Recunosc că mi s-a întâmplat, și  nu doar o dată, să fac lucruri de care spuneam că nu o să le fac în vecii vecilor. Să mă răzgândesc, să-mi schimb ideile, să aflu elemente noi care să mă facă să-mi schimb deciziile sau pur și simplu să-mi încalc anumite bariere sau principii. Never say never nu e doar un slogan ci poate fi chiar un stil de viață atâta timp cât înseamnă flexibilitate în cel mai bun sens. Și totuși, există praguri pe care cu certitudine nu le voi trece orice s-ar întâmpla.

      Stăteam aseară și pierdeam vremea pe Facebook când văd în newsfeed-ul meu o postare de la o firmă de executări silite care anunța o oportunitate de vânzare  la un preț excelent a unui apartament de nu-știu-câte camere în nu-știu-ce oraș. Bineînțeles postarea era sponsorizată (adică plătită) să apară și primise deja o mulțime de like-uri.
Nu pot să dau like la așa ceva. Nu îmi place ca un executor să vândă locuința cuiva care nu și-a mai putut plăti ratele la bancă. Nu îmi place ca cineva să fie scos afară din casa în care a sperat să-și facă o viață frumoasă și să fie nevoit să vadă cum alții se instalează în cuibul pe care el a fost forțat să-l părăsească.
Nu vreau să fiu rechinul care așteaptă să înșface prada. Nu aș putea să cumpăr o locuință impregnată cu energie negativă, să pășesc cu stângul în noua mea casă și să preiau asupra mea toate relele adunate între pereți. N-aș vrea să mă instalez într-o casă cu rezonanță tristă și să preiau asupra mea atmosfera apăsătoare lăsată în urmă de o familie evacuată.
Cumpărarea unei case o faci, de cele mai multe ori, doar o dată în viață. Sigur că sunt cazuri în care acest lucru se întâmplă de mai multe ori dar oricum nu atât de des încât să îți spui că e doar un episod pasager. Când intri în casa ta cea nouă ai așteptări și visuri și speranțe. Vrei să o aranjezi pe gustul tău, să-i imprimi amprenta personală, să o transformi dintr-o simplă casă în acasă. Iar eu n-aș putea să-mi construiesc fericirea pe tristețea celor care au fost forțați de împrejurări să-și părăsească locuința lăsând-o pe mâna unor străini pentru care nu înseamnă decât niște acte de transcris de pe un proprietar pe altul. Aș vrea ca atunci când îmi cumpăr casa sau apartamentul vânzătorul să fie la fel de bucuros ca mine și să fie o zi fericită pentru ambele părți. Cum s-ar spune, o afacere win-win.
Așa aș vrea să fie pentru mine, așa văd eu lucrurile prin prisma mea dar nu condamn în niciun fel pe cei care aleg altfel. Până la urmă așa e mersul firesc al lumii în care trăim și regulile sunt foarte clare și cunoscute de la început. Nu e nicio ”surpriză” ca cineva care nu-și mai plătește ratele la bancă să fie executat silit. Dacă nu s-ar întâmpla asta, nimeni nu ar mai plăti și ar fi un haos. Trăim într-un sistem organizat, cu legi care trebuie respectate de toată lumea, cu proceduri și fluxuri cărora ne supunem cu toții.
Dar eu am lucrat mulți ani de partea cealaltă a baricadei, într-o bancă, unde am cunoscut multe cazuri disperate și oameni care au plâns cu capul pe biroul meu știind că vor fi dați afară din casă. Oameni care s-au înhămat la mai mult decât puteau duce, oameni care nu au prevăzut că își vor pierde serviciul sau că unul dintre soți va muri înainte de vreme, nu au prevăzut nici crize mondiale și nici nu au știut să calculeze dobânzile uriașe care se plătesc la început. Când văd anunțuri de vânzare la licitație a astfel de case nu pot să nu fac asocierea cu lacrimile, tristețea, frustarea și deznădejdea celor care au pierdut bătălia. N-aș putea călca peste cineva căzut la pământ oricât de atractivă ar fi , din punct de vedere financiar, oferta de vânzare. Vibrația negativă a unei astfel de case m-ar îmbolnăvi cu siguranță.
În afară de asta, mă întreb cum ar fi să lucrez într-o firmă care se ocupă cu așa ceva. Pentru mine ar fi la fel de oribil ca și lucrul într-o firmă de amanet. Deci, nu. Niciodată nu aș face asta.

foto adjacentgovernment.co.uk

 

      Sistemul de șpagă românesc, extrem de bine organizat și implementat în conștiința noastră, s-a extins ca o ciupercă otrăvitoare la toate nivelurile și nu există nici cel mai mic semn că ar da înapoi. Nu v-am spus nimic nou, este o frază care, din păcate, aduce deja a limbaj de lemn atât de des am tot auzit-o. Noutatea constă însă în faptul că de curând mi-am adus și eu contribuția la consolidarea acestui sistem prin promovara activă a beneficiilor imediate pe care le poate aduce șpaga. Întâi să vă spun despre ce este vorba și apoi vă las să mă judecați și să dați cu pietre în mine.

       Am o fină, adică o fetiță pe care eu am botezat-o, care are acum 17 ani și a terminat clasa a XI-a. O iubesc foarte tare pentru felul ei de a fi. Este foarte activă, se implică în multe activități, face sport, participă la work shop-uri, are inițiative în multe domenii și tot timpul are un proiect în desfășurare. Pe lângă toate astea, învață foarte bine. Acum e în vacanță dar e mai ocupată decât în timpul școlii, atât de multe și-a propus să facă în vara asta.

     Printre altele. s-a dus la un interviu de angajare pentru un job de câteva zile pe perioada desfășurării unui festival. A fost primul ei interviu cu emoții pe măsură și cu așteptarea mailului de confirmare cu sufletul la gură. Când duminică seara a primit ok-ul a fost în al nouălea cer. Nu pot să descriu în cuvinte bucuria și entuziasmul cu care mi-a povestit câți bani o să căștige în cele patru zile de lucru și câte o să poată face cu ei. La doar 17 ani, 400 de lei înseamnă o mică avere. Abia aștepta ca a doua zi să se întâlnească cu organizatorul festivalului pentru detaliile logistice, ceea ce s-a și întâmplat.

       Se pare că dacă vrei să faci totul conform legii, pentru patru zile de lucru trebuie să urmezi aceleași proceduri ca și pentru un contract de muncă obișnuit. Adică e cam și te-ai angaja la un job adevărat și asta înseamnă să aduni adeverințe, diplome, analize medicale, formulare și tot felul de alte hârtii semnate, parafate și ștampilate apoi aranjate frumușel într-un dosar plic care se depune cu număr de înregistrare undeva, nu știu încă exact unde. Dar dacă îți dorești cu adevărat ceva, în mod sigur birocrația nu o să îți stea în cale așa că fata mea s-a apucat de adunat actele necesare. Printre altele i s-a cerut să aducă de la liceu diploma de absolvire a zece clase. Drept să spun eu acum am auzit prima dată că există așa ceva dar ea era mai în temă așa că mi-a spus că a doua zi va merge la școală să ceară această diplomă. Fac o paranteză și mă întreb oare dacă ai numai 8 sau 9 clase nu ești suficient de pregătit să vinzi sucuri, să cureți mese sau să speli vase? Pentru că acestea vor fi principalele sarcini trecute în fișa postului. Dar, mă rog, dacă trebuie diplomă la dosar, diplomă să fie. Altfel arată mopul în mâna unui om cu diplomă decât în cea a unui neinstruit.

      Deci a doua zi fata s-a dus la școală după diplomă și… surpriză-surpriză! A aflat din gura unei secretare acre precum o lămâie verde că nu se poate. De ce? nu se poate pentru că aceste diplome nu sunt completate (deși a trecut un an de când ar fi trebuit să fie gata). Și nu se poate acum pentru că toată lumea le vrea deodată și toți absolvenții de liceu vor și ei adeverințe care țin loc de diplomă de bacalaureat ca să se înscrie la facultate. Și că ea nu are timp și că… să revină. Când? mai spre toamnă. Pfff… urât moment dar fata nu s-a lăsat cu una, cu două și a tot insistat până când secretara i-a întocmit o adeverință care dovedea că este absolventa clasei a unsprezecea. O adeverință care să țină loc de diploma aia de zece clase care oricum nu valorează doi bani.
Din păcate adeverința nu a fost bună. Nici carnetul de elev (vizat la zi) de unde rezulta clar că a absolvit deja 11 clase fiind deja supracalificată pentru job. Angajatorul ținea morțiș la diplomă de parcă diploma aia ar fi atestat toate calificările din lume. Cică fără aia nu putea depune dosarul la Inspectoratul Teritorial de Muncă. Fără diplomă înseamnă fără job. Scurt și cuprinzător. Miercuri era ultima zi în care se mai putea depune dosarul complet, altfel ar fi luat următorul candidat.
Supărare mare pe fata mea și pe drept cuvânt. Atâtea vise spulberate, atâtea iluzii pierdute, atâtea dezamăgiri și așa o cădere din al nouălea cer. Pe lângă supărarea ei mai era și revolta mea în sistemul care taie aripile unor copii la orice încercare de a-și lua zborul. Mi-era milă de biata fată care își făcuse atâtea planuri pentru bănuții ăia și mi-am zis că neapărat trebuie să găsesc o soluție.
De fapt nici nu a trebuit să mă gândesc prea mult, sistemul șpăgii fiind atât de încetățenit, asta îți vine prima oară în cap. Și uite așa i-am deschis eu drumul în viață finuței mele: învățând-o să dea șpagă. La nivel de secretariat de școală un pachet de cafea face adevărate minuni. Cumpărat, împachetat, întins, luat, dat, primit, rezolvat. Sau cum să obții diploma de absolvire a zece clase în câțiva pași simpli. Pur și simplu am trimis-o la secretariatul liceului cu un mic cadou pentru funcționara de acolo. Sigur că apoi totul a decurs ca pe roate.
În urma victoriei obținute am întrebat-o cum a fost, dacă a existat vreun moment de stânjeneală sau vreo falsă tentativă de refuz dar nu, nu a fost cazul ca cineva să se prefacă ofensat. Lucrurile au decurs firesc, dacă pot să spun așa, pachetul a fost luat înhățat cu repeziciune și băgat într-un pupitru fața secretarei a înflorit într-un zâmbet instantaneu și vocea i-a devenit dulce ca mierea.
Eu am rămas însă cu un gust amar, cu un ochi plâng și cu unul râd. Sigur că mă bucur că problema a dispărut, că finuța mea e veselă și își vede de drumul ei și că e fericită pentru primul job din viață. Dar mă gândesc că în acest timp i-am distrus puritatea și încrederea în corectitudine, i-am arătat că întotdeauna există o cale necinstită prin care să îți atingi scopurile și că poți muri liniștit cu dreptatea în mână. Pun acum în balanță și nu știu ce atârnă mai greu dezamăgirea pe care ar fi trăit-o un copil care își dorea să muncească sau gândul meu greu ca un bolovan că i-am deschis portița către un drum lăturalnic. Voi ce ați fi ales să faceți?

       Simt că nu pot să fac nicio introducere soft așa că o să vă spun din start părerea mea în legătură cu impozitarea bacșișurilor: o tâmpenie colosală. 

       Dacă nu știați, de curând guvernul a adoptat  o ordonanţă de urgenţă care prevede ca bacşişul pe care îl lasă clienţii să fie înregistrat pe bon fiscal separat şi să fie impozitat cu 16% iar Eugen Teodorovici, ministrul Finanţelor Publice, a declarat că după ce se va începe impozitarea bacşişului, la buget se vor aduna, anual, aproximativ 300 de milioane de lei. Aha… deci asta era gaura prin care se scurgeau banii și una din cauzele pentru care economia șchiopăta. Bine că mai există oameni inteligenți care și-au dat seama, chiar dacă un pic mai târziu, și au găsit soluția. Abia aștept să văd cum se vor utiliza fondurile colectate.

       Până atunci însă mă întreb cum voi proceda eu, în calitate de client, când o să vreau să-mi achit nota de plată după ce am mâncat, să zicem, o pizza la o terasă. Aș putea să-i spun chelnerului să-mi aducă nota de plată și, separat, un bon fiscal de 5 lei pentru bacșiș deși mi se pare destul de jenant să spun în gura mare cât vreau să las în plus. Apoi, după ce primesc nota, văd că totalul de plată este 28,90 lei. Ce fac? încep să mă scotocesc în portmoneu după bani potriviți sau aștept să-mi dea rest 1 leu și zece bani? Și dacă nu are, că știm cu toții că la restaurante nimeni nu umblă cu fise? Atunci poate mă hotărăsc să îi las lui diferența dar cum nimeni nu vrea să încalce legea va trebui să meargă înapoi la casă și să îmi aducă încă un bon fiscal pentru cel  de-al doilea bacșiș, de 1 leu și zece bani. Și uite așa voi avea trei bonuri în loc de unul singur cum era până acum. Iar ca să vedem partea plină a paharului, asta înseamnă trei șanse în plus la loteria bonurilor 🙂
        În varianta a doua, o să cer doar nota de plată fără să spun dacă și cât vreau să las bacșiș. După ce văd nota de 28,90 o să calculez repede în minte sau pe telefon un bacșiș care adunat cu nota de plată să nu dea cu zecimale astfel încât să nu ne încurcăm cu bani mărunți și să ne trezim în situația de a nu ne putea regla conturile. Deci o să fiu generoasă și o să spun că vreau să-i mulțumesc pentru servire lăsându-i în plus 5 lei și zece bani. Sau o să mă zgârcesc și o să spun să-mi aducă repejor încă un bon pentru 1 leu și zece bani. În orice caz epoca în care ne ridicam și plecam elegant lăsând în mapa sau cutiuța de pe masă banii, s-a sfârșit. Acum orice ieșire la restaurant se va încheia cu o discuție despre bani cu chelnerul care te-a servit din care cuvintele bon fiscal și bacșiș trebuie neapărat să facă parte.
         Ce ne facem însă dacă am comandat pizza acasă? Această întrebare nu mi-am pus-o doar eu ci și jurnaliștii care au cerut lămuriri domnului ministru. Răspunsul este stupefiant ”Daca doriți să lăsați un bacșiș, mergeți la unitatea respectivă, iar acolo, pe casă, bate bonul fiscal, bacșișul respectiv, și asta este”. Ați priceput, nu? După ce băiatul cu pizza bate la ușă și vă lasă comanda, dați fuga-fuguța la unitate ca să-i lăsați o mică recompensă pentru efortul depus. Gizăs! Asta a fost o glumă sau o ironie cu tentă clară de bătaie de joc? Pentru că apoi domnul ministru a adăugat repede, ca sa pareze orice tentativă de a i se mai adresa vreo întrebare: ”Sau cu taxiul, vreti sa ma intrebati si de taxiuri, daca mergeti cu taxi?”. Da, eu chiar vreau să știu cum procedez dacă vreau să las bacșiș la taxi? Cer o cursă rapidă până la dispecerat unde mi se va da bon fiscal?