintru în curând la normal. ”În curând”, asta însemnând de mâine pentru că din păcate vacanța s-a terminat și reîncep serviciul. Dar să vă spun ce  m-a marcat în săptămâna care a trecut.

• M-am speriat ca naiba în camera mea, în patul meu și cu laptopul meu în brațe când, în timp ce mă uitam la un filmuleț pe YouTube, brusc mi-a apărut Băsescu pe monitor strigând la volum maxim ceva de voturi, de 300 de parlamentari sau de alegeri… sau de toate împreună și deodată 🙂  Așa de derutată am fost că nici nu mai găseam butonul de close 🙂 Jesus! acum YouTube-ul bagă campanie electorală chiar și printre rujurile, parfumurile și alte chestii pe care le caut eu pe acolo?? Se pare că da.
• Am mințit cu nerușinare. Eram în Coventry și mă plimbam pe stradă când am văzut un mic stand într-o zonă comercială unde doi bărbați promovau o acțiune numită Sponsor a cat. Practic, încercau să strângă bani din donațiile trecătorilor pentru niște adăposturi de pisici. M-au acostat cu sloganurile obișnuite dar eu am trecut nepăsătoare mai departe spunându-le No, thank you la care unul dintre ei m-a întrebat foarte mirat Don’t you like cats? la care eu, intangibilă, i-am răspuns (doar ca să mă lase în pace)  Not really. Mă mir cum de nu s-a crăpat pământul sub mine când am spus asta, eu care mă uit la mâțe ca la zei 🙂 Dar, na, am scos-o și în loc să fi dat și eu o liră-două că doar nu muream din asta, de atunci mă tot gândesc că am trădat tot neamul pisicesc.
• Am primit o mostră de parfum DKNY. Ce mare lucru, poate vă întrebați, dar nu pot să nu fac comparația între  cât de greu primești o  mostră de parfum în România la Sephora sau la Douglas sau la oricare alt magazin și cum stau promoterii în mall-urile din Anglia și împart cu dărnicie la toată lumea. Sau poate nu chiar toată lumea ci au și ei un segment țintă legat de vârstă, sex sau alte criterii socio-demografice ca să mă exprim știițific și să nu spun că poate se uită la ăia mai bine îmbrăcați 🙂 Cert este că nu e prima oară că primesc diverse mostre de parfum sau alte cosmetice scumpe așa tam-nesam fără să fi cumpărat nimic ceea ce nu-mi displace deloc. 
• Mi-am dat seama (cu adevărat) cât de greu este să te obișnuiești cu o altă limbă, să fii nevoit să nu auzi nimic familiar trecându-ți pe la urechi. Din moment ce am făcut un masterat în limba engleză, consider că știu limba cât de cât, adică citesc cu ușurință și până de curând am crezut că și înțeleg dacă cineva îmi vorbește în engleză. Dar uite că nu. În viața de zi cu zi din Anglia am fost pusă (și nu doar o dată) în postura de a nu pricepe nici cele mai simple propoziții vorbite de oamenii de rând. De exemplu la supermarket m-a întrebat vânzătoarea ceva de genul ”duiuuaaaăbeee”? Sorry?? Nu am înțeles o iotă, nici măcar dacă a rostit unul sau mai multe cuvinte 🙂 a trebuit să-mi repete de două ori ca să înțeleg că mă întreba dacă vreau o pungă. Mai simplu de atât nici nu se putea, era ceva ce se învață la nivelul clasei a treia: Do you want a bag?
• Am asistat la o ceremonie de absolvire a facultății deși era luna noiembrie. Coventry este un centru universitar destul de mare și habar n-am ce absolveau tinerii aceia la mijlocul toamnei pentru că n-am stat să ascult discursurile ci mai mult m-am bucurat de atmosfera de sărbătoare și de zâmbetele de pe fețele lor. Dar a fost interesant să-i văd pe toți îmbrăcați în robă și tocă fugind dintr-o parte în alta. Ce era mai ciudat e că aproape toate fetele erau în sandale cu degetele goale deși afară nu erau mai mult de trei-patru grade. Dar despre felul ciudat în care se îmbracă englezii cred că v-am mai spus de multe ori: se îmbracă doar în partea de sus a corpului în timp ce partea de jos o neglijează. Nu o dată am văzut pe stradă atât femei cât și bărbați (chiar și copii!) cu geacă îmblănită, fular, căciulă și șlapi 🙂  Sau doamne cu palton dar fără ciorapi. 
• Nu m-am lămurit care-i treaba cu grăsimea de gâscă și grăsimea de rață dar erau pline magazinele de astfel de ”bunătăți” care se pare că sunt tradiționale pentru masa de Crăciun. Eu, drept să spun, nu cred că m-aș da în vânt după astfel de delicatese dar până nu gust, nu mă pronunț deși mari așteptări nu am, știut fiind faptul că englezii nu excelează în gastronomie. Dar dacă totuși știți ce se face cu grăsimea aia, dați-mi și mie de știre. Ca să nu spun că mă întreb câte astfel de păsări sacrifică pentru a umple supermarketurile. Sau poate cum tăiem noi porcul, ei taie gâscanul? 🙂 
• M-am întors un pic în timp. Nu mult, ci doar cu un anotimp. La noi deja bate crivățul la ușă, se înzăpezesc drumurile și se anunță coduri de ninsori abundente în timp ce pe alte meleaguri toamna nu se dă bătută și își etalează toată splendoarea. Am plecat de aici iarna și am ajuns în Anglia, toamna. Dacă ajungeam vara, era și mai bine.

        Aș  mai avea multe de spus dar mai lăsăm și pe altă dată. Voi cu ce vă lăudați? Ați început pregătirile de sărbători? Sau, ca și mine, pentru așa ceva sunteți pregătiți oricând? 🙂

Read More