Afară e un frig de-ți îngheață sufletul dar de pe canapeaua din sufragerie vremea nu pare atât de nemiloasă. Stau înfășurată într-o pătură pufoasă lângă caloriferul fierbinte, pe măsuța din față mă așteaptă o ciocolată caldă, borcanul cu turtă dulce e încă plin iar lumânarea cu miros de zahăr vanilat și nume cu inspirație de sărbători (candy cane forest) pâlpâie leneș răspândind un miros care mă duce cu gândul la cozonaci abia scoși din cuptor. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am și mă bucur de primele zile ale lui 2017 care a început bine.
Îmi fac deja planuri pentru vacanța de vară și visez cu ochii deschiși la ținuturi îndepărtate, mări albastre și nisip lipit pe pielea udă și arsă de soare. Mai e mult până atunci dar anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult. De data asta conjunctura îmi permite să planific totul din timp fără să las totul pe ultima sută de metri și pe seama hazardului. Răsfoiesc internetul în căutarea celor mai avantajoase itinerarii, cazări, bilete și zboruri iar asta îmi face o deosebită plăcere. Sunt atât de liniștită cum n-am mai fost demult.
Pisica stă tolănită pe pervazul ferestrei ascunsă pe jumătate după perdea. Se preface că doarme dar, printre pleoapele întredeschise, îi văd pupilele de laser fixându-l cu gelozie pe Ivan care stă întins pe covor. Se vede clar că nu-l suportă și sunt convinsă că se întreabă când va dispărea intrusul care i-a invadat teritoriul pe care îl stăpânea cu mare autoritate de șase ani încoace. Și-ar dori să-l inspecteze mai îndeaproape dar nu are curaj destul așa că se limitează la a-și da ochii peste cap când vede că întind mâna să-l mângâi. Ivan doarme neîntors de trei ore. Dacă nu ar ofta din când în când aș putea crede că-i mort.
Eu știu însă că e doar groaznic de înfrigurat și obosit după încă o zi tomberoneză. Ivan e câinele nimănui. A apărut la blocul nostru la sfârșitul toamnei, țopăind recunoscător în jurul oricărei persoane care îi acorda atenție. Un cățelandru vesel și veșnic pus pe joacă, alergând ca bezmeticul dintr-o parte în alta, foarte prietenos și dornic de mângăieri. Adăposturile pe care i le-au încropit pe rând câțiva vecini binevoitori au dispărut în același ritm, distruse de către alți vecini mai puțin iubitori de animale. Am încercat să-i găsesc un stăpân dar n-am avut succes. Nimeni nu-l vrea. Mie îmi este imposibil să-l iau, am deja trei… Când a venit frigul cel mare mi s-a rupt inima-n două să-l văd dârdâind pe betoanele dintre garaje și atunci m-am decis să-i ofer măcar ce pot: un adăpost pe timpul nopții. Și uite-așa, de o lună încoace, Ivan are cazarea asigurată. Îl aduc seara în casă iar dimineața când plec la serviciu, coboară deodată cu mine.
Nu știu cât va dura aranjamentul acesta dar e mai mult decât nimic. Mi-am auzit însă o grămadă de critici legate de faptul că am adus în casă un câine vagabond care poate are purici, poate are boli, poate are ciumă și poate o să mor din cauza lui. Că o să-mi murdărească prin casă, că o să păteze covorul pe care doarme, că miroase urât, că o să roadă papucii, că o să latre și o să facă gălăgie, că lasă păr, că aia, că aialaltă. Dar nu-mi pasă. De mult nu mă mai interesează ce spune lumea. Atâta timp cât îi văd privirea recunoscătoare și ochii expresivi, am o mulțumire interioară pe care nici măcar nu pot să o explic în cuvinte. Și, de fapt, nici nu are rost să încerc. Cu animalele e exact ca și cu politica, oricâte argumente ai aduce, nu ai cum să schimbi convingerile celui din fața ta.
Iar cu covorul pe care doarme Ivan treaba e mai mult decât simplă, pot oricând să-l duc la o curatatorie covoare și îl fac ca nou. De fapt, nu. Nici măcar nu trebuie să mă obosesc să-l duc pentru că sunt firme, cum ar fi LaUmeras care îți iau covorul de acasă și în 24 de ore ți-l aduc înapoi perfect curat. Acuma, dacă tot am adus vorba de covoare, și fără să aibă legătură cu blănoșii din viața mea, mi se pare absolut inutil să cureți covorul înainte de sărbători. De ce să faci asta? Ca să aibă unde călca și lăsa noroi întărit toți colindătorii cu cizme și ghete cu creste pe talpă? Sau unde să se zdrobească prăjituri strânse în pumni micuți de copii, unde se vărsa din greșeală pahare cu vin roșu sau unde să stropească șampania deschisă la miezul nopții? 🙂 Nu. Părerea mea, și care vine din propria experiență, este că marea curățenie trebuie făcută după sărbători dar încă mă lupt cu prejudecățile pe acest subiect. Îmi îndrept privirea spre covor și, chiar dacă nu mai era cazul, această convingere mi se întărește 🙂
O să mai stau puțin cu televizorul pornit dar fără să-l ascult, doar așa, ca zgomot de fundal, o să-mi aleg o carte de pe site-ul unei edituri unde am câștigat un voucher de 30 de lei iar apoi o să merg la culcare. A fost o seară de ianuarie aproape perfectă. 
