Lucruri pe care le-am făcut fără să fie trecute în fișa postului

        Am avut azi parte de un mic eveniment sau întâmplare sau nici nu știu cum să-i spun care m-a făcut să mulțumesc încă o dată sorții că m-a adus unde sunt acum. Ce-i drept soarta și norocul și le mai face omul cu mâna lui dar uneori se întâmplă să fii atât de prins în vâltoarea de zi cu zi și să-ți fie programul și banii și toate cele atât de planificate încât e greu să te desprinzi și să te rupi cu totul de mediul care te face nemulțumit și frustrat. Dar să vă spun ce m-a răscolit.

        Eram la serviciu, poate puțin mai aglomerată decât de obicei pentru că trebuia să termin câteva situații care erau scadente, când, pe la mijlocul zilei au intrat în birou două fătuțe drăguțe, aranjate, dichisite, puse la patru ace, care, după ce au închis ușa s-au oprit oarecum nedumerite uitându-se la mine. Bună ziua! le-am zâmbit așteptând să văd ce doresc la care una dintre ele a prins curaj și a început să turuie un text legat de o super-mega ofertă de refinanțare a creditelor la nu știu ce bancă. Colegele de birou nu cred că le-au auzit sau așa am dedus pentru că nici măcăr nu și-au ridicat ochii din hârtii. Interesul meu era la fel de nul ca al lor dar cel puțin m-am străduit să încălzesc refuzul categoric îmbrăcându-l într-o notă de politețe. Mulțumesc, nu am niciun credit și deci nu sunt interesată, poate alți colegi... am întredeschis eu ușor calea speranței. S-au pleoștit brusc, au făcut stânga-împrejur și au plecat.

        Am rămas șocată. Ăștia de la bănci își trimit acum angajații din birou în birou ca să-și promoveze produsele și să facă vânzări? Din fericire faza asta încă n-am apucat-o dar nu cred că aș fi fost în stare să o pun în practică. Fetele alea mi-au indus un sentiment de milă. Și acum trei ani, când încă lucram în bancă, se folosea sistemul de a face prezentări la sediul angajatorilor dar nu în felul acesta, adică nu să mergi din ușă-n ușă ca un comis voiajor sperând în bunăvoința ascultătorilor. Am fost la nenumărate astfel de întâlniri dar erau planificate, întotdeauna mă aștepta cineva, mă conducea, mă punea în legătură cu persoanele în cauză, aveam o sală la dispoziție unde se adunau salariații interesați, interacționam cu ei și totul se petrecea la un alt nivel. Nu umblam ca martorii lui Iehova din casă în casă rugându-mă să nu mi se trântească ușa în nas.

        Ce-i drept nu întotdeauna întâlnirile erau foarte business, mi-aduc aminte că odată am predicat cocoțată fiind pe niște paleți de lemn stivuiți în curtea unei fabrici cu câteva zeci de perechi de ochi ațintiți asupra mea. Știu că atunci mi-a trecut prin cap că mă aseamăn cu nebunii ăia pe care îi vedeam în filmele americane propovăduind pe străzile din New York 🙂 Dar trebuia să o duc și pe asta la capăt chiar dacă nu era trecută în fișa postului. 

        Asta însă a fost mizilic pe lângă multe altele pe care a trebuit să le fac în cei douăzeci de ani de bancă. Trebuie să recunosc totuși că nu m-a ținut nimeni cu forța și nici nu mi s-a pus pistolul la tâmplă să fac una sau alta, am stat de bunăvoie pentru că aveam nevoie de bani iar salariile pe vremea aia erau cu mult mai bune decât acum. Așa de bune că am fost în stare să dorm la bancă iar asta nu este doar o figură de stil ci, literalmente, așa s-a întâmplat.

        Nu mai țin minte cu exactitate anul… 2004-2005, cam așa. În perioada aceea băncile au început să treacă la sistemul online și să vadă (în sfârșit!) tranzacțiile în timp real. Până atunci decontările între sedii se făceau letric, adică prin poștă, și doar o foarte mică parte, urgențele de grad zero, se făceau prin telex. Adică dacă Popescu din Cluj îi trimitea bani lui Ionescu în București, acesta nu îi primea decât în momentul în care sediul din București primea prin poșta bancară exemplarul doi (cel roz) al ordinului de plată. Iar asta putea să dureze chiar și două-trei zile. Deci unificarea bazelor de date ale tuturor filialelor unei bănci sub umbrela sfântă a internetului, urma să producă o adevărată revoluție în sistemul de procesare a tranzacțiilor, ceea ce s-a și întâmplat. Dar cât de complicată a fost trecerea asta, o știu numai cei care s-au aflat pe metereze.

        Data migrării (pentru că așa s-a numit operațiunea) nu se știa cu exactitate dar conducerea băncii dorea foarte tare să se întâmple înainte de sfârșitul anului, probabil pentru a putea raporta la partid îndeplinirea planului 🙂 Informaticienii în schimb nu se simțeau stăpâni pe toate detaliile și încercau să împingă proiectul cât mai încolo. Situația era ambiguă, eu aveam planificat concediul și totuși mi s-a dat permisiunea să plec cu condiția ca în cazul în care începe operațiunea, să revin imediat la serviciu. Inevitabilul s-a produs și ziua de 4 decembrie a devenit D-Day.

        Mi-am întrerupt concediul conform promisinii pe care o făcusem și vineri seara m-am întors acasă. Odihnită și cu chef de muncă mi-am propus ca a doua zi (sâmbăta) să ajung prima la bancă așa că m-am înființat acolo pe la 7 când, ce să vezi… surpriză-supriză! Mai toată lumea era acolo. Mi s-a părut suspect și l-am întrebat pe primul coleg care mi-a ieșit în cale la ce oră venise mai ales că știam că făcea naveta de la 40 de kilometri. S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns că e de ieri la serviciu și nu a trecut pe acasă. O secundă am crezut că glumește dar apoi mi-am dat seama, după cât de livid era, că numai de bancuri nu avea chef. Da, spunea adevărul… Au stat cu toții în bancă verificând liste, situații, tabele și balanțe pe orizontală, verticală și diagonală după fiecare tentativă de migrare. Toate fuseseră nereușite așă că procedura continua aducând modificările cerute.

        Îmi venise și mie rândul împreună cu cei care lipsiseră la prima etapă, cea de vineri spre sâmbătă. Am stat atunci de sâmbăta dimineața de la ora 7 până duminica seara târziu, undeva spre miezul nopții. La un moment dat n-am mai rezistat și împreună cu o colegă ne-am culcat pe niște saltele de sport într-un fel de magazie numai că fiind atât de obosite ne-a luat frigul și n-am avut parte de prea multă odihnă. Eram chiaună de somn și nu mă mai puteam concentra la nimic, o altă colegă plângea pentru că soțul gelos o amenința la telefon că nu mai are ce căuta acasă neputând concepe că e la serviciu sâmbătă noaptea, alta urla că e inuman ce ni se cere, unul înjura, altul trântea… O altă colegă a scos din dulapul cu rechizite un set de plicuri antisoc cu bule și a început să pocnească bulele alea una câte una spunând că o calmează. Numai că pe ceilalți zgomotul acela îi enerva și de aici până la o ceartă generală n-a mai fost decât un pas. În orice caz, în noaptea aceea mi-am dat seama cum este la balamuc 🙂 Dar a trecut. Luni dimineața clienții ne-au luat de proaspeți și cum nimic nu funcționa conform prognozei, circul a continuat, de data aceasta de ambele părți ale ghișeului.

        Aș zice că acesta a fost un caz special și într-adevăr a fost singura noapte pe care am petrecut-o în bancă. Dar seri câte nu au fost! Nici nu vreau să-mi amintesc. Sau zile de sâmbătă în care noi ne ceream să venim 🙂 Da, solicitam aprobare să intrăm în sediu ca să ne putem face arhiva că doar nu aveai când să o faci în timpul programului de lucru. Iar arhiva unei bănci este mai migăloasă decât cusutul unui goblen, o hârtiuță dacă lipsește, ai îmbulinat-o 🙂

        De toate făceam. O altă sâmbătă de pomină a fost cea în care am distrus carduri câteva ore la rând. Da, carduri din alea pe care primim salariul și cu care plătim la magazin. Sediul băncii era în renovare, urma să ne mutăm de la un etraj la altul și, ca să ne fie mai ușor, trebuia să scăpăm de boarfele inutile. De fapt, ca la orice mutare, vrei să duci cu tine cât mai puține lucruri. Aveam o mulțime de carduri expirate cu care nu mai aveam ce face (încă nu existau proceduri clare în acest sens, abia mai târziu au apărut) și nici nu le puteam arunca la gunoi. Atâta ar mai fi lipsit să donăm vreunui hacker câteva mii de numere de carduri valide 🙂 Și, fain frumos, am venit la serviciu să tocăm carduri. Unul câte unul, că sunt mici al dracu’ și nu poți băga două deodată, le-am făcut fâșii-fâșiuțe printr-o astfel de mașinărie. La sfârșitul zilei nu îmi mai trebuia să văd urmă de card în viața vieții mele 🙂

        Ca să nu mai spun de drumurile la ceas de seară cu mașina de transport valori pe la ATM-urile de la mama naibii în ajun de sărbători că doar nu era să lași lumea fără cash… Și demontat ATM-uri și casete, și scos mucuri de țigară, crenguțe, chibrituri, șervețele și alte bălării din fanta pentru carduri, curățat, testat, resetat, pornit… iar după două ore aceeași problemă. Aș putea scrie un roman dar mai las și pentru altă dată.