Comori la magazinul second hand

9 February 201513 August 2015 Ioana 39 Comments

Anul acesta am reușit să trec destul de bine peste perioada reducerilor din magazine. Am mai cumpărat eu una-alta dar nu am dat iama ca în alți ani, asta și datorită faptului că am început să îmi dau seama ce este acela smart shopping și nu mai cumpăr ceva decât dacă îmi este necesar și dacă este programat dinainte. Cumpărăturile online au rămas în continuare pe primul loc iar umblatul prin mall nu mă mai atrage ca altădată, parcă nu mai am dorința să caut între zeci de umerașe amestecate alandala lucruri pe care nu le-aș cumpăra dacă nu ar avea preț redus.

În schimb în zilele în care simt că am chef de cotrobăială, am o răbdare matusalemică să scotocesc în căutare de comori ascunse în magazinele second hand. Și nu am nici cea mai mică problemă să recunosc acest lucru pentru că nu am prejudecăți legate de acest aspect.

Am auzit diverse opinii, unele chiar foarte înverșunate, cum că purtarea hainelor de la second hand ar produce diverse boli de piele și ar transmite sute de boli prin bacterii, microbi sau viruși. Să fim serioși, în primul rând cred că toți cei care cumpără astfel de haine le spală înainte de a le purta iar în al doilea rând, aș vrea să știu ce diferență este între a te atinge de haina purtată de alt om față de atingerea catifelei de pe un fotoliu de teatru? sau de pe scaunul din tren ? sau de pe bara din autobuz ? sau de pe căruciorul din supermarket ?

După mine, este exact același lucru, nu trăim într-un mediu aseptic, deci suntem înconjurați de tot felul de bidigănii invizibile care nu trăiesc doar pe hainele second hand. La o adică, la fel de bine își duc traiul și prin buzunarele sau pe reverele hainelor confecționate în Pakistan, India sau China și vândute în Zara, Bershka sau Massimo Dutti. Tocmai am văzut un documentar (de fapt e un serial) care aduce în prim plan condițiile de muncă inumane din țările sărace ale celor care lucrează pentru marile firme de confecții. De pe străzile pline de fecale se intră în ateliere înghesuite unde ușa nu se închide niciodată din cauza căldurii înăbușitoare și unde lucrează claie peste grămadă în condiții insalubre muncitori plătiți cu salarii de mizerie. Aceștia se întorc seara acasă în cartierele mărginașe unde nu au apă curentă, nu au toalete iar focarele de infecții sunt la tot pasul.

Așa că argumentul cu microbii hainelor second hand nu ține la mine. În schimb sunt ahtiată după chilipiruri și cum îmi căutam de ceva vreme o curea pentru blugi am fost extaziată când am găsit-o pe cea din poză la incredibilul preț de 10 lei.

Este făcută dintr-o piele naturală groasă (are jumătate de centimetru) și cred că o să țină până o să mă plicitsesc. Exact așa ceva căutam și nu spun că nu am găsit nouă dar nu mi-am permis prețul. Sub 150 de lei nu am văzut nicăieri pentru că știam ce caut: în primul rând piele 100%, să nu aibă nici o lipitură (doar cusături), catarama să fie genul vintage și să fie rezistentă ca o curea de cowboy adevărat. Asta a îndeplinit toate condițiile, inclusiv cea de preț (eram dispusă să dau până la 50 de lei) așa că n-am stat pe gânduri atunci când, cu ochiul meu format, am văzut-o agățată în magazin.

Tot din același magazin dar într-o altă zi mi-am cumpărat o geantă de vară sau de plajă sau de ce vrea fiecare, nou-nouță, cusută în întregime cu paiete. Strălucește la lumina soarelui de-ți ia ochii.

Aici gusturile pot să difere și nu o să mă supăr dacă nu vă place. Îți trebuie un pic de încredere în sine ca să umbli cu o astfel de geantă și știu că tinde ușor spre kitsch dar este o geantă de vacanță/ plajă când este permis aproape orice. Iar în afară de asta îmi doresc una la fel din anii 80 de când am văzut-o pe Madonna purtând ceva asemănător 🙂 Deci am mai bifat un vis îndeplinit. Geanta este no-name și a costat 15 lei.

Nu toate magazinele second hand aduc marfă din aceleași locuri. Eu le prefer pe cele cu marfă din Marea Britanie de unde mi-am luat o mulțime de lucruri drăguțe. Prefer oricând să iau o rochie de la Marks & Spencer, cu 30-40 de lei, cusută perfect, chiar dacă a mai fost purtată , decât o rochie adusă din Turcia la care îi curg toate ațele și costă 200 de lei.

Pentru cumpărături reușite singurul lucru de care aveți nevoie este răbdarea pentru că la second hand hainele sunt puse de-a valma, nu sunt pe mărimi, pe modele sau pe culori iar vânzătoarele nu știu niciodată să îți răspundă la vreo întrebare. Cu toate astea eu spun că merită efortul. Voi ce părere aveți ? Intrați în magazinele second hand sau vă gândiți la cine o să vă vadă facând acest lucru?

Salvați de clopoțel

6 February 201513 August 2015 Ioana 2 Comments

Ce vă vine prima dată în minte când auziți expresia Salvați de clopoțel? Eu m-am gândit întotdeauna la bucuria elevului care, neavând habar despre ce se vorbește la tablă, stă cu spaima în sân că va fi scos la răspuns ascunzându-se după colegul din față iar pe când dezastrul pare iminent se aude clopoțelul care anunță pauza mult așteptată. Cred că tot de la această interpretare a venit și titlul filmului american de mare succes care a fost transmis la noi prin anii 90 și la care se uitau și copiii dar și părinții, pentru că personajele Zack, Screech și Slater erau foarte simpatice.

Saved by the Bell

De azi înainte însă, de câte ori voi auzi că cineva a fost salvat de clopoțel, o să mă gândesc la o chestie morbidă pe care mi-a fost dat să o aud azi într-un documentar pe Digi Travel. Foarte interesant și șocant în același timp.

Ca multe alte ciudățenii, totul a început în Anglia în timpul Epocii Victoriene. Deși teama oamenilor de a fi considerați morți (fără să fie) și de a fi îngropați de vii a existat dintotdeauna se pare că această stare de anxietate a luat proporții în acea perioadă. Poate și datorită primelor anestezice care au apărut tot atunci și pe care medicii nu știau în ce dozaj să le folosească astfel încât accidentele erau destul de frecvente. Pe românește, unii nu se mai trezeau în veci din anestezie iar alți pacienți intrau într-o comă profundă, soră cu moartea. Astfel doctorii aveau dubii în ceea ce privește declararea decesului. Metodele prea puțin științifice de a pune oglinzi sau pene în fața gurii presupuselor cadavre pentru a vedea dacă mai există vreo urmă de respirație erau puse sub semnul întrebării iar rudele celor morți erau din ce în ce mai îngrijorate ca nu cumva să-i îngroape pe cei dragi cu zile.

În astfel de momente inventatorii au întotdeauna soluții și brevetează cele mai năstrușnice idei… cum ar fi sicriele cu supape de siguranță 🙂

Un sicriu de siguranță este un sicriu echipat cu un mecanism care previne asfixierea unei persoane înmormântate prematur. În același timp permite ocupantului semnalarea că a fost îngropat de viu. Mortul are la îndemână, în sicriu, o sfoară de care poate să tragă atunci când se trezește. Celălalt capăt al sforii este legat de un clopoțel atârnat afară, deasupra mormântului. În momentul în care clopoțelul sună, mortul este dezgropat și revine la viața de dinainte. Un număr mare de modele de sicrie de siguranță au fost brevetate în secolul al XIX-lea iar unele din acestea sunt încă disponibile și se pot cumpăra și în prezent ! În poza de mai jos aveți schița mecanismului:

Iar în această poză se vede unul din multele monumente funerare dotate cu cârligul de care odinioară era agățat clopoțelul salvator. Deci se pare că lumea a luat lucrurile foarte în serios.

sursa foto historichouston1836.com

Etimologia populară sugerează că expresia salvați de clopoțel provine de la aceste sicrie dotate cu mecanismul care permitea omului îngropat să semnalizeze faptul că nu era mort. Deși acesta nu avea altceva de făcut decât să tragă de sfoară iar clopoțelul agățat de piatra funerară suna, nu se cunoaște niciun caz în care să se fi întâmplat acest lucru. Expresia însă s-a încetățenit și a fost folosită cu mult înaintea sensului care îl are în prezent în meciurile de box.

Pentru că salvat de clopoțel este și boxerul care, pe punctul de a fi doborât la pământ și abia mai ținându-se pe picioare este salvat de clopoțelul care anunță sfârșitul rundei.

Dacă v-am stârnit interesul, puteți căuta pe internet informații suplimentare despre aceste safety coffins. Eu asta fac de câteva ore și nu-mi vine să cred cât de mare e Grădina Domnului !

Cum să câștigi la Loto

5 February 201513 August 2015 Ioana 6 Comments

De ”Iepuraș” adică, în a doua zi de Paște care anul acesta va fi pe 13 aprilie, Guvernul ne-a pregătit o surpriză și cred că toți ați auzit de Loteria bonurilor fiscale. Mare găselniță în a înlătura evaziunea fiscală, ce să spun… cred că așa de tare s-au speriat deja chinezii evazioniști din Dragonul Roșu că nici nu mai dorm noaptea. E vorba de a-i ține în frâu pe micii comercianți, cei care vând unui client mărfuri de valori relativ mici, sub 1000 de lei pentru că cei care se ocupă de cantități vagonabile își vor vedea în continuare de treabă. Nu se încurcă ei cu bonuri fiscale. Dar nu știu de ce m-am apucat de cârcotit pentru că de fapt vreau să vorbim despre partea bună a lucrurilor.

Dacă nouă, muritorilor de rând, ni se oferă șansa de a participa gratuit la o loterie, de ce să nu o facem? Eu la Loto pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am jucat pentru că probabilitatea de a câștiga fiind atât de mică, nu m-am îndurat niciodată să dau banii pe bilet. Acum, tot ce trebuie să fac este să păstrez bonurile de casă atunci când îmi fac cumpărăturile. Și deja am ratat vreo trei șanse pentru că am uitat și le-am aruncat. De azi însă, le țin în fața ochilor ca să îmi amintesc tot timpul ce am de făcut.

De făcut… adică să le prind sub un magnet de frigider și să nu le mai arunc în coșul de gunoi. Deja am două bonuri, unul de 2 lei și unul de 11 lei. Nu contează că scrie 11,53 , la extragerea bonului câștigător nu se ține seama de zecimale pentru că loteria constă în extragerea aleatorie de numere, astfel:

un număr cuprins în intervalul dintre 1 si 999 inclusiv, reprezentând valoarea totală a bonului fiscal fără subdiviziunile leului, inclusiv taxa pe valoarea adăugată.
un al doilea număr reprezentând ziua emiterii bonului fiscal aferentă lunii sau intervalului calendaristic, dupa caz.

Deci dacă din urnă va ieși numărul 11, câștigători vor fi toți posesorii de bonuri fiscale cu valori cuprinse între 11,00 și 11,99 lei cu condiția să poată dovedi acest lucru (adică să fie în posesia bonului) și încă o condiție: să fie din data extrasă.

Se fac două extrageri: în primul rând valoarea bonului iar apoi ziua bonului. Dacă dă norocul peste mine și iese numărul 11 iar ziua iese 5, am câștigat.

Cât ? asta nu se știe încă, premiul pus în joc este de 1 milion de lei adică vreo 220.000 de euro dar depinde câte persoane revendică premiul. Dacă în data de 5 februarie în România s-au dat 832 de bonuri fiscale cu valori între 11,00 și 11,99 lei dar numai 480 de oameni le-au păstrat, înseamnă că cei 480 sunt potențiali câștigători. Adică au câștigat fiecare câte 2083 de lei. Dar dacă presupunem că doar eu am păstrat bonul, voi primi un milion întreg. Waw !!

Următorul pas este să merg cu bonul la orice unitate ANAF (adică Administrația Financiară) și, după ce o să fiu plimbată conform tradiției pe la 3 ghișee, o să le flutur pe sub nas funcționarelor de acolo bonul meu câștigător. Glumesc, desigur, pentru că o să fiu prea bucuroasă ca să îmi mai pese că stau la coadă o oră.

Ce mai vreau să știți:

Nu contează dacă ai plătit cash, cu cardul sau cu bonuri de masă.

Revendicarea premiilor trebuie făcută în maxim 30 de zile dar sunt sigură că de data asta nimeni nu o să se lase chiar pe ultima zi 🙂

La loterie participă bonurile cu valori între 1 leu și 999,99 lei. Deci bonul pentru o chiflă de 50 de bani sau pentru un televizor de 1200 de lei, nu intră.

Dacă nu va exista nici un câștigător, milionul se va reporta pentru următoarea loterie care va fi în luna august. Și cică din august încolo, se va organiza lunar, deci o să ne umplem de hârtii 🙂

În consecință vă doresc spor la cumpărături și nu uitați să păstrați bonurile iar dacă veți câștiga, dați un semn aici pe blog.

Încă un medic părăsește România

31 January 201513 August 2015 Ioana 6 Comments

De cele mai multe ori o știre auzită la televizor rămâne doar o simplă informație la auzul căreia probabil te îngrijorezi, te miri, te oripilezi, te indignezi, te bucuri sau poate pur și simplu nici măcar nu îți pasă. O auzi și te întorci înapoi în bucătărie să mai mesteci o dată în tocănița care fierbe pe aragaz.

De exemplu închiderea a încă unui combinat din lungul lanț al prăbușirii industriei românești după 20 de ani de privatizare și reformă este pentru cei mai mulți dintre noi o știre. Pentru cei care însă lucrează acolo cu toată familia, în orașul în care nu mai există nici un alt loc de muncă, este o dramă a neputinței.

Dispariția de pe radare a încă unui avion Malaysia Airlines este o altă știre pe care o tratăm cu surprindere sau poate chiar cu stupoare făcând scenarii care mai de care mai fanteziste. Pentru rudele pasagerilor care așteaptă disperați vești în holurile aeroportului este însă o tragedie care le va marca toată viața.

La fel se întâmplă cu orice știre legată de vreun accident, atentat terorist, calamitate naturală sau orice altă veste proastă. Atâta timp cât nu ne vizează în mod direct pe noi sau pe cineva apropiat nouă, o luăm doar ca pe un fapt divers în buletinul informativ al zilei.

Despre plecarea masivă a medicilor din România am auzit mereu (și din păcate din ce în ce mai des) la buletinele de știri ale tuturor televiziunilor. Este o veste întristătoare și menită să producă îngrijorare dar pentru că nimeni din familia mea nu a fost nevoit să ia o astfel de decizie, am luat-o ca atare: o știre și nimic mai mult. Ba chiar m-am gândit că tinerii medici care iau drumul Occidentului iau cea mai înțeleaptă hotărâre pentru cariera lor. De ce să stea aici pe un salariu de mizerie nerescunoscându-li-se anii lungi și grei de studiu și importanța muncii ? Mă gândeam că și eu în locul lor exact același lucru aș face. Deci eram (și de altfel sunt în contiunare) total de acord cu o astfel de alegere. Să vă spun însă cum mi s-a schimbat percepția asupra chestiunii în discuție atunci când aceasta m-a atins în cel mai personal mod cu putință.

Zilele trecute m-am programat la doctorița mea pentru un control oftalmologic. La o policlinică particulară, se înțelege, că doar la stat nu merge cu programări telefonice. Acolo e pe putere. Anul trecut am avut niște probleme la un ochi care au necesitat un tratament și o supraveghere mai atentă dar care s-au rezolvat foarte bine. Nu de la sine ci datorită doctoriței mele. Atunci mi-a spus că va trebui ca de acum înainte să fac un control anual și în februarie se împlinea scadența. Nu știu de ce (pentru că nu am avut nici un simptom) am simțit imperios nevoia de a merge la control mai repede cu câteva zile de a se termina luna ianuarie. Ceea ce am și făcut. Am foarte multă încredere în această doctoriță, pe lângă calitățile profesionale de care evident dă dovadă, are capacitatea de a-ți insufla optimism indiferent cât de gravă ar fi afecțiunea de care suferi și spun asta pentru că am auzit cum vorbea cu mulți alți pacienți în afară de mine. Mă rog, nu am auzit cu urechile mele dar în sala de așteptare oamenii vorbesc. Și despre ce să vorbească dacă nu despre bolile lor și despre medicul care îi tratează ?

Ce mi-a mai plăcut la acest medic: atunci când am fost programată prima din ziua respectivă, ea a venit cu 10 minute înainte de începerea programului astfel încât exact la ora stabilită am putut intra în cabinet. Sigur că pe parcursul zilei programările nu se pot respecta cu strictețea mersului trenurilor din Japonia, suntem totuși la medic și o consultație poate dura un pic mai mult decât era prevăzut dar în acest caz, erai informat că mai durează 15 sau 20 de minute. Adică dacă te vedea pe hol, te băga în seamă, nu trecea pe lângă tine ca și când nu ai fi existat. Un simplu contact vizual și un zâmbet din partea doctorului te fac să uiți că așteptarea se prelungește.

Altă dată, când unul dintre cunoscuții mei a avut o urgență, l-a primit după program în ziua în care a sunat (un medic dintr-un alt spital programându-l peste o săptămână) deși nu mai avea cabinet disponibil, a stat cu pacientul mai mult de o oră, nu s-a supărat, nu a oftat, nu a pufăit și nici nu i-a dat de înțeles că a deranjat-o, Și bineînțeles l-a făcut bine.

Îmi place că nu se întinde la povești vânătorești, toate discuțiile se axează strict pe teme profesionale. Nu te întreabă nici unde lucrezi, nici dacă ești căsătorit, nici unde mergi în concediu, nici nu îți face complimente gratuite sau să înceapă alte discuții pe lângă subiect. Este exact genul de medic pe mâna căruia te lași fără cea mai mică emoție pentru că respiră profesionalism prin toți porii.

Și, cum spuneam, am fost la control. Totul a decurs ca de obicei mi-a confirmat că sunt bine și pe când îmi îmbrăcam haina mi-a spus că data viitoare când voi veni să o caut pe doctorița… și mi-a spus un nume, pentru că ea nu va mai fi acolo. Am simțit că mă lovește în moalele capului. Nu-mi venea să cred : Plecați în străinătate? am întrebat-o și mi-a confirmat că da, se va muta în sudul Franței. A găsit un loc de muncă în străinătate. Nu pot să vă explic cât de rău îmi pare după ea și cât de mult m-a afectat această veste.

Brusc, stirile cu medicii noștri care pleacă în locuri mai bune nu mai sunt simple știri pentru că m-au afectat personal, E o realitate care doare și care ne privează de încă ceva: de competența de care avem atâta nevoie.

De ce pleacă doctorița mea deși lucrează într-un spital privat ? Nu am întrebat-o dar poate s-a săturat ca atunci când iese de la servici să se scufunde în noroi în mijlocul Clujului, poate s-a săturat ca atunci când își înmatriculează mașina să stea la coadă 7-8 ore, poate s-a săturat de obrăznicia funcționarelor de la poștă, poate s-a săturat să facă lecții cu copiii în fiecare seară, și sâmbăta, și duminica astfel încât ei să învețe pe dinafară definiții, clasificări și ani de domnie care nu le folosesc la nimic. Sau poate soțul ei este tot medic și se umilește într-un spital de stat. Nu știu de ce pleacă pentru că nu știu nimic despre ea în afară de ceea ce am văzut între pereții cabinetului. Singurul lucru de care sunt sigură este că nu e proaspăt absolventă, are în jur de 45 de ani, e frumoasă și merită să aibă un viitor minunat. Păcat ca țara noastră nu i-l poate oferi.
5 februarie este ultima ei zi de lucru în Romănia și vreau să îi duc un buchet de flori. I-am făcut și o felicitare (cu mâna mea) și sper să am inspirație să îi scriu câteva rânduri frumoase. Simt că un simplu mulțumesc nu este de ajuns.

De data aceasta știrea încă un medic alege să părăsească România pentru mine e dureroasă și tristă. Unde oare o să ajungem ?

Cu degetul pe hartă

19 January 201513 August 2015 Ioana 2 Comments

Eram cu un grup de prieteni și cunoștințe întâmplătoare, toată lumea vorbea despre călătorii și locuri pe care trebuie să le vezi măcar o dată în viață când unul dintre cei prezenți a deschis discuția despre Spania, țară pe care tocmai o vizitase. Nu mai prididea cu superlativele: cel mai, cea mai, fantastic, extraordinar, nemaipomenit, grozav și tot așa. Într-o pauză de respirație l-am întrebat unde anume a fost în Spania și mi-a spus numele localității (nu îmi aduc aminte cum se numea)… un fel de sat, a ținut să precizeze. Bine, bine, dar în ce regiune sau în ce parte a Spaniei vine asta? încerc să mă dumiresc eu. S-a blocat. A întrebat-o pe nevastă-sa: Mirela, unde am fost noi la frate-tu astă vară? în ce zonă a Spaniei ? Femeia ne-a răspuns foarte amănunțit, era documentată dar eu am rămas șocată.
Cum să ajungi într-un loc, într-o țară străină, să stai acolo o lună întreagă și să nu ai curiozitatea să te uiți pe o hartă să vezi unde te afli ? Asta depășește puterea mea de înțelegere.

Sigur că nu toată lumea este pasionată de geografie și nu toți fac călătorii imaginare pe hartă așa cum visez eu mereu, dar să-ți lipsească total deschiderea spre lume mi se pare foarte trist. Te urci în avion la Cluj sau la București, te dai jos după trei ore la Barcelona, la Valencia sau la Madrid, oricum nu contează că nu știi nici peste ce țări ai zburat, nici dacă ai ajuns la Mediterană sau dacă te îndrepți spre Atlantic. Din toată călătoria rămâi doar cu numele unor preparate locale, cu imaginea unor străduțe curate, cu melodicitatea unei limbi străine, cu aceleași programe la televizor și poate alte nume de magazine. Dar de ultima parte nici nu sunt așa de sigură.

Nu cred că am fost în vreun loc pe lumea asta unde să nu caut o hartă a împrejurimilor ca să știu unde mă aflu, indiferent că a fost vorba de harta străzilor, dacă eram într-un oraș mare, sau harta țării în cazul unei călătorii mai lungi. N-aș putea spune că orientarea în spațiu e punctul meu forte, ba din contră, stau chiar prost la acest capitol. Dacă nu am o hartă la îndemână mă simt ca o pisică oarbă și chiar și așa uneori mi-e greu să mă localizez în spațiu. Dar mă simt în siguranță având o hartă tipărită în buzunar. Și probabil că sunt de modă veche dar mi se pare mult mai confortabil să caut și să urmăresc cu degetul pe hârtie decât să mă zdrobesc descifrând aplicațiile de pe telefonul mobil care îmi spun exact unde sunt.

Sunt mulți oameni care consideră hărțile clasice inutile acum când toată lumea are sistem de navigare GPS în mașină. Nu contest nici pe departe utilitatea și confortul pe care inventarea GPS-ului le-a adus. Te duce pe cel mai bun traseu (mă rog, conform software-ului instalat deși pe tema asta s-ar mai putea discuta), te avertizează asupra vitezei și a blocajelor din trafic și îți dă senzația că nu mai trebuie să te gândești decât la ale tale, de restul se ocupă el.
Totuși în excursii poate nu vrei să ajungi întotdeauna de la punctul A la punctul B pe cel mai eficient traseu pentru că acesta exclude de multe ori locuri interesante care merită văzute. Dacă navigatorul nu este în funcțiune devii mai atent nu doar la semnele de circulație ci și la peisajul care se desfășoară în fața ochilor. Ca să nu mai spun de echipa care se formează între şofer şi copilotul său (adică eu) în timpul discuţiilor despre numărul de kilometri sau localităţile care urmează. Este un fel activitate comună, plăcută şi foarte antrenantă în locul lâncezelii în care stai pe spate şi o asculţi pe doamna calculator spunându-ţi cu aceeaşi voce plată să ieşi din sensul giratoriu la a treia ieşire sau să mai mergi înainte 10 kilometri.
Nu pot să concep că sunt oameni care au fost în Corfu şi nu ştiu ce formă are insula. Nu pot să concep că sunt oameni care au fost în Antalya (şi chiar de mai multe ori) şi nu ştiu unde se află acest oraş faţă de Istanbul sau Ankara.

Nu-mi vine să cred că sunt români care se duc de mai multe ori pe an în Franța și nu știu de ce este uneori denumită Hexagon. Ține oare asta doar de faptul că ţi-a fost sau nu dragă profesoara de geografie care te-a învăţat ce este o hartă sau ţine de dorinţa de cunoaştere şi de a vedea lumea şi în afara cutiei în care trăim?

Să nu-ţi doreşti să te uiţi pe o hartă sau, mai grav, să nu ştii să o înţelegi, mi se pare același lucru cu a nu şti tabla înmulţirii. La ce-ţi mai foloseşte dacă oricum ai calculator pe telefon ??

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: