Tu eşti Mircea?

        Am un vechi prieten și când spun ”vechi” înseamnă zeci de ani de când ne cunoaştem (gizăs, când a trecut vremea??) care de ceva timp s-a apucat de gătit. E pasiunea lui și îl înțeleg, cu atâtea emisiuni culinare unde se explică totul pas cu pas, cu atâtea mirodenii care au apărut în ultima vreme și pe piața românească, e foarte tentant să încerci rețete noi sau, de ce nu, chiar să creezi preparate inedite.

         Mircea, pentru că așa îl cheamă, face experimente aproape în fiecare seară și pe la ora zece când deja mi-e foame dar nu aș mai mânca atât de târziu din motive de dietă, postează pe Facebook poze cu fripturi rumenite, pilafuri colorate, mămăliguțe aburinde și sărmăluțe înecate în smântână. Asta atunci când alege să gătească tradiţional pentru că de multe ori o ia spre alte meleaguri cum ar fi cele mexicane sau chinezeşti ceea ce uneori poate fi chiar mai apetisant. Ziua şi rețeta sau, mai bine spus, seara şi reţeta. Înghit în sec, îi dau like și îi urez poftă bună de fiecare dată iar apoi noaptea visez doar plăcinte și cataifuri turcești 🙂 Îmi place pasiunea lui Mircea pentru gătit şi îl admir pentru perseverenţă mai ales că eu nu excelez în acest domeniu.

        Într-o zi eram la cumpărături în Kaufland, plictisită maxim că plecasem de acasă fără listă, și mă uitam pe rafturi gândindu-mă ce sărăcie să mai pun în coș. La un moment dat, puțin mai departe, îl văd în fața mea pe Mircea care se mișca și el la fel de agale ca mine. Cu nelipsita lui geacă de blugi, cu părul grizonat și tuns scurt și cu mersul inconfundabil l-am recunoscut imediat chiar dacă îl vedeam doar din spate. Am grăbit pasul și l-am ajuns din urmă bucuroasă să schimb două vorbe cu el mai ales că nu ne întâlnisem de mult. Încă nu mă observase când am ajuns în dreptul lui așa că m-am aplecat puțin peste umăr și, în loc de salut, l-am întrebat direct, cu o voce ce ascundea oarece subînțelesuri: În seara asta ce faci de mâncare?

        Când s-a întors cu faţa către mine, am paralizat instantaneu. Nu îmi mai aduc aminte dacă sângele mi s-a urcat la cap sau mi s-a scurs în pământ dar știu că ultimii stropi care îmi mai rămăseseră în vene nu îmi ajutau deloc creierul să gândească ce mi se întâmplă. Tipul care se holba la mine nu era Mircea şi, clar, nu înţelegea gluma din programul meu. Era un domn respectabil care se uita siderat la o doamnă care îi făcea un soi de avansuri cel puţin ciudate acostându-l fără jenă şi pe nepusă masă. Eu, cel puţin la fel de şocată ca el, simţeam cum mi se aprind obrajii şi îmi creşte temperatura iar capul stă să-mi explodeze. Am făcut feţe-feţe trecând de la stacojiu la verde-albastru, am îngăimat nişte scuze neinteligibile şi am plecat de acolo cât m-au ţinut picioarele fără să mă mai uit înapoi. Cred că în viaţa mea nu m-am simţit mai penibil şi deşi acuma îmi vine să râd, atunci am simţit că mă ia cu leşin.

        Faza nu s-a întâmplat recent, să tot fie vreun an de când am comis-o, dar drept să spun abia acum am prins curaj să o povestesc. Pentru că e de poveste, nu?