Nu mă mai uit la știrile de la televizor pentru că am ajuns la saturație dar și dacă nu mă mai uit, tot nu pot să le ignor pentru că vin ele peste mine. Prin social media, prin radioul pe care îl aud la serviciu, prin conversațiile la care iau parte și practic prin tot ceea ce mă înconjoară. Iar dacă nu e cu covidul, e cu coduri galbene și stacojii de ploi și ninsori în aproape toată țara. Uneori îmi vine să mă închid într-o carapace din care să nu mai ies până când nu se vor fi terminat toate. Dar dacă de covid nu am cum să scap (deși, à propos, m-am vaccinat chiar dacă nu am dat anunțul pe Facebook), urgiei de afară am cum să-i dau de hac de când am descoperit beneficiile conceptului hygge care se referă la starea de bine pe care o simți într-un anumit loc, în special acasă. Și cum statul acasă e mai la modă acum ca oricând, încerc să transform răul în bine (și nu doar că încerc, dar chiar reușesc). 
Un difuzor de arome, o carte citită sub lumina caldă a lumânărilor, pisica torcând la picioarele mele, un pahar de vin bun și gândul că înainte de culcare voi încerca noile bile efervescente pentru baie nu au cum să nu te bine dispună. Acesta este hygge, cuvântul danez (oarecum sinonim cu englezescul cosiness) dar care înseamnă mai mult decât o simplă stare de bine şi de confort. Sentimente pozitive, bunăstare, ospitalitate, respectul pentru cei din jur, dragostea pentru natură, mulțumirea de a te bucura de ceea ce ai și, nu în ultimul rând, lipsa aspirațiilor lacome. E din ce în ce mai greu pentru noi toți să suportăm toate restricțiile, să depășim spaimele, gândurile negre și imposibilitatea de a vedea luminița de la capătul tunelului dar cu toate astea cred că să avem grijă de noi înșine este singura cale de a ne păstra intactă sănătatea mintală.
Recunosc că eu mi-am pierdut răbdarea și fac orice ca să rămân în echilibru, e adevărat că unul foarte fragil, dar de preferat căderii libere. Îmi lipsește viața dinainte de a fi schilodită, îmi lipsesc obiceiurile, oamenii cu care mă întâlneam și pe care îi îmbrățișam, îmi lipsesc emoțiile de atunci, perspectivele, visele și realitatea ante-covid. Nu vreau să cred că nimic nu va mai fi la fel deși cu siguranță multe se vor schimba, dar nu vreau să mă ascund sub mască până la sfârșitul zilelor mele și nu vreau să fug de oameni ca și cum ar fi aducători de moarte. Uneori, și din păcate din ce în ce mai des, gândurile acestea mă năpădesc ca norii grei de noiembrie și atunci îmi găsesc refugiul în mica mea bulă de miresme parfumate așa cum spuneam mai înainte. Voi cum reușiți să vă păstrați întregi?
Greu, dar natura mea introvertita mi-a fost de folos in vremurile astea.
Si m-a ajutat faptul ca am spatiu de desfasurat, gradina mare, munca multa, uitat de cele de dincolo de gard.
Ce vremuri vin? Habar nu am, dar viata trebuie sa mearga inainte.