V-ați ”sacrificat” tinerețile pentru copiii voștri?

        Într-o lume dominată de marile corporații, majoritatea giganți tehnologici apăruți în ultimii 20 de ani, există ceva liniștitor atunci când întâlnești o companie care a fost transmisă din generație în generație ca moștenire de familie. Sau cel puțin eu asta simt. Desigur că acest mic sentimentalism care pe mine mă atinge într-un fel nostalgic este intepretat de unii ca fiind ceva negativ și sursă a marilor inechități sociale existente în lume deși, în fond, chiar și cele mai mari business-uri existente azi, cu cifre de afaceri de miliarde de dolari, au început cu bani puțini, de cele mai multe ori în curtea casei sau în camera din spate.

        Din păcate la noi în țară afacerile de familie nu au cum să aibă o vechime mai mare de 30 de ani având în vedere că imediat ce s-a instaurat comunismul, toate proprietățile au fost desființate, dar atunci când călătoresc în străinătate îmi face mare plăcere să observ magazinele vechi, restaurantele sau pub-urile care își afișează cu mândrie anul înființării deasupra ușii. Chiar pe strada unde locuiește soțul meu (în Coventry, un oraș din Anglia) există o măcelărie pe a cărei firmă scrie că a fost ”established” pe la 1900 și ceva și încă arată exact ca atunci, desigur renovată, curățată și bibilită la standardele actuale, însă cu acel inegalabil suflu vintage.

        Am fost de trei ori la Bath (al doilea oraș turistic al Angliei după Londra) și abia a treia oară am ajuns, în sfârșit, să stau și eu la o masă în localul  lui Sally Lunn și să mănânc celebra chiflă pregătită după o rețetă rămasă aceeași încă din 1680 și păstrată cu mare secret. Podeaua care scârțâia, tocurile ușilor crăpate de vreme, polițele cu colțuri rotunjite, tavanele joase și scările tocite de timp au dat un gust inegalabil acelei chifle care de fapt și de drept nu era decât o bucată de pită pe care îți puneai smântână dulce și un pic de gem și pentru care plăteai vreo 5-6 lire dar, datorită ambianței, fără să ai nici cel mai mic regret.

        Și când am fost în Dublin am pășit prin tot felul de localuri vechi de sute ani , și la York la fel,  la Oxford am dat de  Alice’s Shop, magazinul care vindea dulciuri pe vremea când Alice cea din Țara minunilor era doar o fetiță și cam peste tot pe unde ajung acestea sunt locurile după care mă uit prima dată.

        Și nu e vorba numai de locuri ci și de obiecte. Îmi place să știu povestea fiecărui brand în spatele căruia se ascunde o afacere de familie și de multe ori stau și mă gândesc ce ar spune acum stră-străbunicul care a făcut primul pas spre prosperitatea urmașilor și cât de surprins ar putea fi văzând cum micul meșteșug deprins acum o sută sau două sute de ani a ajuns să fie azi un imperiu financiar care a pătruns în toate țările de pe glob. Când îmi dau două pufuri de Chopard Wish și simt izul de caramel și vanilie, mă întreb dacă lui Louis-Ulysse Chopard i-a trecut vreodată prin cap că după două sute de ani de la deschiderea ceasornicăriei sale și la 3000 de km distanță, într-un apartament de bloc din România, cineva va folosi un parfum pe care este trecut numele său.

        Mă fascinează afacerile de familie, felul în care este trecută conducerea din generație în generație, modul în care cei mici se nasc fără a mai fi nevoiți să facă alegeri la maturitate și toată această aură care strălucește în jurul unui nume deja consacrat. Mi se pare însă destul de  trist când, la un moment dat, niciunii din cei care ar urma firesc să ducă firma mai departe nu își mai doresc acest lucru iar afacerea este vândută unui străin așa cum la un moment dat s-a întâmplat și cu Chopard.

        Să am o afacere de succes și să știu că nepoții sau copiii mei nici nu mai vor să audă de ea, cred că m-ar întrista foarte tare. De fapt nici nu știu ce este mai rău, să renunțe de bună voie sau să se bată ca chiorii pe putere, că și asta se întâmplă la case mari. În anii 80 moștenitorii imperiului Gucci au adus brandul în pragul falimentului  în lupta lor pentru conducere și s-a ajuns chiar la crime, Maurizio Gucci, strănepotul fondatorului fiind omorât de un asasin plătit. După astfel de monstruozități cred că bătrânului Guccio Gucci nu i-ar mai fi ars de nimic și nu l-ar mai fi interesat nici că la 100 de ani după ce a pus piatra de temelie a firmei există acum mai mult de 500 de magazine proprii în întreaga lume, nici că brandul s-a întins de la Gucci Noua Zeelandă la Gucci Romania sau Africa de Sud. La ce folos dacă urmașii au stricat totul?

        Mă întreb dacă și ăștia, marii bogătași adică, ajung să folosească replicile deja uzate de genul Am muncit ca să nu-i lipsească nimic sau Mi-am luat de la gură ca să aibă el ce mânca sau Mi-am sacrificat tinerețile… Poate și ei cred că pot călăuzi alegerile copiilor și poate și ei se așteaptă ca aceștia să le fie recunoscători. Nu știu sigur dar presupun că viața de familie este la fel peste tot indiferent de nivelul financiar iar tensiunile care apar între generații, de asemenea.

        La voi cum stă treaba? Dacă ați avea sau dacă aveți deja o afacere, v-ar plăcea ca aceasta să fie dusă mai departe de către copiii voștri? Pe o scară de la 1 la 10 cât de mare ar fi tristețea dacă ei ar renunța la munca voastră de o viață?

 

Share This:

9 thoughts on “V-ați ”sacrificat” tinerețile pentru copiii voștri?

  1. N-am o afacere, deci nu pot fi obiectiva. Dar cred ca fiecare muncim pentru noi înșine si nu ne putem face copiii prizonieri ai propriilor alegeri. Dacă isi doresc sa continue afacerea, ar trebui sa fie doar alegerea lor.
    Mie una nu-mi plac genul de localuri unde turistii dau buzna ca sa mănânce o pâine pe care dau bani grei si doar ambianta suplineste gustul mâncării: le evit. Si cred ca uneori publicitatea nu e intotdeauna adevarata. Tin minte ca am fost surprinsă sa citesc ca renumitele macarons Laduree, care se dau cu nu stiu ce tradiție, au fost create prin anii ’90.

  2. Nici eu n-am o afacere, asadar vorbesc teoretic, cum cred c-as proceda daca as avea una.
    Copilul meu ar trebui sa fie liber sa poata alege cum vrea sa fie viata lui. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru, asadar n-am dreptul sa-l fortez, sa-i creez frustrari. Vreau sa fie fericit. Daca ar alege el singur sa continue afacerea, m-as bucura, dar daca nu, n-as fi trista nici de 1 (de pe scara de la 1 la 10). Fiecare om are talentul lui special si parca, destul de des, copiii sunt in umbra parintilor daca aleg aceeasi profesie.
    Copilul are dreptul sa fie liber, sa zburataceasca, sa aleaga dupa inima LUI ceea ce vrea sa faca in viata LUI. Vreau sa fie fericit, stapan pe el, bucuros sa faca munca pe care o va face, nu trist, ingandurat, incorsetat intr-o munca pe care sa n-o iubeasca.
    Nu traiesc cu gandul ca-i voi pretinde recunostinta copilului ca m-am sacrificat pentru el. Asa e mersul lucrurilor, asa e normal – ca parintii sa faca tot ce pot ei, cu dragoste pentru copiii lor, sa faca tot ce le sta in putinta sa creasca oameni buni.

  3. nici eu nu am vreo afacere, lucrez pe tarlaua altuia. Nici eu nu m-as crampona daca fiica mea ar vrea sa lucreze in alta parte decat unde vreau eu. Fiecare are locul lui, si frumusetea muncii e si din avut oameni diferiti in jur.
    Din povestile frumoase pe care le citii acum ceva timp, as vrea sa amintesc in secolul a17lea cand un baiat cu numele de familie Stradivarius s-a dus ucenic la familia Amati. Ce a invatat acolo sa faca si a perfectionat atat de bine a rezistat peste 300 de ani. Acu’, ziceti voi, daca Amati ar fi ingropat afacerea cu cele 4 fiice nascute si niciuna din ele lutier, am mai fi auzit noi de Stradivarius ce a venit ca ucenic cu un pachet de entuziasm si pasiune pe care unii nu o au din nastere, pt ceea ce tata lui vrea?
    Sau ganditi-va la printii, care ar fi trebuit sa devina regi, dar care s-au nascut introverti, cu probleme de vorbit in public, si mai ales cu frica de bai de multime si decizii mari, contrar educatiei familiei.

  4. Daca n-ar fi fost Stradivarius, n-am fi stiut ce am pierdut. Asa ca nu ne-ar fi afectat. Pe de alta parte citisem ca in epoca aia a fost o mini-glaciatiune, care a influentat calitatea lemnului si viorile de atunci din cauza asta sunt asa bune.
    Mi-amadus aminte de versurile din “Profetul” de Khalil Gibran, care zic de copii ca nu ne apartin, ca putem sa le dam iubirea, dar nu si gândurile noastre, ca putem sa incercam sa le semănăm, dar sa nu incercam sa ii facem sa semene.

    1. se pare ca Amati a imbunatatit tehnica si ca Stradivarius a dus-o si mai si. Din pacate eu nu aud nicio diferenta intre piesa interpretata pe Stradivarious si una interpretata pe vioara Gherla :)))
      Imi plac versurile amintite, Eleno.

  5. Eheeeiii…de multe ori se striga ‘m-am sacrificat…’ si fara afacerea aferenta :)) sper sa nu ajung niciodata sa ii strig asa ceva copilului meu, desi ‘niciodata sa nu spui niciodata’; sper sa am puterea sa fac lucruri pentru mine, care sa imi aduca satisfactie astfel incat sa nu ma incarc de frustrari inutile.
    Frumos articolul si foarte frumoase comentariile:)

  6. Imi amintesc de serialul Emma Harte si ce vreau sa punctez aici e modul cum a ridicat imperiul sau.
    Legat de continuarea afacerii de familie , eu aş vrea cu sentimentalism sa fie continuata de urmasi, doar daca se duce mai departe un brand original, o traditie… ca si al Emmei Harte de ex.
    Altfel, pt o afacere pe care o stapanesti foarte bine, in timp ce te gandesti ca ti-ar placea si tie sa faci si altceva nu tin neaparat sa o fie preluata de urmasi. Simona

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *