Lucruri pe care le-am făcut fără să fie trecute în fișa postului

        Am avut azi parte de un mic eveniment sau întâmplare sau nici nu știu cum să-i spun care m-a făcut să mulțumesc încă o dată sorții că m-a adus unde sunt acum. Ce-i drept soarta și norocul și le mai face omul cu mâna lui dar uneori se întâmplă să fii atât de prins în vâltoarea de zi cu zi și să-ți fie programul și banii și toate cele atât de planificate încât e greu să te desprinzi și să te rupi cu totul de mediul care te face nemulțumit și frustrat. Dar să vă spun ce m-a răscolit.

        Eram la serviciu, poate puțin mai aglomerată decât de obicei pentru că trebuia să termin câteva situații care erau scadente, când, pe la mijlocul zilei au intrat în birou două fătuțe drăguțe, aranjate, dichisite, puse la patru ace, care, după ce au închis ușa s-au oprit oarecum nedumerite uitându-se la mine. Bună ziua! le-am zâmbit așteptând să văd ce doresc la care una dintre ele a prins curaj și a început să turuie un text legat de o super-mega ofertă de refinanțare a creditelor la nu știu ce bancă. Colegele de birou nu cred că le-au auzit sau așa am dedus pentru că nici măcăr nu și-au ridicat ochii din hârtii. Interesul meu era la fel de nul ca al lor dar cel puțin m-am străduit să încălzesc refuzul categoric îmbrăcându-l într-o notă de politețe. Mulțumesc, nu am niciun credit și deci nu sunt interesată, poate alți colegi... am întredeschis eu ușor calea speranței. S-au pleoștit brusc, au făcut stânga-împrejur și au plecat.

        Am rămas șocată. Ăștia de la bănci își trimit acum angajații din birou în birou ca să-și promoveze produsele și să facă vânzări? Din fericire faza asta încă n-am apucat-o dar nu cred că aș fi fost în stare să o pun în practică. Fetele alea mi-au indus un sentiment de milă. Și acum trei ani, când încă lucram în bancă, se folosea sistemul de a face prezentări la sediul angajatorilor dar nu în felul acesta, adică nu să mergi din ușă-n ușă ca un comis voiajor sperând în bunăvoința ascultătorilor. Am fost la nenumărate astfel de întâlniri dar erau planificate, întotdeauna mă aștepta cineva, mă conducea, mă punea în legătură cu persoanele în cauză, aveam o sală la dispoziție unde se adunau salariații interesați, interacționam cu ei și totul se petrecea la un alt nivel. Nu umblam ca martorii lui Iehova din casă în casă rugându-mă să nu mi se trântească ușa în nas.

        Ce-i drept nu întotdeauna întâlnirile erau foarte business, mi-aduc aminte că odată am predicat cocoțată fiind pe niște paleți de lemn stivuiți în curtea unei fabrici cu câteva zeci de perechi de ochi ațintiți asupra mea. Știu că atunci mi-a trecut prin cap că mă aseamăn cu nebunii ăia pe care îi vedeam în filmele americane propovăduind pe străzile din New York 🙂 Dar trebuia să o duc și pe asta la capăt chiar dacă nu era trecută în fișa postului. orator

        Asta însă a fost mizilic pe lângă multe altele pe care a trebuit să le fac în cei douăzeci de ani de bancă. Trebuie să recunosc totuși că nu m-a ținut nimeni cu forța și nici nu mi s-a pus pistolul la tâmplă să fac una sau alta, am stat de bunăvoie pentru că aveam nevoie de bani iar salariile pe vremea aia erau cu mult mai bune decât acum. Așa de bune că am fost în stare să dorm la bancă iar asta nu este doar o figură de stil ci, literalmente, așa s-a întâmplat.

        Nu mai țin minte cu exactitate anul… 2004-2005, cam așa. În perioada aceea băncile au început să treacă la sistemul online și să vadă (în sfârșit!) tranzacțiile în timp real. Până atunci decontările între sedii se făceau letric, adică prin poștă, și doar o foarte mică parte, urgențele de grad zero, se făceau prin telex. Adică dacă Popescu din Cluj îi trimitea bani lui Ionescu în București, acesta nu îi primea decât în momentul în care sediul din București primea prin poșta bancară exemplarul doi (cel roz) al ordinului de plată. Iar asta putea să dureze chiar și două-trei zile. Deci unificarea bazelor de date ale tuturor filialelor unei bănci sub umbrela sfântă a internetului, urma să producă o adevărată revoluție în sistemul de procesare a tranzacțiilor, ceea ce s-a și întâmplat. Dar cât de complicată a fost trecerea asta, o știu numai cei care s-au aflat pe metereze.

        Data migrării (pentru că așa s-a numit operațiunea) nu se știa cu exactitate dar conducerea băncii dorea foarte tare să se întâmple înainte de sfârșitul anului, probabil pentru a putea raporta la partid îndeplinirea planului 🙂 Informaticienii în schimb nu se simțeau stăpâni pe toate detaliile și încercau să împingă proiectul cât mai încolo. Situația era ambiguă, eu aveam planificat concediul și totuși mi s-a dat permisiunea să plec cu condiția ca în cazul în care începe operațiunea, să revin imediat la serviciu. Inevitabilul s-a produs și ziua de 4 decembrie a devenit D-Day.

        Mi-am întrerupt concediul conform promisinii pe care o făcusem și vineri seara m-am întors acasă. Odihnită și cu chef de muncă mi-am propus ca a doua zi (sâmbăta) să ajung prima la bancă așa că m-am înființat acolo pe la 7 când, ce să vezi… surpriză-supriză! Mai toată lumea era acolo. Mi s-a părut suspect și l-am întrebat pe primul coleg care mi-a ieșit în cale la ce oră venise mai ales că știam că făcea naveta de la 40 de kilometri. S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns că e de ieri la serviciu și nu a trecut pe acasă. O secundă am crezut că glumește dar apoi mi-am dat seama, după cât de livid era, că numai de bancuri nu avea chef. Da, spunea adevărul… Au stat cu toții în bancă verificând liste, situații, tabele și balanțe pe orizontală, verticală și diagonală după fiecare tentativă de migrare. Toate fuseseră nereușite așă că procedura continua aducând modificările cerute.

        Îmi venise și mie rândul împreună cu cei care lipsiseră la prima etapă, cea de vineri spre sâmbătă. Am stat atunci de sâmbăta dimineața de la ora 7 până duminica seara târziu, undeva spre miezul nopții. La un moment dat n-am mai rezistat și împreună cu o colegă ne-am culcat pe niște saltele de sport într-un fel de magazie numai că fiind atât de obosite ne-a luat frigul și n-am avut parte de prea multă odihnă. Eram chiaună de somn și nu mă mai puteam concentra la nimic, o altă colegă plângea pentru că soțul gelos o amenința la telefon că nu mai are ce căuta acasă neputând concepe că e la serviciu sâmbătă noaptea, alta urla că e inuman ce ni se cere, unul înjura, altul trântea… O altă colegă a scos din dulapul cu rechizite un set de plicuri antisoc cu bule și a început să pocnească bulele alea una câte una spunând că o calmează. Numai că pe ceilalți zgomotul acela îi enerva și de aici până la o ceartă generală n-a mai fost decât un pas. În orice caz, în noaptea aceea mi-am dat seama cum este la balamuc 🙂 Dar a trecut. Luni dimineața clienții ne-au luat de proaspeți și cum nimic nu funcționa conform prognozei, circul a continuat, de data aceasta de ambele părți ale ghișeului.

        Aș zice că acesta a fost un caz special și într-adevăr a fost singura noapte pe care am petrecut-o în bancă. Dar seri câte nu au fost! Nici nu vreau să-mi amintesc. Sau zile de sâmbătă în care noi ne ceream să venim 🙂 Da, solicitam aprobare să intrăm în sediu ca să ne putem face arhiva că doar nu aveai când să o faci în timpul programului de lucru. Iar arhiva unei bănci este mai migăloasă decât cusutul unui goblen, o hârtiuță dacă lipsește, ai îmbulinat-o 🙂

        De toate făceam. O altă sâmbătă de pomină a fost cea în care am distrus carduri câteva ore la rând. Da, carduri din alea pe care primim salariul și cu care plătim la magazin. Sediul băncii era în renovare, urma să ne mutăm de la un etraj la altul și, ca să ne fie mai ușor, trebuia să scăpăm de boarfele inutile. De fapt, ca la orice mutare, vrei să duci cu tine cât mai puține lucruri. Aveam o mulțime de carduri expirate cu care nu mai aveam ce face (încă nu existau proceduri clare în acest sens, abia mai târziu au apărut) și nici nu le puteam arunca la gunoi. Atâta ar mai fi lipsit să donăm vreunui hacker câteva mii de numere de carduri valide 🙂 Și, fain frumos, am venit la serviciu să tocăm carduri. Unul câte unul, că sunt mici al dracu’ și nu poți băga două deodată, le-am făcut fâșii-fâșiuțe printr-o astfel de mașinărie. La sfârșitul zilei nu îmi mai trebuia să văd urmă de card în viața vieții mele 🙂

        Ca să nu mai spun de drumurile la ceas de seară cu mașina de transport valori pe la ATM-urile de la mama naibii în ajun de sărbători că doar nu era să lași lumea fără cash… Și demontat ATM-uri și casete, și scos mucuri de țigară, crenguțe, chibrituri, șervețele și alte bălării din fanta pentru carduri, curățat, testat, resetat, pornit… iar după două ore aceeași problemă. Aș putea scrie un roman dar mai las și pentru altă dată.

Share This:

15 thoughts on “Lucruri pe care le-am făcut fără să fie trecute în fișa postului

  1. Draguta experienta….partial experimentata,fara regrete, cu bune si rele.Acum realizez ca se poate mai bine ?
    Stii bine ca ianuarie e o luna mai grea si daca nu ai start bun atunci in martie e si mai greu ?.
    Ieri la mine in birou ,tot doua domnisoare intra si fara sa isi traga respiratia trec direct la subiect:
    Suntem de la Bancpost si dorim sa va facem cea mai tare oferta dee pe piata:7,5% la creditul de nevoi personale.Am reusit cu greu sa o facem sa inteleaga ca nu avem nevoie.
    Intra in urmatorul birou unde probabil nu au gasit deloc intelegere pentru a fi ascultate.La iesire zice una:
    “si ce daca nu va intereseaza ca si asa am credite destule”
    ?
    “Martorii” sa fi fost?

    1. Nici nu apucai să te bucuri că ai încheiat cu bine un trimestru că începea altul, deja la ședința de analiză a rezultatelor pentru trimestrul precedent te certa că nu ai făcut destul pentru cel curent 🙂 Horror.

  2. A fost în decembrie 2005 celebra migrare iar Clujul s-a oferit sa fie “cobaiul” Îmi amintesc perfect pentru că eram însărcinată . Atunci nu înțelegeam vorba unei colege ” stai liniștită ca nu îți va face banca statuie”…. Iar referitor la celălalt subiect nu ma mai miră nimic că acum banca seamănă mai mult a piață așa că…

  3. oare tu ai prins când se făceau decontările astea interbancare de cecuri roz la bnr? ce nebunie era și cu alea! 🙂
    n-am lucrat efectiv cu ele, dar aveam o colegă care se ocupa de ele și-mi umplea și mie biroul cu plicurile ei.
    ori când urla banca națională că se lasă cu amenzi dacă nu le trimiți nu-ș ce prognoză și prostii…

    1. Daaaa, am prins din plin deși n-am lucrat chiar acolo. Și de BNR îmi aduc aminte și de auditul pe care ni-l făceau și de amenințările continue cu amenzile pentru neraportare la CIP…

  4. Am ras cand ai zis de martorii lui Iehova si fatucile alea. :)) Povestesti cu mult umor, dar sunt sigura ca vremurile acelea numai amuzante nu au fost. Nu mai spunem nimic despre vremurile astea. 🙂 Cat am stat cu ai mei in vacanta am ramas socata de cat de multe cold calls se dau din partea diverselor firme, cat de multe reclame absolut penibile gen ‘teleshopping’ exista la TV…
    Si eu am petrecut cateva nopti la birou, vreo trei, si a fost cumplit. Nu mai spun cate week-enduri si nopti petrecute la mine acasa lucrand de zor…

    1. Din fericire nu am resentimente și nici regrete 🙂 Reușesc mereu să uit lucrurile mai puțin plăcute și păstrez doar amintirile frumoase, mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut cu o astfel de capacitate.

  5. Nu am trecut de miezul noptii la munca, dar am avut saptamani cu 60-70 ore la munca. Eram mai tanara, acum nu rezist.
    Cat despre fatucile din martorii lui Iehova a creditului, am impresia ca bancile externalizeaza servicii catre firme care iau comision pt fiecare credit adus, si ca acolo angajeaza pe orisicine si orisicum, doar doar… Doar ca o parte din romani s-au desteptat, nr de credite e in scadere in Romania de cativa ani, bancile care in 2008 erau la fel de dese ca farmaciile isi reduc activitatea.

    Despre migrare de baze de date si aplicatii numai de bine. Ghici ce fac eu acum? 😀 😀

    1. Brokerii de credite iau comision într-adevăr dar oamenii ăștia care bat din ușă-n ușă sunt chiar angajați ai băncilor, știu asta pentru că am mulți prieteni care lucrează în domeniul bancar și trebuie să-și facă targetul.
      Nu știam că te ocupi de baze de date 🙂

  6. Saracii angajati!
    Am o prietena care lucreaza la o banca, mi-a povestit lucrurile si din perspectiva ei, ca eu pina atunci doar tunam si fulgeram pe banci care ne jupoaie de bani si pe angajatii lor de la ghiseu care sunt (cel putin la banca noastra) niste incompetenti.

    1. Din păcate la foarte multe bănci angajații sunt din ce în ce mai slab pregătiți, am observat și eu acest lucru. După ce ți-au vândut produsul (adică ți l-au băgat pe gât)… adio! habar n-au ce să-ți mai spună și nu există asistență post-vânzare, de aceea clienții sunt din ce în mai nemulțumiți.

  7. Eu mi-am deschis cont la banca pe internet, mi-au dat cadou 150 euro, le-am facut si copiilor cont acolo, am primit pentru fiecare din ei (ca i-am “nasit” cum ar veni, nu stiu care-i termenul exact in romana) inca 150 (si ei cite 80), cardul e gratis, pina acum sunt multumita (de un an). Sotul a ramas la banca noastra, sa-i sustina 🙂 . Prietena asta m-a facut sa ma simt cam prost ca in loc sa ramin la o banca “in carne si oase” cum ar veni, aleg sa plec .

    1. Din pacate sau din fericire in ultimii ani si piata bancara e dinamica. Un cont virtual inseamna mai putine cheltuieli bancare: fara chirie in zona centrala, fara paza si protectie (casieria aia tentanta), angajati nu de ghiseu ci undeva remote (Romania? India? ) . Din pacate prietena asta a ta e musai sa inteleaga ca tehnologia evolueaza, joburile vin si pleaca de pe piata. Sa nu uitam joburile vechi: centraliste, stenograde, dactilografe, etc.

Leave a Reply to Sinziana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *