În urmă cu ceva timp am văzut la televizor o emisiune foarte interesantă în care un psiholog vorbea despre sentimentele ostile care de multe ori duc la comportament agresiv. Partea care mi-a captat cel mai tare atenția a fost cea referitoare la invidie. Se spunea că invidia nu este neapărat ceva rău cu condiția să fie ținută în frâu.
Invidia poate să-ți schimbe perspectiva asupra vieții și nu este neapărat un sentiment cu conotații negative atâta timp cât nu este distructivă. Este firesc să ne comparăm cu cei care o duc mai bine ca noi dar important este să nu ne lăsăm măcinați pe interior de ură. Ca să păstrăm invidia într-un stadiu sănătos și ca aceasta să ne motiveze să ajungem la un nivel superior, este indicat să ne comparăm doar cu aceia care o duc puțin mai bine ca noi fără să existe discrepanțe uriașe.
Faptul că vedem la cei din jur ceva ce nouă ne lipsește deși considerăm că ni s-ar cuveni de drept, poate să ne motiveze să facem tot posibilul astfel încât să ne ridicăm noi înșine la nivelul lor în loc de a-i trage în jos pe cei țintiti.
Emisiunea m-a făcut să mă gândesc de câte ori am simțit invidie de-a lungul timpului și care a fost raportul între cea benignă și cea care m-a umplut de rău. Recunosc că nu sunt Maica Tereza și am sentimente omenești. Oare faptul că îmi doresc să fac o călătorie după ce văd poze postate de prieteni pe Facebook se numește invidie? sau că îmi doresc anumite obiecte pe care le văd la apropiați intră în aceeași categorie? În mod sigur nu, e doar o aspirație firească. Dar dacă scotocesc între amintiri pot să găsesc câteva exemple clare de momente în care invidia m-a măcinat și m-a umplut de ciudă și draci.
Era într-o primăvară, o zi superbă cu soare călduț care se strecura printre ramurile copacilor abia înmuguriți iar eu fugisem de la serviciu să-mi rezolv o problemă personală. Nu știam cum să alerg mai repede ca să mă întorc la timp înapoi pentru că mă așteptau zeci de rapoarte și mailuri urgente, când m-a abordat o țigancă tânără cerșind bani. Stătea sub o magnolie uriașă, grea de flori și mai frumoasă decât un candelabru de cristal, fumând cu nonșalanță, relaxată, odihnită și fără niciun gând. Se bucura de dimineața frumoasă, respira aerul proaspăt și era înconjurată de lumină. Am simțit în acel moment că o urăsc cu toată ființa mea pentru simplul fapt că ea era acolo iar eu trebuia să mă întorc în biroul care nici măcar nu avea geamuri pe care să pot privi afară. Se bucura de viața simplă în natură iar eu, închisă între patru pereți, n-aveam timp nici să respir. Și mai voia și bani de la mine. Am urât-o pe loc și dacă Dumnezeu m-ar fi întrebat în acel moment dacă vreau să fac schimb cu ea aș fi răspuns fără ezitare, da. Eram epuizată, aglomerată, cu un milion de probleme de servici nerezolvate și nu-mi doream nimic pe lumea asta decât timp. Timp pentru mine.
Apoi a venit iarna. Nu apucasem să observ succesiunea anotimpurilor, totul se derula pe repede înainte. Era înainte de Crăciun și visam în continuare să am timp liber în care să pot simți magia sărbătorilor care se apropiau. În afară de bradul de plastic împodobit cu globuri ieftine și luminițe care clipeau în toate culorile nimic nu se schimbase în birou din primăvară. Aceeași lumină artificială, aceleași sarcini, aceleași ședințe interminabile, campanii peste campanii, raportări, ținte și asumări. Într-o zi s-a așezat la biroul meu o clientă, o fată tânără cu o figură luminoasă. În timp ce îi explicam probleme de bancă, nu-mi puteam lua ochii de la geanta ei de care agățase un pufuleț roz care semăna cu o codiță de iepuraș.
Din când în când își învârtea pe deget lănțișorul de care era agățată jucăria iar apoi mângâia bucățica de blană cu degetele cu unghii colorate în roz cyclamen. La un moment dat i-a sunat telefonul, a răspuns întrerupând conversația cu mine și cu cea mai mare dezinvoltură a început o lungă discuție despre o comandă Avon de parcă ar fi avut la dispoziție tot timpul din lume. Nu conta nici că eu așteptam în fața ei auzind tot ce vorbea și nici că în agenție mai erau cel puțin douăzeci de oameni care stăteau la coadă așteptându-și rândul bătând din picioare, Fata avea o atitudine atât de zen de parcă era singură în univers. Am invidiat-o pentru starea în care se afla, pentru liniștea de care era înconjurată, pentru unghiile vesele, pentru nepăsarea de care dădea dovadă și pentru tot ceea ce părea a fi viața ei. În momentul acela aș fi dat orice să scap de costumul negru și de cămașa albă, ținuta business de zi cu zi, și aș fi vrut să fiu blonda de la Drept îmbrăcată în roz, purtând cercei lungi și tocuri amețitoare, Aș fi vrut să vorbesc despre cosmetice și nu despre carduri de credit sau overdraft-uri și aș fi vrut, din nou, să nu fiu nevoită să mă grăbesc, să fac trei lucruri deodată, să alerg dintr-o parte în alta, să răspund la trei telefoane concomitent și să mă gândesc cu groază la teleconferința care urma să înceapă. Tot ce simțeam era invidie. Poate fata nu avea nici pe departe viața pe care mi-o închipuiam dar mesajul pe care îl transmitea era bucuria simplă de a trăi. Și mi-a fost (pe nederept, recunosc) foarte ciudă pe ea.
Timp, timp, timp! asta mi-am dorit ani de zile. Vă mai povestesc un episod în care din nou invidia m-a lovit în plex, tot la fostul job. Aveam o clientă care venea la fiecare câteva zile la bancă să scoată câte 100 de euro din cont, lucrase în străinătate ani de zile iar acum se întorsese în țară. Încă nu lucra, nici ea, nici soțul ei, și aveau o fetiță de cinci ani care era foarte drăguță și vorbăreață. De obicei venea la bancă, împreună cu mama ei, după ce ieșea de la grădiniță dar într-o zi au apărut pe la 10 dimineața. În timp ce mama își făcea operațiunile la casierie, eu stăteam de vorbă cu fetița și am întrebat-o cum de nu e la grădi, mai ales că știam cât de mult îi place pentru că mereu îmi povestea cu mare entuziasm tot ce fac ei acolo. Mi-a răspuns că grădinița s-a închis pentru că se zugrăvește. Era într-o miercuri. M-a mirat foarte tare acest lucru, cum să închizi grădinița în mijlocul săptămânii? ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți merg la serviciu? așa că am întrebat-o pe mămica ei ce inepție mai e și asta, cum își permite o instituție să închidă poarta tam-nesam. A început să râdă și mi-a spus în șoaptă că nu e vorba de așa ceva, e o minciună pe care i-au spus-o copilei pentru că nici unul din părinți n-a avut chef să se scoale să o ducă la grădiniță iar cum motivul nu avem chef să ne dăm jos din pat nu ar fi ținut, au fost nevoiți să inventeze o poveste. Doamne, cât de liberi mi s-au părut oamenii ăia și cât de tare i-am invidiat pentru libertatea de a-și permite un astfel de răsfăț! Ce minunată mi s-a părut viața lor, cât de simplu era pentru unii să-și ia o zi liberă sub impulsul momentului în timp ce eu trebuia să încep demersurile unei zile de concediu cu trei săptămîni înainte și nu puteam fi sigură dacă o să mi se aprobe sau nu. De ce pentru unii totul era simplu și ușor iar pentru mine complicat și greu? Și din nou invidia a pus stăpânire pe mine, și din nou aș fi vrut să fac schimb de vieți.
Știu că invidia e un păcat capital dar dacă stau să mă gândesc, niciodată nu am invidiat pe cineva pentru bunuri materiale. Am admirat case, mașini, haine sau bijuterii dar nu am ajuns să-mi fie ciudă că unii au, iar eu, nu. Din punctul acesta de vedere am fost întotdeauna mulțumită cu ce am. Recunosc însă că am invidiat oamenii pentru timpul liber pe care îl au, după cum am spus. Iar pe unii i-am invidiat pentru inteligența sau talentul lor dar despre asta voi scrie altădată.
A, și să nu uit ceva important. O mulțime de oameni mi-au spus că m-au invidiat ani de zile pentru jobul din bancă 🙂 Cât de ciudat poate să fie asta?
Read More
