Toată lumea a părut să se bucure atunci când, cu mare tam-tam, s-a anunțat că începând cu data de 1 mai, taxa de trecere a podului de la Fetești – Cernavodă se va putea achita și prin sms, asta însemnând o fluidizare a traficului, deci adio cozilor interminabile și adio nervilor. O măsură civilizată, conformă cu lumea și timpul în care trăim. 

    Am aruncat și eu un ochi pe site-ul CNADNR să văd care sunt pașii pentru achiziționarea peajului și m-am întrebat de ce oare trebuiau să folosească acest cuvânt (peaj) iar singurul răspuns pe care l-am găsit a fost ”pentru că există”. Conform DEX, peaj = Vamă la trecerea peste un pod, pe un drum de acces într-un oraș sau la acostarea unei nave la un chei. ♦ Dreptul de a folosi o cale ferată străină.

      Plata prin sms se face foarte simplu:    

foto auto-bild.ro

1. Se trimite un mesaj la 7577 cu textul care conține numărul de înmatriculare și categoria tarifară corespunzătoare tipului de vehicul (1,2,3 sau 4). De exemplu CJ21ESP 1.   
2. Se va primi un mesaj prin care se cere să se confirme achiziția (mesajul va conține informații detaliate despre achiziție, inclusiv costul total);
3. Pentru confirmarea achiziției, se trimite la numărul 7577 un mesaj cu textul DA, ulterior primirii mesajului de la pasul 2. Dacă datele sunt incorecte ( de exemplu ai greșit numărul mașinii, evident că nu confirmi și reiei de la pasul 1)
4. Se va primi un mesaj de confirmare a achiziției ce va conține seria peajului, categoria acestuia, numărul de înmatriculare pentru care a fost emis și data la care perioada de valabilitate expiră. 

     Prin SMS se poate achiziționa peajul doar pentru 1 trecere. Dacă tot am învățat un cuvânt nou, nu mă pot abține să nu-l folosesc 🙂

  Până aici, toate bune și frumoase. Ieri însă am văzut o știre care m-a surprins în mod neplăcut. Bilanțul după două luni de utilizare a acestui sistem spune că din 460000 de vehicule care au trecut podul prin benzile marcate cu e-tarif, 116000 NU au plătit taxa. Adică un sfert din șoferii care au trecut pe acolo s-au dat băieți deștepți aka jmecheri și s-au fofilat fără jenă printre cei care au avut bunul simț să plătească. 
    Sunt sigură că o mare parte dintre ei sunt în stare să țină discursuri despre cât de bine e în Germania sau în Anglia sau aiurea, unde pentru nimic nu trebuie să stai la coadă, că totul se întâmplă automat pe internet, că actele le primești în cutia poștală de acasă, că nu există birocrație și că respectul pentru cetățean este ridicat la rang de politică națională. Păi da, dar toate astea se întâmplă pentru că există încredere pe bază de reciprocitate iar procentul celor care fură nu se ridică în niciun caz la 25%. Dacă mergem în ritmul ăsta și ne sabotăm noi pe noi, dacă orice măsură care se ia în vederea simplificării procedurilor este încălcată cu tupeu și nesimțire, o să batem pasul pe loc în continuare și nu o să ne rămână decât să ne minunăm ce bine e ”afară”. Și în vecii vecilor nu o să ajungem să ne fie bine.
      Culmea este că sunt persoane care îi susțin pe cei care nu plătesc taxa cu argumente de genul de ce este nevoie să plătim taxă de pod când avem rovigneta sau normal că cei din străinătate își permit să plătească, dar pentru noi, la salariile noastre, 13 lei este foarte mult. Am avut această discuție în birou și am fost șocată să constat cum gândesc unii. Eu nu vreau să discut acum oportunitatea unei astfel de taxe (deși pe unde am umblat în lume, peste tot există) ci faptul că dacă se merge pe încredere și sistemul de lasă să plătești prin sms fără să îți trântească o barieră în față și fără să te țină la coadă iar tu treci ca vodă prin lobodă sfidând bunul simț mi se pare că nu o să mai ai dreptul să te plângi dacă la un moment dat se va reveni la vechile metode, cele noi generând pierderi prea mari.
      Pe de altă parte mi se pare că și autoritățile au greșit lăsând să se adune atât de multe cazuri fără a da amenzile prevăzute. A nu se înțelege de aici că sunt o fană a amenzilor dar eu o altă soluție nu văd. Fără metode punitive o să continuăm să nu plătim taxa de pod, să nu cumpărăm bilet în autobuz, să aruncăm hârtii pe jos și să punem boxele cu muzică dată la maxim în geamul deschis. Și apoi să ne mirăm de civilizația de pe alte meleaguri.

      O să vezi că o să-ți iubești nepoții mai mult decît proprii copii, mi-a spus o colegă în ziua în care i-am spus că am devenit bunică. Nu mi-a lăsat răgaz să-mi exprim îndoiala legată de adevărul absolut pe care îl deținea și a decretat că tot ceea ce mi se va întâmpla de acum înainte vor fi sentimente mai puternice decât orice am simțit până acum. Nu am avut niciun drept de replică iar ea, pentru a-și întări și mai mult sentințele zdrobitoare care urmau să îmi conducă viața, își punea din când în când mâna pe umărul meu deși eu făceam câte un pas în spate încercând pe cât posibil să îmi protejez spațiul propriu pe care mi-l simțeam invadat.

      Are dragostea grade de comparație? adică poți spune că iubești un pic pe cineva, mai mult pe altcineva și cel mai mult pe ”alt” altcineva? O întrebare grea și la care eu nu îi văd sensul. Deși nu folosește la nimic să faci o astfel de analiză am încercat să pun în balanță dragostea pentru Cristina și pentru nou venita Silvia. Există oare un sentiment mai puternic decât dragostea unei mame pentru copilul său?

      Când ți se naște un copil impactul sentimentelor este atât de violent de parcă te-ar izbi un tren. Inima ți se sparge în mii de bucățele care se împrăștie pe o suprafață imensă de unde cu greu le mai poți aduna și durează mult până să îți revii. Instinctele primare îți sunt așa de exacerbate încât parcă simți cum îți cresc ghearele și ți se ascut colții în ipoteza în care ai fi nevoită fizic să-ți aperi puiul în fața unui pericol de moarte iar gândurile se învârt toate doar în jurul copilului și nu mai există nimic altceva în jur. Rolul tău în Univers și rațiunea de a fi ți-au devenit dintr-odată foarte clare iar continuitatea vieții pe Pământ depinde și de tine. 

      Iubirea pentru copilul copilului tău vine mult mai lin, ca o îmbrățișare caldă ce te cuprinde treptat și te învăluie într-un zâmbet continuu. Nu mai există disperarea soră cu nebunia care te face să îți înghețe gândurile blocate pe grija puiului, ba chiar din când în când mintea îți zboară și la alte lucruri fără să simți nicio urmă de vinovăție. Privești cu detașare de pe margine știind că rolul tău s-a încheiat cu succes iar acum poți să te bucuri în voie de partea frumoasă a vieții, responsabilitățile căzând în sarcina altcuiva.

      Am lăsat câteva zile să se așeze sentimentele ca să pot da un verdict corect. Îmi iubesc nepoata mai mult decât fiica? iar răspunsul îmi vine acum foarte tranșant – nu, nu o iubesc mai mult. Totuși nu aș putea spune că e mai puțină dragoste ci, mai degrabă că intensitatea are un alt nivel, un nivel din care lipsește adrenalina. O iubesc pe micuța Silvia ca pe o prelungire a Cristinei. Cu Cristina am împărțit odată același corp. Cu Silvia, nu.

1. Prima dată am zburat cu avionul în 1994 de la București la Copenhaga. În timpul zborului, după ce am mâncat, am șters tacâmurile de unică folosință cu un șervețel și le-am băgat în poșetă. Toți călătorii de pe rândul meu au făcut același lucru.
2. Primul film pe care l-am văzut la cinematograf a fost Winnetou. Eram foarte mică, să fi avut vreo trei ani, și deși nu am înțeles acțiunea filmului am fost fascinată de penele pe care le purtau pe cap indienii. Și acum, după atâția ani, revăd foarte clar trăsăturile dure și privirea lui Winnetou.
3. Prima băutură alcoolică pe care am băut-o a fost florio, un lichior dulce cu aromă de migdale. Eram în liceu și nu am băut la vreo petrecere ci între noi, fetele.
4. Prima abonare la un canal de YouTube am făcut-o la leighannsays. De la ea m-am inspirat cu numele blogului meu și încă îi urmăresc filmulețele.
5. Primul lucru pe care îl fac când ajung acasă este să mă spăl pe mâini.
6. Prima catastrofă legată de beauty mi s-a întâmplat pe la 18 ani când, urmând sfaturile unei doctorițe, m-am dat cu vitamina A uleioasă pe gene pentru a le face mai frumoase și mai lungi. Am făcut o alergie groaznică iar ochii mi s-au umflat ca la broscoi.
7. Primul cuvânt pe care l-am învățat în engleză a fost skyscraper (zgârie-nori). Nu știam nici în românește ce înseamnă asta, dar profesorul meu avea o metodă inedită de a te face să îndrăgești limba engleză, ceea ce s-a și întâmplat.
8. Prima mașină pe care am avut-o a fost o Dacia 1300.
9. Primul os rupt (și sper că ultimul) a fost humerus, puțin deasupra cotului. Aveam cinci ani, făceam gimnastică la bara de bătut covoare și am căzut cu brațul sub mine.
10. Prima dată când am purtat pantofi cu toc a fost la sfârșitul clasei a opta. De fapt nu erau chiar tocuri ci niște sandale cu platformă.
11. Prima dată când am mâncat melci a fost… nu a existat prima dată pentru că nu am reușit, deși am încercat. Mi-a fost prea greață.
12. Primul animal de companie pe care l-am avut a fost Buba, un cățel extraordinar de inteligent pe care l-am găsit ascuns la noi în garaj plin de râie (de-acolo i-a venit numele). L-am iubit enorm.
13. Prima cumpărătură pe internet am făcut-o în 2009 pe amazon. Am cumpărat un dvd cu concertul Live Aid din 1985.
14. Prima țară străină pe care am vizitat-o a fost Ungaria. Eram în clasa a doua și am făcut o excursie cu școala la Budapesta.
15. Primul credit pe care l-am făcut la o bancă a fost de fapt un card de credit Mastercard pe care îl am și acum, după 10 ani. L-am folosit în permanență și nu mai concep lumea fără astfel de carduri.
16. Prima nuntă la care am participat a fost cea  a unei verișoare a mamei. Aveam vreo 10 ani și mi s-a părut extraordinar de interesant și distractiv mai ales că îmi făcusem bucle cu fierul de ondulat părul. Am alergat ca nebuna printre mese împreună cu sora mea mai mică.
17. Prima carte citită de mine însămi a fost Croitorașul cel viteaz scrisă de frații Grimm.
18. Prima dată când am călătorit singură a fost la 10 ani. Nu a fost o călătorie în adevăratul sens al cuvântului ci un drum cu autobuzul din cartierul unde locuiam până în centrul orașului și asta mi-a dat multă încredere în mine.
19. Prima mâncare pe care am învățat să o gătesc a fost salata de ardei copți. 
20. Primul telefon mobil pe care l-am avut a fost un Ericsson T10 de culoare turcoaz. Tot atunci mi-am făcut abonament și nu mi-am schimbat numărul niciodată. 

     Duminică am găsit un flyer publicitar în cutia poștală care mă anunța că s-a deschis o curățătorie de perne. Exact ce aveam nevoie, mi-am zis, mai ales că, pe lângă curățare, am văzut că se ofereau servicii de redimensionare a pernei. De câțiva ani îmi tot propun să-mi fac niște perne mai mici pentru că cele pe care le am de pe vremea lui Pazvante sunt pur și simplu uriașe. Așa o fi fost moda la momentul în care au fost făcute, acum 30-40 de ani, dar ocupă aproape jumătate de pat și sunt prea grele.

     Zis și făcut. Am luat două perne de acasă și m-am dus la adresa indicată. Am găsit cu totul și cu totul altceva decât ceea la ce mă așteptam, mai precis o rulotă amplasată pe un teren viran.

       N-am fost învățată de mică să las bacșiș la restaurant pentru simplul motiv că astfel de activități nu făceau parte din programul familiei. Nu-mi aduc aminte să fi ieșit vreodată cu părinții seara la terasă sau să luăm masa în oraș. Doar la cofetărie mergeam uneori dar acolo, după ce ne alegeam prăjiturile din vitrină, plăteam la tejghea și apoi cu farfurioara în mână căutam o masă la care să ne așezăm. Nu am avut de-a face cu chelnerii până ce am ajuns la vârsta adultă când vremurile s-au schimbat iar posibilitățile de a ieși în oraș s-au înmulțit semnificativ. De la început mi s-a părut de bun simț ca cel care mă servește să fie recompensat deși nu cred să mă fi învățat cineva asta. Pur și simplu așa am simțit și așa am făcut. Faptul că cineva mă servește mă îndatorează într-un anumit fel, doar cuvântul servitor vine de la verbul a servi. Părerea mea este că atunci cînd stai așezat la masă iar cineva se agită în picioare în jurul tău căutând să-ți facă pe plac se creează automat o diferență de clasă iar raportul nu mai este cel de egalitate. Un mic gest de mărinimie poate compensa, sau măcar îndulci, gradul de inferioritate pe care un ospătar îl încearcă.

       Sigur că dacă serviciile lasă de dorit situația se schimbă radical, dar faptul că mâncarea nu este gustoasă nu înseamnă același lucru cu lipsa de politețe. În primul caz nu este vina chelnerului că bucătarul este incompetent și este un lucru total diferit cu a nu fi băgat în seamă după ce te-ai așezat la masă.

       Este foarte convenabil să-ți spui că jobul tău este mult mai greu decât al unui chelner dar poate ar fi bine să te pui în pielea lui pentru câteva momente. O mulțime dintre aceștia sunt studenți care încearcă să-și adune câțiva bani de buzunar iar multe dintre fetele care servesc la mese sunt mame care se chinuie să-și crească singure copilul. Este simplu să emiți judecăți de valoare presupunând că fiecare câștigă după cum merită și că unele meserii sunt scutite de stres. Este liniștitor pentru propria conștiință să-ți ascunzi egoismul după paravanul comparației meschine eu nu primesc nimic în plus pentru că fac ceea ce scrie în fișa postului, altul de ce ar primi? Mulți nu înțeleg că munca unui chelner nu se rezumă doar la a prelua comenzi, a aduce farfuriile la masă și a umple paharele. El trebuie să curețe, să aranjeze șervetele, să spele ferestrele, să măture, să dea cu mopul și apoi să-ți zâmbească astfel încât tu să te simți bine și să ai o experiență plăcută.

       În consecință, la restaurant, eu las întotdeauna bacșiș pe principiul că mă port cu oamenii exact așa cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată. Sigur că există și excepții dar pot să număr pe degete de câte ori am fost atât de prost servită încât să plătesc exact cât scrie pe notă. În cazul în care plătesc cu cardul, iar asta se întâmplă din ce în ce mai des, bacșișul îl las cash. Cât? În general 10-15% sau rotunjit în sus. Cu cât totalul este mai mare, cu atât procentul este mai mic. Adică la o notă de plată de 100 de lei, un bacșiș de 10 lei mi se pare rezonabil.

       În general las ceva în plus și la coafor sau la taxi. Uneori îi dau ceva și curierului care îmi aduce pachetele dar de ceva vreme nu s-a mai întâmplat asta. Mai nou curierii (de la toate firmele) nu mai au bunăvoința de a urca până la etajul patru și trebuie să cobor eu. Dacă așa stau lucrurile mi se pare că nu li se cuvine nimic suplimentar. Totuși le dau câte o sticlă de apă sau suc de la frigider pentru că mi se pare că au o muncă foarte grea, mai ales acum pe caniculă. Și toți se bucură de apa rece, poate chiar mai mult decât pentru 2-3 lei 🙂

       Cuvântul bacșiș este de origine turcă și nu mă mir deloc. Am fost în Turcia și se pare că acolo bacșișul e ridicat la rang de politică națională. Oriunde întorceam capul mi se părea că toți stăteau cu mâna întinsă pentru a primi mica răsplată pentru serviciile oferite. Cu rost și, de cele mai multe ori, fără rost. Cutiile de colectare a bacșișului erau răspândite peste tot: la recepția hotelului, la bar, pe bordul microbuzului care ne ducea la plajă, la bufetul restaurantului, pe vaporașele care organizau mici croaziere, nu exista loc în care să se întâmple ceva și să nu fie instalat un tip box.