Deși uneori avem impresia că pe interior nu ne-am schimbat odată cu trecerea timpului, sunt totuși multe lucruri pe care acum le vedem cu alți ochi și nu le mai facem cu toate că odinioară le consideram unele dintre cele mai mari bucurii ale vieții. Iată la ce am renunțat eu treptat, fără ca măcar să-mi dau seama când s-a întâmplat:

• Să mă bucur de venirea iernii și să aștept cu sufletul la gură prima ninsoare. Nu era bucurie mai mare decât să mă trezesc dimineața și să văd acoperișurile albe și pomii încărcați de zăpadă, să cobor sania din pod și să mă joc pe stradă cu toți copiii din cartier. Până nu ne aduceau părinții cu forța înapoi în casă când afară era deja întuneric, nu simțeam nici că picioarele ne erau ude leoarcă, nici că mâinile ne erau pe jumătate paralizate de frig. Habar n-aveam de drumuri blocate, de troiene care îngreunau circulația, de zloată sau de facturi uriașe la încălzire. Iarna era frumoasă și atât.
• Să merg la discotecă. Asta se întâmpla în anii de liceu când distracția supremă era dansul din serile de sâmbătă în discoteca organizată de colegii mai mari în holul de la parterul școlii. Muzica dată la maxim în boxele care vibrau nu mă deranja la urechi, nu aveam nevoie să mă aud cu nimeni, singura comunicare fiind cea din priviri. Cred că acum decibelii ăia m-ar omorî cu zile.
• Să dorm în cort. Asta cu cortul e boală grea, cred că toți copiii au un pic de spirit nomad în sânge altfel de ce unul din jocurile preferate ale tuturor timpurilor e să-și ridice corturi cu ajutorul unor țăruși, pături, prosoape și tot felul de cârpe colorate? După ce am mai crescut, dormitul la cort, claie peste grămadă era extrem de distractiv, de fapt nu dormea nimeni, erau nopți întregi de hlizeală și voie bună petrecute pe saltele pneumatice care miroseau puternic a cauciuc și care se dezumflau constant. Ne acopeream cu pături pe care le trăgeam de la unii la alții și care nu prea făceau față frigului dimineților de la munte. Nici vorbă de astfel de saci de dormit, nici urmă de confort și totuși excursiile cu cortul mi-au lăsat amintiri mai frumoase decât orice sejur all inclusive la 5 stele.
• Să mi se pară prea scurtă noaptea de Revelion. N-am avut nevoie să mi se demonstreze teoria relativității timpului, am simțit-o pe propria piele în fiecare noapte de Revelion când orele treceau mai repede decât clipele. Nu concepeam să adorm mai repede de 6-7 dimineața, nu mi-era somn și nu mi-era foame niciodată, dansam toată noaptea și nu oboseam deloc, râdeam, glumeam și trăiam viața la maxim. Mi-aduc aminte de un revelion de pomină petrecut la Ocna Mureș pe care l-am început seara la 9 și l-am terminat a doua zi dupămasa la 6. Probabil ar fi ținut chiar mai mult dacă nu ar fi trebuit să prindem ultimul tren. Acum mi se face somn numai când mă gândesc că trebuie să salvez aparențele și să beau un pahar de șampanie la ora 12.
• Să merg cu bicicleta. Hai să facem o tură cu bicla! era îndemnul pe care îl auzeam de la colega de clasă când ieșeam de la școală și nu trebuia să-mi spună de două ori. Pedalam de plăcere, și nu făceam doar o tură ci zece, mergeam pe malul Arieșului unde ne întâlneam cu o grămadă de copii care n-aveau niciun gând în afară de a se lua la întrecere. Bicicletele erau toate la fel, două modele de Pegas, și n-aveam deci cum să ne mândrim cu ce scumpeturi ne-au luat părinții. Poate doar un claxon mai șmecher meșterit de cineva îndemânatic, un abțibild adus din RFG lipit de ghidon sau anvelope de bicicletă noi nouțe, în rest toți o apă și-un pământ. Aș merge și azi cu bicicleta dar mi-e frică de mașini, traficul este infernal peste tot și accidentele în care sunt implicați bicicliști sunt tot mai frecvente iar pistele ”special” amenajate se termină brusc în câte un capăt de gard.
• Să vreau sandale exact la fel ca cele  ale prietenei mele. Nu altă culoare, nu altă cataramă, nu altă baretă mai lată sau mai subțire, nu altă talpă. Exact la fel. Să fim la fel îmbrăcate, la fel încălțate, la fel pieptănate, cu ghiozdane la fel și penare la fel. Nu-mi trebuia unicitate și să avem lucruri identice mi se părea dovada supremă de afecțiune. N-am ajuns niciodată atât de absurdă încât să refuz să mai îmbrac o rochie dacă cineva are una la fel dar cu siguranță acum îmi doresc să mă diferențiez.
• Să aștept cu nerăbdare să plece toți de acasă ca să pot cotrobăi prin dulapuri. O după-amiază în care eram singură (sau cel mult cu sora mea) era la fel de frumoasă ca o zi de vacanță. Scotoceam prin toate sertarele în căutare de comori și, culmea, găseam ceva interesant de fiecare dată. Cutia cu mărgele a mamei, teancurile cu plicuri în care se găseau mărțișoare, pantofii cu toc cu care mă fâțâiam în fața oglinzii, fursecurile din borcanele înalte așezate pe rafturile de sus din cămară și câte și mai câte. Nu mai găsesc nicio bucurie în a fi singură acasă, ba din contră, uneori mi se pare că se prăbușesc pereții peste mine de atâta liniște.
• Să mănânc ureche de porc pârlită. Acuma mi se face rău numai când mă gândesc la ce obiceiuri barbare aveam, dar atunci era o plăcere nebună să ne adunăm toți copiii de pe stradă în curtea unui vecin care tocmai își tăiase porcul. Animalul zăcea pe ciment înțepenit cu picioarele în sus iar noi toți asistam gură cască la pârlirea cu flacăra albastră ce ieșea din capătul unui furtun legat la o instalație de gaz improvizată. Când operațiunea se termina iar noi eram deja pe jumătate înghețați, primeam câte o bucățică de ureche, rasă cu cuțitul de funinginea neagră iar apoi frecată bine cu sare. Carne crudă de care ne bucuram ca și cum am fi fost scăpați din lagăr iar cartilagiul tare pe care îl mestecam la nesfârșit ni se părea delicios. Brrr… mi se zbârlește părul numai când mă găndesc 🙂 Ar mai fi multe lucruri care odinioară îmi plăceau iar acum nu le-aș mai face nici în ruptul capului dar mă opresc aici. Voi ce astfel de amintiri aveți? Mâncăruri ciudate ați încercat? cum ar fi pâine cu untură de porc presărată cu zahăr? și nu, nu e o invenție de moment ci era ojina din fiecare zi. Iar dacă vreți să auziți o scârboșenie adevărată, aflați că se întâmpla să ne dăm guma de mestecat de la unul la altul 🙂

Read More

        Am emoții. După articolul de ieri, cel în care vă spuneam că am găsit un parfum de care m-am îndrăgostit, Cristina, fiică-mea, m-a întrebat dacă într-adevăr chiar așa extraordinar e parfumul ăla că vrea să și-l cumpere. I-am spus că da, că nu am exagerat niciun pic și că îmi place foarte mult dar că poate ar fi mai bine să aștepte până ne întâlnim ca să îl testeze ”pe viu”. E drept că la mine a fost un blind buy dar nu întotdeauna mi se întâmplă să-mi placă ceva doar fiindcă am citit review-uri foarte bune. Apoi mi-a scris Adriana un comentariu în care îmi spunea că, datorită mie,  și-a comandat parfumul… Sper din suflet să îi placă și îmi doresc să fie la fel de încântată cum am fost eu dar am emoții să nu îi fi adus o dezamăgire pentru că mi-ar părea nespus de rău. Când e vorba de parfumuri gusturile sunt atât de diferite…

        Mi-e teamă să nu pățesc ca astă iarnă. Doamne, ce prost m-am simțit după ce am scris un articol în care recomandasem (în mod indirect) o coafeză de la mine din cartier. Am scris despre cât de mult mi-a plăcut cum m-a tuns și că de-acum înainte o să merg tot la ea. Ba chiar am pus și o poză cu noul meu look. După câteva zile m-am întâlnit cu o cunoștință care, pe un ton de reproș evident, și-a vărsat tot oful asupra mea, spunându-mi toate nemulțumirile legate de experiența ei cu coafeza respectivă. Că a tuns-o ca naiba, prea scurt, prea într-o parte, că n-a înțeles nimic din ce voia, că a tras-o de păr, că a așteptat prea mult, că e un cârpaci neprofesionist, că dracu’ și lacu’. Eu dădeam din colț în colț, mai, mai să-mi cer scuze deși nu aveam niciun motiv. Spusesem doar că pe mine m-a tuns bine și că eu am fost mulțumită de serviciile ei. Experiența mea fusese una pozitivă iar blogul acesta oglindește ceea ce trăiesc eu, bucuriile mele și supărările mele prin prisma percepției proprii. Nu tot ceea ce mi se potrivește mie înseamnă că place tuturor și nu tot ceea ce detest eu ar trebui să fie interzis.

        Chiar și cu persoanele cu care rezonez aproape în totalitate am unele dezacorduri pentru că nu se poate să ne placă tot timpul aceleași lucruri deși uneori mi se pare de neconceput să existe și alte opinii decât cele decretate de mine 🙂 Cum de este posibil ca despre Black Swan, filmul pe care eu l-am văzut de zece ori, unii să spună că e o porcărie? Cum se poate ca unora să nu le placă plajele Greciei și să prefere turcii care stau cu mâna întinsă după bacșișuri? Ca să nu mai vorbesc de gusturile legate de mâncare. Cum să nu-ți placă înghețata?? Da, sunt unii care nu mănâncă niciodată înghețată (dacă vă vine să credeți) iar unii nu beau decât cafea espresso, din aia mică-micuță într-o cană cât un căpăcel, tare de stă lingurița-n picioare și pe care o bei dintr-o sorbitură. Păi cum vine asta? Toată plăcerea cafelei stă în a te întinde la vorbă și a lungi cât mai mult ritualul, cel puțin eu așa văd lucrurile și de aceea îmi fac întotdeauna cafeaua într-o cafetieră ca cea de aici. Îmi place cafeaua lungă, nu foarte tare, cu foarte puțin zahăr și fără lapte. Nu asta este cea mai bună cafea??? Parcă văd că mulți dintre voi veți spune un nu categoric 🙂 Atunci luați de aici un espressor și faceți-o după gustul vostru, robustă, cremoasă și amară sau poate o preferați fiartă în ibric? sau poate vă place ness-ul? Câte bordeie, atâtea obiceie 🙂 

        Ideea e că opiniile mele nu reprezintă adevărul absolut, scrisul pe blog reproduce o parte din viața mea și sunt întâmplări reale din care fiecare își trage concluziile pe care le vrea. Nu încerc să schimb modul de gândire al nimănui dar mă bucur atunci când cineva îmi spune că a găsit informații utile în rândurile mele și mă întristez dacă din cauza mea ați avut o experiență neplăcută. Știu cum e să-ți setezi așteptări prea mari… am simțit-o pe propria piele.  Și nu doar o dată.

Read More