Când crezi că nu o să mai fie bine niciodată, când te sufoci de revoltă în fața știrilor de la tv, când uneori nu-ți mai vine să deschizi ochii dimineața, când te simți umilit în aproape toate instituțiile statului în care îți duci traiul, când ești ținta bârfelor și răutăților gratuite, când uneori ți-e jenă să arăți pașaportul românesc, când te întrebi ce o fi însemnând și în ce vremuri străvechi s-a întâmplat ca tradiționala ospitalitate de care ai învățat la școală să își arate fața, când aproape te-ai resemnat și, cu capul plecat, îți continui drumul în mocirla unei societăți ce pare bolnavă de nepăsare se întâmplă minunea!
În noaptea nemărginitei suferințe umane o voce mică face un apel disperat la bunăvoința semenilor. E o voce modestă care cere ajutor în speranța împlinirii unui vis ce poate face diferența între viață și moarte. E nevoie de bani. Din nou e vorba de bani. Banii care ne mănâncă zilele, aceiași bani despre care se spune că nu pot cumpăra totul. De data asta e vorba despre tratamentul Adrianei și, desigur, atunci când am scris articolul aveam speranță. Dacă nu aș fi crezut în posibilitatea de a ajunge la un final pozitiv nu aș fi început niciun demers. Eram sigură că, pic cu pic, punând mână de la mână, cei 50000 de euro se vor strânge în două-trei luni. Nu știu de unde am scos estimarea asta dar așa mi-au fost gândurile atunci. Ba chiar mă gândeam că dacă lucrurile nu se vor întâmpla în acest interval de timp, să pornesc și pe alte căi. Aveam pregătite încă cel puțin două moduri de abordare și îmi construiam scenarii ca sa ajung la coarda aceea sensibilă pe care toți o avem undeva adânc îngropată în suflet. Nu a fost nevoie.
Campania de strângere de fonduri a început aproape instantaneu cu publicarea articolului meu și a continuat cu o viteză amețitoare căpătând o dimensiune care m-a luat prin surprindere. Lumea s-a mobilizat încă de la începutul nopții și exact ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește pe o pantă abruptă crescând de la o clipă la alta, banii s-au strâns în 5 zile. Dacă ați ști câtă bucurie, câtă emoție și câte zâmbete ați adus cu toții, voi cei care ați donat! iar pentru asta vă sunt recunoscătoare și mă simt copleșită de bunătatea necondiționată pe care am descoperit-o în jurul meu, bunătate care stătea ascunsă și pe care nu o știam. Ați fost extraordinari și nu o să mă mai îndoiesc niciodată de asta. Azi sunt fericită. Simt că trăiesc din nou într-o lume frumoasă, o lume în care oamenii se iubesc și se ajută, o lume în care viitorul e luminos și pașnic.
Mă înclin în fața voastră!
