De-a naufragiații

        Într-una din zilele trecute am ieșit la o plimbare prin oraș cu sora mea. Se sărbătoreau Zilele Clujului și aglomerația, veselia și kitsch-ul acestor evenimente mă atrag ca un magnet de fiecare dată. Simt că trăiesc atunci când mă las luată de valul mulțimii care se deplasează în același ritm, oprind în dreptul fiecarei tarabe pe care sunt expuse mărgele de sticlă colorată, împletituri din paie, mici obiecte decorative, borcane cu miere, dulceață de tandafiri sau plante uscate. 
        Exact asta făceam, căscam ochii la ce se vindea pe stradă, când ne-am întâlnit întâmplător cu doi veri de-ai noștri pe care nu îi mai văzusem de ceva vreme, vreun an să fie. Și decât să stăm în picioare în mijlocul drumului la povești, ne-am așezat pe o băncuță la una din terasele improvizate să bem bere din pahare de plastic și să vorbim pe îndelete despre una, despre alta. De obicei, la întâlnirile de acest fel suntem împreună cu soți, neveste, copii, nepoți și multe alte rude și nu îmi aduc aminte să se fi întâmplat să stăm doar noi patru de cînd eram mici copii. Nu am dat-o pe latura nostalgică și nici nu am depănat amintiri ci am vorbit doar despre prezent, despre excursii, joburi, un pic de politică (evident) și alte mărunțișuri. Nu știu dacă discuțiile, sau doar simpla prezență a verilor mei, a declanșat declicul emoțional care mi-a adus în față gânduri de care uitasem aproape complet. Amintiri fără mare importanță, puse bine la păstrare, despre un joc ciudat, inventat de mine și cu care îmi terorizam sora și verișorii cu care am copilărit împreună.
       Jocul se numea ”de-a naufragiații” sau ”de-a inundația”. Stăteam cu toții pe un recamier și trebuia să ne imaginăm că suntem înconjurați de ape și plutim în derivă. Scopul era să supraviețuim o perioadă cât mai lungă cu ceea ce aveam în barcă. Uneori îmi imaginam că am plecat cu patul la plimbare pe oceane și că acesta era de fapt o plută pornită într-un soi de expediție.
        Eu eram cea mai mare și toți trebuiau să asculte de mine. Adică nu aveau voie să se dea jos din pat pentru că s-ar fi înecat, ceea ce îi ducea la exasperare pe verii mei și pe sora mea care erau toți trei firi foarte active care ar fi alergat de dimineața până seara pe stradă, s-ar fi urcat pe garduri sau pe garaj și în niciun caz nu ar fi stat înghesuiți în casă, într-un pat. Dar erau nevoiți să mi se supună și nici acum nu pot să-mi dau seama cum de nu au răbufnit niciodată.
        Partea interesantă a jocului consta în a ne pune mintea la contribuție și a aduna toate obiectele de care am fi avut nevoie pentru a duce o viață normală pe plută. Adică vase, provizii, apă, jucării, cărți, bețe, creioane, cârpe, haine, pături și ce ne-o mai fi trecând prin cap la vârsta aia. După ce că spațiul de desfășurare al jocului era limitat, ne mai și îngropam în bagaje. Bieții copii abia mai puteau sufla între atâtea obiecte adunate pe pat și trântite claie peste grămadă.

foto oceanexplorer.noaa.gov
        De la ce mi-o fi venit ideea jocului, habar nu am, în orice caz nu a pornit de la Robinson Crusoe, carte pe care am devorat-o abia prin clasa a V-a. Jocul însă exista în mintea mea cu mulți ani înainte, dar e adevărat că după ce am citit cartea am trecut la un alt nivel. Adică am început să mă gândesc cu seriozitate că ar trebui să luăm cu noi cât mai multe cuțite, topoare, frânghii, chibrituri și chiar vreo două-trei găini. Cred că ultima oară când am jucat acest scenariu a fost la verii mei acasă, pe balcon, unde exista o ladă cu capac (un fel de cufăr)  pe post de bancă. I-am pus pe toți să umple lada cu tot felul de jucării și apoi ne-am așezat cu toții pe capac. Sfârșitul a venit când cel mai mic dintre noi s-a apucat de plâns că vrea la baie, eu nu l-am lăsat să plece că s-ar fi înecat  și a venit mătușă-mea să vadă ce se întâmplă. S-a enervat destul de tare când a văzut că peste nucile și borcanele din ladă i-am pus tot felul de hârtiuțe, firimituri de pâine și i-am adus din bufetul din bucătărie toate lingurile de lemn și celelalte ustensile.
        N-am mai auzit pe nimeni să aibă astfel de închipuiri și sunt tare curioasă ce ar spune un psiholog despre acest joc și ce interpretare i-ar da. Există oare vreo legătură între anumite experiențe trăite, povești auzite seara și ciudățenia asta de joc? Ce mi se pare interesant este faptul că îmi doresc foarte mult și visez des la un moment dat când o să pot face o croazieră în jurul pământului plutind pe oceane. Să fiu înconjurată de ape și să mă trezesc în fiecare dimineață în leagănul valurilor exact  ca în jocul copilăriei mele. Credeți că o să mi se îndeplinească această dorință?
         

Share This:

Read More

Romgleza nu mă deranjează

       Ca în orice există pe lumea asta, oamenii se împart în două categorii: cei care detestă romgleza și cei care vorbesc o jumătate de frază în limba română și jumătate de frază în limba lui Shakespeare. De fapt… nu. Cred că aici mai există o a treia categorie, de mijloc, a celor cărora le este indiferentă această struțo-cămilă lingvistică.
       Recunosc că folosesc multe cuvinte în engleză, deși nu chiar așa de multe cum mi-ar veni, pentru că încerc să mă controlez. Nu-mi place ca cineva să se simtă prost în timpul unei conversații din cauză că interlocutorul folosește expresii în altă limbă și merg pe principiul ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Mi se întâmplă uneori să mă întâlnesc cu foști colegi care lucrează în Spania și să nu înțeleg despre ce îmi povestesc sau să recunosc anumite cuvinte doar din contextul în care sunt folosite. Îmi vine acum în minte o discuție în care o prietenă îmi povestea de zor despre peripețiile pe care le-a avut cu o tarjeta. Am fost destul de intrigată pentru că nu știam despre ce este vorba și abia după vreo cinci minute m-am prins că era vorba despre un simplu card. Care, à propos, este un cuvânt în engleză dar asimilat perfect în spațiul carpato-danubiano-pontic. Sau poate în loc de à propos, ar fi trebuit să spun by the way că acum filozofez pe marginea romglezei și nu a romcezei. Pentru că la auzul unui à propos nu se oripilează nimeni, ca să nu mai spun de merci pe care deja cred că îl găsim în dicționarul explicativ al limbii române, atât de uzual a devenit. Deci așa cum ne-am obișnuit cu franțuzismele, nu văd de ce unii țin cu dinții ca englezismele să fie excluse.
       În română uneori  nu avem cuvinte care există în limba engleză, în special cuvinte din domeniul tehnic. Sau poate există, dar cuvântul în engleză se potrivește mai bine ca sens. Sunt convinsă că și cei mai aprigi combatanți ai romglezei au cuvântul mail în vorbirea de zi cu zi și nicidecum nu folosesc ”scrisoare electronică”. 
       Am lucrat mulți ani într-un mediu corporatist și mi-ar fi fost imposibil să fac pe interesanta și să vorbesc altfel decât toți cei din jurul meu mai ales când documentele oficiale erau înțesate de termeni ca target, feedback, front office, back office, training sau top management. Îmi treceau ușor și firesc pe la ureche fără să sesizez că se împletesc două limbi diferite. Unele cuvinte însă mă călcau pe nervi dar asta nu din cauză că erau în engleză ci din mesajul care se ascundea în spatele lor. De exemplu mailurile în care la subiect  era trecut ce ai în pipeline??? (evident, cu mai multe semne de întrebare pentru un efect complet) îmi creșteau tensiunea instantaneu. Asta însemna că se vroia de la mine să se știe ce am pe agenda de lucru, adică ce vânzări am în pregătire. 
       Deci nu am nimic împotriva folosirii cuvintelor în engleză strecurate printre cele în română. Ce mi se pare ciudat și mă zgârie pe creier este atunci când se încearcă traducerea forțată a unor expresii atunci când deja acestea există în română și înseamnă exact, dar exact același lucru. Face sens să traducem? Dacă vă vine să credeți, sunt unii care așa spun în loc de are sens să traducem? pentru că a avea sens se traduce prin to make sense. 
       Mai sunt unii care salvează bani. Nu, banii nu se pot salva. Eventual putem salva un animal de la moarte sau putem salva pădurile de la defrișările făcute fără cap. Banii se economisesc, chiar dacă englezii spun to save money
       În românește nici timpul nu se poate salva chiar dacă îți faci cumpărăturile online la Cora. Timpul se economisește. Pentru că dacă vom urma acest trend al traducerilor care nu fac sens, azi mâine vom spune în loc de plouă cu găleata, plouă cu câini și pisici de la raining cats and dogs. E o ciudățenie de expresie dar și noi le avem pe ale noastre… să-i spui unui străin care învață limba română că îți arunci ochii pe fereastră nu cred că ar înțelege din prima 🙂
       Limba evoluează și părerea mea este că nu are rost să ne cramponăm să găsim echivalent la orice cuvânt doar ca să demonstrăm că suntem patrioți. Cine oare va spune navigator sau răsfoitor de internet în loc de browser? Ca să nu mai spun de snowboard sau skateboard… cum s-ar putea traduce? placă pentru zăpadă și placă pentru patine sună caraghios. Pentru supermarket  aveți vreo propunere? Eu nu găsesc un corespondent pentru blog și blogger.
       Aștept în comentariile voastre să-mi spuneți care este părerea voastră despre romgleză. ASAP. Adică as soon as possible 🙂

Share This:

Read More

Doruri de mai

       Pe 13 mai România a sărbătorit pentru prima dată Ziua Internațională a Dorului la inițiativa trupei Vunk. O sărbătoare frumoasă, dedicată celor cărora le e dor de casă, de oameni dragi sau lucruri din trecut. Un fel de joc în care s-au prins o mulțime de oameni printre care și personalități care au publicat mesaje de dor: Andreea Esca, Andreea Raicu, Mircea Radu sau Smiley. Au intrat în poveste restaurante și cafenele care au făcut tot felul de oferte speciale clienților care spuneau de cine le este dor. Dacă ideea a prins atât de bine și lumea a luat-o în serios, s-ar putea ca aceasta să devină o tradiție ceea ce mi se pare foarte drăguț. 
        Eu am fost defazată anul acesta și nu am apucat să spun de cine și de ce îmi este dor, deși m-am gândit la asta. O fac însă acum, tot e mai bine mai târziu decât niciodată.
      Primul dor care îmi vine în minte e o călătorie cu mocănița pe Valea Arieșului. Cele mai frumoase excursii pe care le-am făcut în copilărie se leagă de linia îngustă care pe vremuri  lega Turda de Abrud.

foto forumtrenuri.com

        Drumul de aproximativ 110 km, pe banchete rudimentare de lemn dura mai mult de șase ore și abia așteptam să ne urcăm în tren ca să ne apucăm de mâncat la comun cu toți prietenii gălăgioși. Șnițelele, chifteluțele și conservele de pateu erau merindea noastră preferată. Sucuri la pet nu existau așa că beam apă din termos sau din butelii grele de sticlă. Apoi ne certam pentru locurile de pe scările vagonului unde vântul ne bătea în față iar din când în când crengile copacilor ajungeau să ne zgârie picioarele îmbrăcate în pantaloni scurți. Acum calea ferată a fost acoperită de ierburi, iar pe unele porțiuni bucăți întregi  au dispărut cu totul. Vechile halte sunt în ruină și nu cred că vor mai reveni vreodată la viață. Probabil dorul de mocăniță va rămâne un dor pe veci nestins.
        Mi-e dor de roșiile dulci și uriașe pe care le mâncam vara, culese direct din grădina din spatele casei. Le spuneam porodici, pe ungurește, și, împreună cu sora mea și Mariana, fetița din vecini cu care ne jucam de dimineața până seara, le savuram calde, încinse de căldura soarelui de august.

       Nici nu ne trecea prin cap că ar fi trebuit să le spălăm deși uneori erau stropite cu soluție de sulfat de cupru și aveau pete albastre. Le ștergeam cu dosul rochiței până deveneau lucioase iar apoi mușcam cu poftă parcă ar fi fost mere. Nici una dintre noi nu s-a îmbolnăvit vreodată.
        Mi-e dor de tușa Rica, sora bunicii mele, de care am fost foarte apropiată și care a murit în urmă cu câțiva ani. Îmi lipsesc conversațiile lungi cu ea și poveștile din alte timpuri ale căror martor fusese. În timpul războiului lucrase la Palatul Regal, cunoscuse și întâlnise față în față mulți oameni de care noi știm acum doar din cărțile de istorie. Îmi povestea despre Calea Victoriei, despre cucoanele care își etalau blănurile scumpe la plimbările de dupămasa, despre galeriile Lafayette (magazinul Victoria de mai târziu) și despre cofetăriile care vindeau bomboane fondante. Mi-e dor de atmosfera apartamentului în care locuia și în care viața avea un  ritm care nu cunoscuse stresul zilelor noastre.
        Mi-e dor de cățelul meu Happy, de motănelul Cici, de ultima zi de școală înainte de vacanță, de vremurile în care credeam în Moș Crăciun, mi-e dor de mările Greciei,  de mirosul reginei nopții, mi-e dor de ieșirile cu mama la cumpărături când primeam pantofi noi, mi-e dor de prietenele din liceu și de turtulițele pe care le făcea bunica mea.
        Mi-e dor de multe și știu că ceea ce trăiesc azi și-mi pare de la sine cuvenit într-o bună zi se va transforma în dor…

Share This:

Read More

Ce mai spune netul

        Ploaia de azi mi-a stricat tot programul. Dacă ar fi fost doar câțiva stropi nu m-ar fi afectat prea tare dar cum a turnat cu găleata, m-am hotărât să nu ies după-masa din casă așa că am pierdut vremea pe internet. Și când spun pierdut, nu e doar o expresie. Mi s-au dus ore din viață citind niște bazaconii de care m-am crucit. De obicei sar peste astfel de titluri dar azi m-a mâncat curiozitatea să văd până unde poate ajunge prostia umană. Și am văzut. Vă dau câteva exemple, din ce îmi mai aduc aminte, pentru că am încercat să rețin și sursa. Iată deci cu ce informații noi m-am ales astăzi:
        În primul rând am aflat ce boli poți face de la hârtia igienică parfumată – doar dacă o folosești frecvent 🙂 Multe, inclusiv cancer de colon. (unica.ro)
       Acum știu cum să mă opresc din a mai face exces de înghețată: să miros de câteva ori pe zi scorțișoară, trandafiri și vanilie și astfel mi se va reduce pofta de dulciuri (sanatate.bzi.ro)
       Nu există surse scrise dar totuși s-a constatat că geto-dacii aveau câte 30 de soții pe care le cumpărau de la părinții lor (adevărul.ro)
         Poate ați aflat deja (asta am văzut-o de mai multe ori) că s-a inventat un dispozitiv care reduce consumul de energie electrică la mai puțin de jumătate. Tot ce trebuie să faci este să-l bagi în priză și toate aparatele din casă vor consuma mai puțin! Când am citit articolul mai aveam la dispoziție doar 34 de minute ca să comand aparatul la incredibilul preț de doar 180 de lei. Am ratat ocazia. (sfatulparintilor.ro)
         Iar ca să îți decolorezi părul, storci câteva lămâi, îți întinzi sucul pe păr, apoi stai la soare minim o jumătate de oră, deși se recomandă câteva ore. E adevărat că poți face cancer de piele dar ce mai contează? (kanald.ro)
        ”Celebrul numerolog” Carmen Hara a decretat că Gabriel Cotabiță e posibil să moară înainte de a împlini 60 de ani (adică în noiembrie) sau să mai trăiască încă 20 de ani. Este o părere extrem de bine documentată bazată pe studiul cifrelor care alcătuiesc data nașterii (ziarulring.ro)
        Pentru o cură rapidă de detoxifiere se recomandî o felie groasă de ceapă pusă pe tălpi și apoi acoperită cu șosete pe timpul nopții. Până dimineața se vor elimina toate toxinele din organism. Nu vreau să-mi imaginez cum ar mirosi în dormitor după un astfel de ritual. (secretele.com)
        Astea sunt doar câteva din inepțiile care mi-au trecut azi prin fața ochilor dar internetul abundă în articole în care găsești metode de tratare a cancerului în două săptămâni, publicitate la creme pentru creșterea sânilor sau icoane făcătoare de minuni… Dar decât cenzură parcă tot mai bine e să-i lași liberi pe nebuni 🙂 

Share This:

Read More

Dați 1 leu pentru spital

        Nu cred că există român care să nu recunoască emblema culturală a Capitalei și chiar a țării, adică Ateneul Român. Interesant este că în Larousse-ul ilustrat (care în trecut ținea locul google-ului de azi), multă vreme singura fotografie care apărea pentru București a fost Ateneul. Dar noi cu toții îl știm de pe vechile bancnote de 100 de lei sau de pe cele de 5 lei pe care le folosim în prezent.  
        Cu îndemnul ”Dați un leu pentru Ateneu!” au fost strânși peste 500.000 de lei de aur care, împreună cu alte donații, au dus la începerea lucrărilor în 1886. Lucrările au durat doar doi ani pentru că totul merge ca uns atunci când ai bani la dispoziție. Și a ieșit un lucru minunat. Cât de mândri și de mulțumiți trebuie să se fi simțit oamenii simpli atunci când, acum o sută și ceva de ani, se plimbau prin fața Ateneului știind că și ei au contribuit la ridicarea acestuia donând un leu. Un leu pe care dacă l-ar fi ținut în buzunar nu le-ar fi schimbat cu nimic viața. Un leu pe care dacă l-au pus lângă alți lei, au schimbat imaginea unei țări și au adus multă bucurie în sufletul a mii și mii de oameni care, în ambianța fastuoasă au participat la concerte și expoziții de artă.
      Cel mai probabil de aici s-a inspirat grupul de entuziaști care, la începutul acestui an, a demarat proiectul 1 Leu, un proiect ce unora li s-ar putea părea nebunesc dar pe care eu îl văd perfect realizabil: cel al construirii unui spital privat pentru copii, un centru medical de oncologie și hematologie pediatrică.
        Proiectul ar putea deveni realitate în trei ani dacă fiecare român care trăieşte în această ţară ar dona 1 leu o dată la 9 luni. S-ar strânge astfel 80.000.000 lei. Acești bani ar acoperi achiziţionarea unui teren de aproximativ 1,5 hectare, o construcţie de aproximativ 7.000 mp, cu secţie de radioterapie şi transplant medular, cu laborator propriu, cu două săli de operaţie şi echipamente de ultimă generaţie ca dotare. Costul acesta înseamnă proiectul de la zero până în momentul în care spitalul va începe să funcţioneze.         

     Interacțiunea cu statul va fi redusă la minim iar fundația care va asigura funcționarea spitalului nu va avea ca scop obținerea de profit. Deja s-au anunțat medici care vor veni să lucreze pro bono și sunt sigură că pe parcurs vor apărea tot mai mulți voluntari care vor dori să dea o mână de ajutor. Dar primul pas este ridicarea spitalului.

        Nu vreau să vă povestesc acum despre cazuri sfâșietoare de cancer la copii și nici nu vreau să revăd imaginile cu copii de 2-3 ani cu branula în mânuță, fără niciun fir de păr, conectați la aparatele de perfuzie dar totuși jucându-se pe holurile spitalelor de oncologie. În fiecare zi apar astfel de informații la televizor și tuturor ni se rupe inima. Și totuși peste 80% din cazul cancerelor la copii pot fi vindecate iar acum vreau să vedem ce putem face împreună. Poate că 1 leu înseamnă o picătură într-un ocean dar oceanul e făcut din picături. 

        Dacă doriți să vă implicați în acest proiect, dacă simțiți că vă puteți lipsi de 1 leu pentru a da o șansă unor copii care au avut neșansa de a se îmbolnăvi de cancer, puteți face acest lucru depunând în contul RO38RNCB0088145640110002 deschis la Banca Comercială Română pe numele Asociației 1 leu. Iar dacă vreți să faceți un adevărat gest de mărinimie care nu vă costă absolut nimic puteți redirecționa 2% din impozitul pe venit către acestă asociație. Formularul îl găsiți aici și puteți să-l depuneți direct la Administrația Financiară sau îl puteți trimite prin poștă. 

        Haideți să nu mai așteptăm ca statul român să construiască acest spital. Am așteptat deja prea mulți ani în zadar și prea multe vieți micuțe s-au pierdut deja…


Share This:

Read More