Mi-am propus să nu mă mai supăr din cauza fleacurilor, să nu mă mai enervez fără rost și să am o atitudine pozitivă tot timpul. În cea mai mare parte a timpului acest lucru îmi reușește pentru că văd partea comică a lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Aș putea spune că atitudinea zen se învață în timp iar eu sunt pe drumul cel bun. Totuși oricât de detașată și înțelegătoare aș fi, nu pot să radiez fericire 24 de ore din 24, asta e clar. Iar unele persoane sau situații mă aduc la exasperare și atunci mă enervez ca tot omul uitând de armonie, echilibru și natură senină. Las dracii din mine să iasă la iveală.

    Să vă dau un exemplu. Stau la coadă la casă la supermarket vineri seara sau sâmbătă dimineața, deci cînd e mai aglomerat. În fața mea, cel puțin cinci persoane cu coșurile pline căscând a mare plictiseală sau mutându-se de pe un picior pe altul fremătând a nerăbdare. Primul din rând, cel căruia casiera i-a scanat toate produsele, își scoate portofelul să plătească și exact atunci îi sună telefonul. O melodie sinistră, cu volumul la maxim, de obicei o manea celebră. Ce credeți că face? Dă reject apelului, îl ignoră pur și simplu sau răspunde scurt spunând interlocultorului te sun eu imediat? Niciuna din aceste trei variante. Oamenii aceștia care reușesc să mă scoată din sărite răspund la telefon cu o nonșalanță greu de imaginat și încep o conversație lungă și total lipsită de importanță pe care vrând-nevrînd ești nevoit să o asculți în timp ce tensiunea îți urcă la 200. Nu contează că după ei așteaptă un rând întreg de oameni, ei trebuie să afle în acel moment, dar exact în acel moment, cine mai vine, ce-a spus mătușa, la ce oră a plecat Aurica sau unde a spus că se duce Gogu. Și abia după ce aceste probleme sunt clarificate, plătește, eliberează locul iar banda începe să se miște din nou.

      Discuțiile despre curățenia din Germania mă plictisesc de moarte. Iar când despre acest subiect perorează cineva cu țigara aprinsă în mână mă enervează de-a dreptul. Noi nu ne putem imagina cum nemții spală trotuarele cu șampon, cum pe stradă nu se formează noroi atunci când plouă iar coșurile de gunoi nu se revarsă niciodată. Nu, noi suntem niște fraieri care nici într-o sută de ani nu o să ajungem la nivelul lor, suntem un popor de needucați și de țărani fără maniere. Iar ca să întărească scârba simțită față de conaționalii care aprobă tirada despre perfecțiunea germană, aruncă mucul de țigară pe jos, strivindu-l cu vârful pantofului. Cum să nu mă calce pe nervi astfel de indivizi?
     Apoi mă irită la maxim când vreau să cobor din autobuz. tramvai sau metrou și dau peste câte un disperat care ține morțiș să urce în locul meu dar înainte de a mă da eu jos de parcă am concura pentru primul loc în competiția Cine își atinge scopul. De ce atâta nerăbdare, de ce se agită oamenii ăștia și se împing să fie primii când tot acolo ajung? De ce trebuie să ne agățăm papornițele, să ne băgăm coatele în coaste unii altora, să ne zgâriem, să ne călcăm în picioare și să ne frecăm spate în spate? Zen-ul meu se duce pe apa sâmbetei într-o astfel de îmbrânceală inutilă, mă enervez și recunosc că uneori îmi vine și mie să recurg la forță. Adică să-l împing pe un nesimțit din ăsta și apoi să mă răcoresc. Dar nu o fac.
      Mă mai enervează oamenii care știu tot. Cei cu care nu poți să începi nicio discuție, din niciun domeniu, începând de la patinaj artistic până la fisiunea nucleară, fără ca ei să îți dea exemple concludente din ceea ce li s-a întâmplat lor personal sau, în cel mai rău caz, mamei, tatei sau unui cunoscut foarte apropiat. Cei care au făcut, au văzut și au fost peste tot în lumea asta. Cei cărora dacă le spui că ai văzut o ridiche de un kilogram, o să-ți răspundă că au mâncat una care avea două kilograme. Dacă ai văzut la televizor că americanii au inventat o mașină care merge cu apă, o să-ți spună că japonezii deja circulă cu automobile care merg pe bază de aer. Dacă te bucuri de un chilipir pe care ai dat doi lei, ei o să-ți taie entuziasmul spunând că în altă parte costă 50 de bani. Iar dacă te doare capul pe ei îi doare capul, spatele și stomacul în același timp.
      Și dacă tot am pomenit de boli, mă irită la maxim cei care vin să îmi dea sfaturi, fără să le cer, atunci când sunt răcită. Chiar nu mă interesează ceaiuri, leacuri băbești sau, mai rău, diverse medicamente care au făcut mult bine altora. Vreau să fiu lăsată în pace și să nu mă mai întrebe nimeni ce am luat contra răcelii. Pentru că nu iau nimic, aștept să îmi treacă de la sine.
      Mă mai enervează multe altele dar nu mai întind lista, poate dacă le trec sub tăcere, motivele nu vor mai fi atât de evidente.
      La fel cum își bagă struțul capul în nisip: dacă nu vede, înseamnă că nu există.

      În urmă cu ceva timp am văzut la televizor o emisiune foarte interesantă în care un psiholog vorbea despre sentimentele ostile care de multe ori duc la comportament agresiv. Partea care mi-a captat cel mai tare atenția a fost cea referitoare la invidie.  Se spunea că invidia nu este neapărat ceva rău cu condiția să fie ținută în frâu.

        Invidia poate să-ți schimbe perspectiva asupra vieții și nu este neapărat un sentiment cu conotații negative atâta timp cât nu este distructivă. Este firesc să ne comparăm cu cei care o duc mai bine ca noi dar important este să nu ne lăsăm măcinați pe interior de ură. Ca să păstrăm invidia într-un stadiu sănătos și ca aceasta să ne motiveze să ajungem la un nivel superior, este indicat să ne comparăm doar cu aceia care o duc puțin mai bine ca noi fără să existe discrepanțe uriașe.

      Faptul că vedem la cei din jur ceva ce nouă ne lipsește deși considerăm că ni s-ar cuveni de drept, poate să ne motiveze să facem tot posibilul astfel încât să ne ridicăm noi înșine la nivelul lor în loc de a-i trage în jos pe cei țintiti.

      Emisiunea m-a făcut să mă gândesc de câte ori am simțit invidie de-a lungul timpului și care a fost raportul între cea benignă și cea care m-a umplut de rău. Recunosc că nu sunt Maica Tereza și am sentimente omenești. Oare faptul că îmi doresc să fac o călătorie după ce văd poze postate de prieteni pe Facebook se numește invidie? sau că îmi doresc anumite obiecte pe care le văd la apropiați intră în aceeași categorie? În mod sigur nu, e doar o aspirație firească. Dar dacă scotocesc între amintiri pot să găsesc câteva exemple clare de momente în care invidia m-a măcinat și m-a umplut de ciudă și draci.

       Era într-o primăvară, o zi superbă cu soare călduț care se strecura printre ramurile copacilor abia înmuguriți iar eu fugisem de la serviciu să-mi rezolv o problemă personală. Nu știam cum să alerg mai repede ca să mă întorc la timp înapoi pentru că mă așteptau zeci de rapoarte și mailuri urgente, când m-a abordat o țigancă tânără cerșind bani. Stătea sub o magnolie uriașă, grea de flori și mai frumoasă decât un candelabru de cristal, fumând cu nonșalanță, relaxată, odihnită și fără niciun gând. Se bucura de dimineața frumoasă, respira aerul proaspăt și era înconjurată de lumină. Am simțit în acel moment că o urăsc cu toată ființa mea pentru simplul fapt că ea era acolo iar eu trebuia să mă întorc în biroul care nici măcar nu avea geamuri pe care să pot privi afară. Se bucura de viața simplă în natură iar eu, închisă între patru pereți, n-aveam timp nici să respir. Și mai voia și bani de la mine. Am urât-o pe loc și dacă Dumnezeu m-ar fi întrebat în acel moment dacă vreau să fac schimb cu ea aș fi răspuns fără ezitare, da. Eram epuizată, aglomerată, cu un milion de probleme de servici nerezolvate și nu-mi doream nimic pe lumea asta decât timp. Timp pentru mine.

      Apoi a venit iarna. Nu apucasem să observ succesiunea anotimpurilor, totul se derula pe repede înainte. Era înainte de Crăciun și visam în continuare să am timp liber în care să pot simți magia sărbătorilor care se apropiau. În afară de bradul de plastic împodobit cu globuri ieftine și luminițe care clipeau în toate culorile nimic nu se schimbase în birou din primăvară. Aceeași lumină artificială, aceleași sarcini, aceleași ședințe interminabile, campanii peste campanii, raportări, ținte și asumări. Într-o zi s-a așezat la biroul meu o clientă, o fată tânără cu o figură luminoasă. În timp ce îi explicam probleme de bancă, nu-mi puteam lua ochii de la geanta ei de care agățase un pufuleț roz care semăna cu o codiță de iepuraș.

       Pe 13 mai România a sărbătorit pentru prima dată Ziua Internațională a Dorului la inițiativa trupei Vunk. O sărbătoare frumoasă, dedicată celor cărora le e dor de casă, de oameni dragi sau lucruri din trecut. Un fel de joc în care s-au prins o mulțime de oameni printre care și personalități care au publicat mesaje de dor: Andreea Esca, Andreea Raicu, Mircea Radu sau Smiley. Au intrat în poveste restaurante și cafenele care au făcut tot felul de oferte speciale clienților care spuneau de cine le este dor. Dacă ideea a prins atât de bine și lumea a luat-o în serios, s-ar putea ca aceasta să devină o tradiție ceea ce mi se pare foarte drăguț. 

        Eu am fost defazată anul acesta și nu am apucat să spun de cine și de ce îmi este dor, deși m-am gândit la asta. O fac însă acum, tot e mai bine mai târziu decât niciodată.
      Primul dor care îmi vine în minte e o călătorie cu mocănița pe Valea Arieșului. Cele mai frumoase excursii pe care le-am făcut în copilărie se leagă de linia îngustă care pe vremuri  lega Turda de Abrud.

foto forumtrenuri.com

        Drumul de aproximativ 110 km, pe banchete rudimentare de lemn dura mai mult de șase ore și abia așteptam să ne urcăm în tren ca să ne apucăm de mâncat la comun cu toți prietenii gălăgioși. Șnițelele, chifteluțele și conservele de pateu erau merindea noastră preferată. Sucuri la pet nu existau așa că beam apă din termos sau din butelii grele de sticlă. Apoi ne certam pentru locurile de pe scările vagonului unde vântul ne bătea în față iar din când în când crengile copacilor ajungeau să ne zgârie picioarele îmbrăcate în pantaloni scurți. Acum calea ferată a fost acoperită de ierburi, iar pe unele porțiuni bucăți întregi  au dispărut cu totul. Vechile halte sunt în ruină și nu cred că vor mai reveni vreodată la viață. Probabil dorul de mocăniță va rămâne un dor pe veci nestins.
        Mi-e dor de roșiile dulci și uriașe pe care le mâncam vara, culese direct din grădina din spatele casei. Le spuneam porodici, pe ungurește, și, împreună cu sora mea și Mariana, fetița din vecini cu care ne jucam de dimineața până seara, le savuram calde, încinse de căldura soarelui de august.

       Nici nu ne trecea prin cap că ar fi trebuit să le spălăm deși uneori erau stropite cu soluție de sulfat de cupru și aveau pete albastre. Le ștergeam cu dosul rochiței până deveneau lucioase iar apoi mușcam cu poftă parcă ar fi fost mere. Nici una dintre noi nu s-a îmbolnăvit vreodată.
        Mi-e dor de tușa Rica, sora bunicii mele, de care am fost foarte apropiată și care a murit în urmă cu câțiva ani. Îmi lipsesc conversațiile lungi cu ea și poveștile din alte timpuri ale căror martor fusese. În timpul războiului lucrase la Palatul Regal, cunoscuse și întâlnise față în față mulți oameni de care noi știm acum doar din cărțile de istorie. Îmi povestea despre Calea Victoriei, despre cucoanele care își etalau blănurile scumpe la plimbările de dupămasa, despre galeriile Lafayette (magazinul Victoria de mai târziu) și despre cofetăriile care vindeau bomboane fondante. Mi-e dor de atmosfera apartamentului în care locuia și în care viața avea un  ritm care nu cunoscuse stresul zilelor noastre.
        Mi-e dor de cățelul meu Happy, de motănelul Cici, de ultima zi de școală înainte de vacanță, de vremurile în care credeam în Moș Crăciun, mi-e dor de mările Greciei,  de mirosul reginei nopții, mi-e dor de ieșirile cu mama la cumpărături când primeam pantofi noi, mi-e dor de prietenele din liceu și de turtulițele pe care le făcea bunica mea.
        Mi-e dor de multe și știu că ceea ce trăiesc azi și-mi pare de la sine cuvenit într-o bună zi se va transforma în dor…