Deși au trecut mai bine de două săptămâni de când un restaurant din București a postat o rugăminte pe Facebook (postare care a rupt pătimașul internet în două), ecourile acesteia încă nu s-au stins și probabil multă apă va mai curge pe Dunăre până să se liniștească treburile. Pentru că de un acord nici nu poate fi vorba. Pentru cei care (încă) nu știu despre ce este vorba, anunțul suna cam așa:
Dragii noștri, pentru că ne plac atât copiii cât și cățeii & pisicile, ne iubim și plantele și florile, dar ne place mai ales să bem o bere rece sau un cocktail de adulți, ne dorim ca toți cei din grădină să se poată bucura în liniște de timpul petrecut la J’ai.
Suntem prietenoși cu copiii, dar vă reamintim că zona de nisip NU ESTE LOC DE JOACĂ.
Vă mulțumim pentru înțelegere!
Poliția mămicilor s-a activat imediat și în secțiunea de comentarii s-au format două tabere, una a părinților care s-au simțit atacați și una a susținătorilor drepturilor adulților de a putea sta liniștiți la o terasă fără a fi nevoiți să suporte copiii altora care țipă și aleargă printre mese. S-a dezlănțuit deci jihadul.
Am avut și eu copii mici, știu cât de greu este uneori să-i ții în frâu dar nu am mers niciodată pe principiul ”copilul este copil” și trebuie să i se suporte toate nazurile. Pentru comportamentul copilului mic este responsabil părintele, iar dacă acesta este indolent sau chiar nesimțit nu trebuie să ne mirăm dacă micul prinț nu cunoaște și nu respectă nicio regulă de comportament în societate. Pe scurt, părinții trebuie să-și supravegheze copiii. Ei trebuie să pună limite. Asta nu înseamnă să țină copilul în lesă, nici să îl îngrădească, nici să îi producă traume. Trebuie doar să îl educe.
E o modă acum în parenting prin care cuvântul NU se pare că e total interzis a-l folosi. Sunt de acord cu educația cu blândețe, cu explicațiile pe care copilul trebuie să le primească dar în același timp cred că părinții au nevoie de o doză de autoritate. Ei nu sunt pe picior de egalitate cu copilul și o doză de fermitate e întotdeauna binevenită. Iar copilul are nevoie de asta. Din păcate, în ultima vreme văd din ce în ce mai multe cazuri în care părinții sunt total depășiți de situație, copiii urcându-li-se în cap. La propriu.
Desigur că fiecare generație vine cu propriile idei și întotdeauna ceea ce a fost înainte a fost greșit, prost aplicat sau prost înțeles dar parcă discrepanța de acum nu a fost niciodată atât de mare. Copilul este pus pe un piedestal aurit căruia i se închină toată familia și orice mică poticneală în mersul natural al lucrurilor (pentru că firesc, se mai întâmplă și din astea) este privit ca o tragedie de proporții catastrofale. De exemplu alăptarea naturală care uneori nu merge conform planului. Am întâlnit nu una, ci o mulțime de proaspete mămici distruse, cu sentimente de vinovăție profundă, ducând până la depresie din cauza faptului că nu reușeau să-și alăpteze puiul. Nu contest beneficiile laptelui matern dar acum, când pe piață există zeci și sute de sortimente de lapte praf, nu înțeleg de ce se face atâta caz. Nu minimizez problema și nu vreau să mă fac greșit înțeleasă, ci privesc prin propria mea experiență: pe unul dintre copii l-am alăptat natural, pe celălalt cu lapte praf și amândoi au fost la fel de sănătoși atunci ca și acum. Și la fel de atașați de mine. Iar mie nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că aș fi fost ”vinovată” cu ceva sau că nu mi-aș fi făcut datoria de mamă. Să fi fost generația noastră mai lipsită de sentimente? E o inepție și să pui o astfel de întrebare, darmite să mai aștepți răspuns.
Și parcă nouă, ca părinți, nici nu ne-a fost atât de greu așa cum văd că se plâng cei din ziua de azi. Copiii noștri știau să se joace singuri și nu aveau nevoie de ”activități”, îi lăsam pe covor cu un set de plasticon (ăsta era un fel de lego autohton) și două ore nu le mai auzeam gura 🙂 Dacă aș fi avut și pampers în loc de scutece textile, aș fi putut crește patru-cinci copii fără să simt.
Din parentingul clasic, destul de inflexibil și rigid, copiii aveau destul de multe șanse să devină timizi și să nu își dezvolte abilitățile sociale. În parentingul modern, deoarece părinții au fost crescuți în maniera tradițională, și-au promis să nu își expună copiii acelorași reguli stricte dar, din păcate, acest lucru duce la o altă extremă, iar copiilor li se permite să facă orice. Dilema mea (și nu de azi, de ieri) este cât de mult pot fi slăbite limitele astfel încât, la vârsta adolescenței, să nu constatăm că am dat greș?
Toatal deacord cu cele spuse , exista limite și echilibru în orice domeniu , face parte din educație…..dacă o dorim !
Total de acord cu articolul dvs. Mi se pare o lipsa total de civilizatie si bun simt sa lasi copiii sa alerge prin restaurant, sa dea peste chelnerii care servesc la mese si sa se agate de scaunul fiecarui consumator…. si in plus sa typecast descreieratii, in timp ce parintii sunt surzi si orbi.
Daca nu sunt in stare sa isi educe copiii, sa mearga la McDonald’s. Or fi copiii draguti, dar orice copil needucat te calca pe nervi. Ai iesit la restaurant sa te relaxezi, sa stai de vorba cu prietenii, nu sa te simti pe maidan.
Total de acord si cu anuntul restaurantului care trebuie sa isi respecte si sa isi pastreze clientii.
Nu esti in stare sa tii in frau un copil, stai acasa. Pastreaza acolo lipsa de educatie si comportamentul necivilizat.
PS…pentru mamicile care vor sari in sus, sa stiti ca am si eu copiii, asa ca stiu foarte bine ca pot sta civilizat la o masa de mici. Am intalnit o familie de nemti in vacanta care eau un baietel de 2 ani. In 2 saptamani nu l-am vazut gonind ca un copil atomic si, in plus, atata timp cat parintii mancau, statea in scaunul lui. Deci, se poate.
De putut se poate, e adevarat insa ca pentru unii copii e mai greu sa stea locului dar cand vezi ca parintii nici macar nu schiteaza un gest… atunci te apuca nervii 🙂
Si, cel puțin la nivel declarativ, toți ne dorim 🙂
Imi pare rau pentru greselile din comentariu, ma enerveaza cand telefonul face corecturile 😠
Si eu am o fetita de 3 ani, adorabila si chiar cuminte, in general (gradinita, desi privata, chiar a contribuit major pentru o educare cu blandete, dar cu limite ferme asupra unor situatii precum : lovire, galagie etc), pana o apuca diverse crize in care , efectiv, se tavaleste pe jos, din motive extrem de stupide (pentru noi, ca adulti). Inteleg ca e copil, nu vreau sa o cresc asa cum am crescut eu, destul de rigid, dar sunt lucruri asupra carora nu negociem, chiar daca se lasa cu circ. La restaurant nu prea am iesit pana de curand din cauza pandemiei, dar sta destul de linistita, chiar si fara tableta , noi , parintii icnercand sa o atragem in diverse conversatii astfel incat sa ii trezim un minim de curiozitate pana vine comanda. Desi mi-ar placea tare mult sa avem pace si liniste fara vreun efort, o supraveghem mereu si incercam sa nu provoace altora disconfort, daca incepe sa alerge pe acolo- nici mie nu imi plac micutii lasati brambura, in timp ce parintii stau si isi consuma linistiti masa. ” Nu ai ce ii face, e copil”, e o scuza care merge pana la un anumit punct, dincolo de care doar parintele e responsabil de odrasla. Ar fi extrem de simplu sa ii facem toate mofturile, dar prefer calea mai grea , uneori epuizanta, pentru ca limitele sunt extrem de necesare, impuse ferm , fara violenta fizica si verbala (desi recunosc ca uneori imi sare tandara si mai tip la ea, dar imi cer scuze ulterior- chiar daca ea nu pricepe neaparat scuzele ca atare, vreau sa deprinda conceptul).
Varsta de 3 ani este critica, te inteleg perfect si imi aduc aminte si eu de crizele de furie ale copiilor in fata carora uneori ma lasau nervii. Dar uitam repede pentru ca, pana la urma, copiii sunt adorabili 🙂
Varsta de 2-4 ani e mai dificilă, chiar e numita “mica adolescență” 😀
Am auzit de “educația cu blândețe”, dar n-am citit cărți de parenting și nu știu care sunt toate principiile ei.
M-am ținut departe de cărți de parenting, cumva în mod voit, dar am ascultat online, uneori, selectiv, sfaturi interesante (de exemplu am dat peste un interviu cu Urania Cremene care mi-a plăcut – pe canalul de Youtube al lui Mihai Morar).
Este normal ca educația copiilor să se facă cu blândețe, cu multă rabdare din partea noastră și cu multă dragoste, dar trebuie să fie și limite. Copiii se simt în siguranță atunci când au limite, le este de folos ca părinții să spună și “nu” atunci cand e nevoie. Limitele trebuie să fie puse cu dragoste, desigur, nu cu severitate sau răutate.
Nu pot să dau niciun sfat concret, încă n-am ajuns la adolescență, mai avem vreo 2-3 ani.
Însă pot să spun că mă străduiesc, că-i vorbesc, îi explic de ce unele lucruri sunt bune și altele nu, discutăm despre lucruri care îi sunt neclare.
De multe ori am senzația că, de fapt, nu prea știu exact ce fac 🙂 pentru că nu am toate răspunsurile, că mă ghidez după intuiție. Analizez adesea în mintea mea dacă am procedat bine în cutare moment, dacă i-am răspuns bine la întrebări. Îi cer iertare atunci când știu clar că am greșit (de exemplu m-am rățoit, deși copilul nu era vinovat, ci eram eu obosită sau iritată de altceva).
Dar există o parte vazută și o alta nevăzută a educației copiilor. Cea vazută constă în toată strădania părinților de a crește oameni buni (fiecare om are stilul lui propriu de a educa copiii). Aceasta dă roade, dar e limitată și e supusă greșelilor. Uneori nici specialiștii (psihologii) nu se pun de acord sau au abordari complet diferite.
Însă cea nevăzută e nelimitată și tainică: e atunci când ne rugăm pentru copiii noștri, când îi lăsăm în grija lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, mai ales atunci când nu știm cum să procedăm sau când sunt situații în care nu putem controla evoluția lucrurilor. Copiii vor primi atunci o încredințare lăuntrică și vor ști pur și simplu ce e bine să facă, fără ca nimeni să le fi spus concret.
Cuviosul Paisie Aghioritul spunea ceva de genul ca mamele să folosească mai puține cuvinte în educația copiilor lor și mai multă rugăciune.
Si mai cred in puterea instinctului, mai ales atunci cand copiii sunt foarte, foarte mici, mamele ar trebui sa dea mai mare incredere pornirilor naturale. Un pediatru spunea la un moment dat ca suntem singurul mamifer care isi pune puiul imediat dupa nastere intr-o cutie, departe de caldura corpului mamei. Si apoi ne miram ca plange 🙂