Treceam azi pe o străduță și am văzut într-o curte o bucată de molton atârnând la uscat pe sfoară. Brusc mi-am adus aminte de o întâmplare foarte amuzantă petrecută în urmă cu 20 de ani pe care e musai să v-o spun și vouă, sigur o să râdeți.

         În primul rând, pentru cei care nu știu, moltonul este o țesătură din bumbac, groasă, cu un fel de puf pe ambele părți. Pe vremuri era un material foarte popular, din molton în carouri se făceau pături și cuverturi. Halatele pe care medicii și asistentele le îmbrăcau iarna peste uniforma albă erau de asemenea din molton. Nu știu dacă acum mai există pe la spitale dar mai demult tot personalul medical umbla cu halatele astea urâte agățate pe umeri, de obicei vișinii sau maronii, și dădeau un spectacol extrem de deprimant. Așa arăta moltonul și o să vedeți imediat ce legătură are cu declicul meu de azi.

         Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc se petrecea pe vremea când lucram la o bancă și în fiecare an aveam o ”revizie”. Adică un audit cum se spune acum. Dar atunci i se spunea revizie iar cei care veneau în control se numeau revizori. Era printr-un februarie când , după ce tocmai terminasem cu revizia anuală, s-a anunțat un supra-control, de data aceasta de la Banca Națională. Toți colegii aveam un chef nebun să o luăm de la început și la auzul acestei vești ne-am bucurat ca de o casă aprinsă. Dar nu aveam ce face decât să scoatem din nou toate dosarele la purecat.

         De data aceasta în corpul de control nu venise decât o singură persoană,  un băiat tânăr, mult sub 30 de ani, cu o mustață mică, tăcut și sfios ca o domnișoară. Noi abia îl auzeam când vorbea iar el abia îndrăznea să ceară explicații atunci când în actele verificate nu înțelegea ceva. I se potrivea meseria de revizor cam cum i s-ar potrivi Ozanei Barabancea meseria de prim balerină.

         În tematica pe care bietul băiat o avea de verificat o mare parte era dedicată OIS-ului, acronimul pentru Operațiuni Între Sedii. Iar la OIS lucra o fată tânără, de 20 de ani, frumoasă foc, cu păr negru, lung și ondulat și cu niște ochi albaștri care te băgau în boală. O chema Lili. Era înaltă, cu o siluetă subțire și cu niște sâni perfecți de care era conștientă și cu care se mândrea. Nu purta niciodată sutien, indiferent cât de transparentă îi era bluza. Pe noi acest lucru nu ne deranja, contact cu clienții nu avea pentru că lucra în back-office dar pe tânărul revizor l-a dat gata. După două zile de control era îndrăgostit până peste cap, nu mai reușea să scoată două vorbe fără să se bâlbâie iar când se uita la Lili se roșea ca un rac până în vârful urechilor. Era așa de evident ce se întâmplase că era imposibil să nu observi. Pentru că avea multe acte de verificat, revizorul stătea în același birou cu noi și i se adusese un scaun găsit pe undeva prin cotloanele băncii. Clădirea avea 100 de ani iar mobilierul aproape tot atât. Totul era vechi, uzat, demodat și sărăcăcios. (Da, încă băncile nu ajunseseră la prosperitatea de acum).

         Încălzirea se făcea cu sobe de teracotă iar dacă erai la o depărtare mai mare 2-3 metri de sobă era destul de frig pentru că încăperile erau foarte mari și foarte înalte. Ca să i se ofere tot confortul, domnului revizor i s-a pus pe scaun o bucată de molton. Noi, ceilalți, de sine stătători, aveam scaune tapițate iar revizorul avea acest scaun vechi cu moltonul să-i țină de cald. Parcă era la bunica în șopru…

         Bun. Într-una din zile (am uitat să vă spun, controlul acesta dura 3-4 săptămâni), revizorul era singur la masa lui Lili și foarte concentrat scria ceva de zor, probabil procesul verbal la care lucra. În birou mai eram vreo 3 colege care ne vedeam de treaba noastră. La un moment dat intră Lili în birou și vede bucata de molton  căzută sub scaunul revizorului.  Ea se jură că nu și-a dat seama ce este și îi spune acestuia cu cea mai suavă voce:

         – V-a căzut fularul sub scaun…

         Toată lumea s-a uitat în direcția lui, spre el, spre scaun și sub scaun și toată lumea a văzut că nu este vorba de nici un fular ci este bucata de molton. Doar revizorul nu a văzut.

         După obiceiul lui, s-a înroșit total, s-a uitat blajin în ochii ei (că mai jos nu îndrăznea să-i coboare), s-a aplecat fără să privească deloc în jos și cu privirea țintuită spre Lili, fără să aibă habar ce face, ca un somnanbul, a apucat bucata de material și și-a pus-o pe umeri, peste costumul lui business. S-a lăsat tăcerea absolută dar n-a reacționat în nici un fel. Stătea în picioare și se holba tâmp la Lili, cu jegul acela atârnând jalnic peste stofa neagră a costumului. Cred că dacă i-ar fi spus aruncă-te pe geam s-ar fi îndreptat calm către geam uitându-se în spate să n-o piardă din priviri.

         A fost un moment atât de ridicol și de grotesc că noi toate am amuțit preț de câteva secunde după care am simțit că explodăm și instantaneu am zburat afară din birou. Am crezut că leșinăm de râs, ne venea să ne zvârcolim și să ne încolăcim acolo pe hol, eram contorsionate de râs. Printre lacrimi încercam să vorbim una cu alta dar nu puteam scoate nici un cuvânt…

         Nu mai știu cum s-a terminat controlul dar cred că nu a fost găsită nici o deficiență. Nu mai știu nici cum au trecut zilele cât a mai stat revizorul în bancă. Cert este că nimeni nu mai putea trece pe lângă el fără să se concentreze ca să nu izbucnească în râs. Lili se jură și acum că nu a vrut să-i facă o farsă ci așa s-a întâmplat…

         Oficial, ultima zi de vară este 23 septembrie, adică astăzi. Anul acesta s-a potrivit să se suprapună cu un val de aer polar care s-a abătut peste România ca să ne bage cu totul în sperieți. Și ca să nu intru în depresie mi-am scormonit mintea să găsesc câteva motive pentru care am putea să ne bucurăm că vine toamna:

         1 De acum înainte putem din nou savura o băutură fierbinte cum ar fi un ceai cu vanilie. Sau, de ce nu, o cană de vin fiert cu scorțișoară și bucățele de măr.

 

         2 Televizorul începe să ocupe din nou un loc important în viața noastră. Cui nu-i place Vocea României sau Master Chef să ridice mâna sus 🙂

         3 S-a terminat în sfârșit cu codul roșu de caniculă. Pentru că oricât am iubi căldura, ce-i prea mult, e prea mult. Și la 38 de grade la umbră nu-ți mai arde de nimic. Sau chiar arde …

         4 Au dispărut țânțarii, enervanții ăia mici al căror bâzâit ne transformă neuronii în elastic. Și măcar  dacă s-ar hrăni cu grăsime în loc de sânge, poate nu ni s-ar mai părea atât de ticăloși 🙂

 

         5 Putem să îmbrăcăm (în sfârșit!) puloverul acela superb cumpărat în martie la reduceri și pe care nu am apucat să-l purtăm pentru că s-a făcut prea cald pentru el. Și botinele luate cu reducere de 70%.

         6 Nu o să mai răcim și nu o să ne mai curgă nasul și ochii de la aerul condiționat. Și nici nu o să ne mai certăm cu colegii de birou când și dacă să-l pornim sau nu.

         7 Crăciunul nu mai pare așa departe și putem deja să visăm la luminițe, cadouri si colinde. Chiar dacă până atunci mai e cale lungă.

         8 Lumânările parfumate își vor face din nou loc pe masă și ce poate fi mai plăcut decât o casă mirosind a caramel pecan pie, cherries on snow sau citrus tango ? Numai când mă gândesc ce nume frumoase au aromele de lumânări și deja mă binedispun 🙂