Tristeți de Crăciun

23 December 2019 Ioana 7 Comments

Sunt la serviciu și între două contracte și un aruncat ochii pe geam la ploaia care a inundat orașul pe ritm de colinde îl întreb pe colegul de birou oare ce face Horațiu? care azi e liber și cu care n-am mai vorbit de vreo săptămână. Îi simt lipsa pentru că este singurul care pornește radioul dimineața iar acum liniștea pare prea profundă și prea nelalocul ei. Nu apucă să-mi răspundă pentru că îi sună telefonul și îl privesc cum se ridică de pe scaun făcând câțiva pași prin încăpere cu telefonul la ureche în timp ce fața îi devine din ce în ce mai neagră. Simt că a primit vești proaste și încerc să mă concentrez pe ce am de făcut fără să fac niciun fel de supoziție sau să trag vreo concluzie care cel mai probabil nu mă privește. Urăsc indiscreția iar curiozitatea excesivă mă deranjează teribil de mult atunci când vine vorba de mine așa că merg pe principiul de a nu face vreodată ceva ce mie nu mi-ar plăcea să mi se întâmple. Convorbirea se încheie repede și, cu o privire lipsită de expresie dar care sugerează foarte clar o stare șoc, colegul vine în fața mea, mă fixează nefiresc și îmi spune sec că Horațiu a murit acum o oră.

Cuvintele cad greu și prima reacție a mea este că cel mai probabil e o greșeală, nu se poate să se fi întâmplat una ca asta, cu siguranță e o confuzie sau o glumă proastă. În urmă cu mai puțin de două ore o altă colegă vorbise cu el la telefon și nu avea nimic, nu-l durea nimic, era vesel și sănătos, jovial ca întotdeauna și nu avea alte gânduri decât să facă ultimele cumpărături pentru Crăciun. Dar moartea intră pe ușă fără să fi sunat înainte și te înhață fără să te fi pregătit cu nimic. Infarct. Cât durează un infarct? poate un minut? e suficient un minut să treci pe partea cealaltă? Nu-mi vine să cred ce s-a întămplat și mă gândesc că în locul lui puteam fi oricare dintre noi. Puteam să fiu eu și acum nu mai stăteam să scriu rândurile astea și vă priveam pe toți de undeva dintre stele.

Nu mai ascultam radioul lui Moș Crăciun, nu mai aveam lista de cumpărături nebifată, nu mă mai gândeam la singurătățile mele, nu mai aveam nostalgia gustului de sarmale făcute de mama, nici dezamăgirile legate de prietenii neîmpărtășite și nici doruri de bunicile mele cărora nu le mai știu vocile după atâția ani de tăcere. M-a întristat tare vestea căzută ca un trăznet și mi-am reconfirmat încă o dată, dacă mai era cazul, cât de fragile sunt viețile noastre și cât de inutilă zbaterea cu care trecem prin lume.

Nu eram eu în apele mele nici înainte de asta dar acum mi s-au înecat toate corăbiile și nu am reușit încă să-mi dau seama de ce anul acesta pregătirile de Crăciun nu mi-au adus bucuria de altă dată. Am parcurs rutina dintotdeauna cu împodobitul bradului cu trei săptămâni înainte, împachetarea migăloasă a cadourilor, făcut liste peste liste și cumpărat daruri pe ultima sută de metri dar colindele lui Hrușcă nu au reușit să mă aducă în starea de spirit în care ar fi trebuit să plutesc deasupra lucrurilor mărunte. Am fost și foarte supărată când pisicuța mea s-a îmbolnăvit grav încât am crezut că o voi pierde și nu am reușit încă să mă liniștesc pe deplin chiar dacă vizita la doctor ar fi trebuit să mă asigure că va trece cu bine peste hop. A avut o infecție urinară extrem de urâtă și în afară de niște calmante veterinare cu care am reușit să o păcălesc relativ ușor, a trebuit să facă un tratament mai lung cu antibiotice ceea ce pentru mine a fost o adevărată provocare. Nu știu dacă pentru ea a fost greu dar pentru mine a fost un supliciu să îi deschid gura și să îi dau medicamentele. Jur că avea gura betonată și chiar dacă îmi foloseam amândouă mâinile, uneori nu reușeam să îi descleștez fălcile.

Problema e că boala s-ar putea croniciza din cauza faptului că în cei nouă ani de viață i-am dat aproape exclusiv hrană umedă ceea ce a făcut-o să nu bea suficientă apă și de aici problemele. Am primit indicația de a schimba complet regimul cu hrană uscată luată de pe un pet shop online și de când am început noua dietă mâța mea iubită a intrat în depresie. Plânge și se vaită atât de jalnic încât mă doare inima când o aud. Desigur lucrul acesta nu pot să îl înțeleagă pe deplin decât adevărații iubitori de animale dar sper ca cititorii mei să se găsească toți în această categorie și să nu ridice din sprâncene atunci când suflețelul unui animăluț este considerat parte a familiei.

În rest viața curge înainte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, la serviciu clienții nu știu că Horațiu a plecat la ceruri în loc să meargă la colindat, mesajele luate cu copy-paste au început deja să curgă pe telefon (majoritatea de la oameni cu care n-am schimbat o vorbă de trei ani încoace), ultimii rătăciți transportă de la o casă la alta oale cu sarmale și platouri cu prăjituri, ploaia își face în continuare de cap iar cozile în așteptarea transportului de pâine proaspătă la micile magazine de cartier îmi trezesc amintirea anilor gri ai comunismului.

Crăciunul lui 2019 e la un pas de noi. Sărbători fericite!

Secretomania afectează România

18 December 2019 Ioana 1 Comment

Părerea mea este că un pic am luat-o razna cu GDPR-ul ăsta și de frica amenzilor am dat în paranoia. Pentru cei care nu știu, acronimul GDPR vine de la General Data Protection Regulation, adică, pe românește, Regulamentul General privind Protecția Datelor și, chiar dacă nu știați că așa îi spune, cu siguranță ați dat de el pentru că mai nou, indiferent la ce instituție mergeți, de la bancă la poștă, de la primărie la administrația financiară, de la policlinică la poliție, peste tot sunteți nevoit să semnați un teanc de informări înșirate pe mai multe pagini cu litere mărunte prin care vă dați acordul cu privire la prelucrarea datelor personale. Prin popor circulă vorba că în curând și preoții vor fi obligați să completeze un formular de protecție a datelor personale pentru enoriașii care se spovedesc 🙂 E o glumă desigur dar nu foarte departe de adevăr.

Zilele trecute mă uitam pe avizierul de la serviciu să văd ce noutăți au mai apărut când atenția mi-a fost atrasă de un tabel mai ciudățel care înșira niște numere de dosare în dreptul cărora scria fie admis, fie respins. A trebuit să insist și să mă concentrez destul de mult ca să îmi dau seama că era vorba despre înscrierea la un concurs pentru un post vacant și cum mai nou numele persoanei care aplică face parte din categoria datelor cu caracter personal, dacă aplicantul nu își dă acordul, nimeni nu are voie să îi afișeze numele ”pe toate gardurile”. Deci nu Popescu este admis ci dosarul 5124 și nu Ionescu este respins ci dosarul 5138. Ca să crape curioșii de ciudă. Mă întreb cum va fi la afișarea rezultatelor la bac unde sunt sute de candidați. Sau la admiterea la facultațile unde se înscriu câteva mii de oameni. Vor fi niște cârnați imenși de numere de dosare în care să scociorăști căutând acul în carul cu fân?

De frica, de cele mai multe ori neîntemeiată, că cineva vrea să ne fure identitatea și apoi să ne manipuleze mi se pare că s-a ajuns la exagerări uneori hilare. Chiar și în modelul de cv europass zice că nu mai ești nevoit sau ”obligat” să bifezi căsuțele cu „Masculin” sau „Feminin” pentru că angajatorul își va da probabil seama de sexul tău doar citindu-ți numele. Iar dacă nu, va avea o surpriză la interviu când, așteptându-se la Vasilică, pe ușă va intra Vasilica 🙂 Mă întreb cum va arăta în continuare fisa postului dacă cel care te înlocuiește pe perioada concediului de odihnă nu-și va da acordul de prelucrare a datelor personale. Pentru că știți că de cele mai multe ori (sau cel puțin pe unde am fost eu angajată) în fișă scria foarte clar: în perioada concediilor de odihnă înlocuiește pe Popescu și este înlocuit de Ionescu. Probabil va suna așa: în perioada concediilor de odihnă va fi înlocuit de angajatul companiei al cărui dosar la Resurse Umane poartă numărul 280.

Concluzionând pe scurt și pe înțelesul tuturor, GDPR-ul presupune următoarele:

Ai dreptul să ceri administratorului de la bloc să nu-ți mai afișeze numele astfel încât vecinii să nu mai vadă ce datorii ai la întreținere.
Dacă polițistul care te oprește în trafic nu poate să-ți reproducă integral textul acestor norme europene, nu va mai avea voie să-ți ia datele personale pentru întocmirea procesului verbal de amendă.
Când vine nevasta să te ia de la bere, nu mai are voie să te strige pe nume, ca să nu-ţi lezeze demnitatea. (preluate de pe Times New Roman)

7 verbe pentru 7 zile #52

25 November 201925 November 2019 Ioana 16 Comments

Atâta am fost de prinsă cu alegerile de ieri încât am uitat să apăs butonul ”publică” și drept urmare raportul săptămânal vine cu întârziere de o zi dar, și în acest caz, mai bine mai târziu decât niciodată:

Am început pregătirile de Crăciun, adică am făcut primele cumpărături că doar nu credeați că am început cu curățenia 🙂 Când ”bagă” la Lidl marțipanul și turta dulce intru în fibrilații și simt că nu mă pot abține până nu îmi fac stocuri suficiente.
Am înțeles încă o dată în plus cât de strânsă poate fi legătura între om și animalul său de companie, în cazul meu pisica Sylvestra. M-am trezit într-o noapte cu un cârcel groaznic la picior care m-a luat brusc și mi-a întrerupt somnul fără niciun avertisment. Durerea era așa de acută și de stridentă că involuntar m-am văietat și încercând să mă ridic pe marginea patului, am spus ceva de genul ”Au, au, au” dar destul de tare că pisica mea, care se lăfăia în altă cameră s-a speriat săraca și a venit la mine fugind în salturi. Mi-a sărit direct în brațe și realmente m-a îmbrățișat încercând să mă calmeze și cred că dacă ar fi putut vorbi mi-ar fi spus să nu mă îngrijorez. Am simțit-o cum pur și simplu încerca să mă protejeze și nu s-a mai dezlipit de mine până dimineața.
Am descoperit cât de ușor se face humusul din năut uscat pe care îl fierb eu fără să mai apelez la cel din conserve care de multe ori mi se pare că este un pic tare. Și pentru că îmi iese atât de bun (de-a dreptul delicios) am ajuns să fac câte o porție aproape în fiecare săptămână.
M-am documentat serios despre insulele Canare și mai exact despre Tenerife unde voi face o excursie foarte curând. De fiecare dată când știu că voi vizita un loc nou îmi scot cât de multe informații pot, pierd șirul trecând de la una la alta și stau și visez ore la rând cu ochii pe hartă. Dar probabil că la fel faceți majoritatea dintre voi. Cred că, de fapt, asta e partea cea mai frumoasă a unei călătorii: pregătirile.
M-a preocupat problema vârfurilor despicate ale părului pe care oricât le-aș tunde, în două săptămâni își revin la aspectul de mătură. Am încercat tot felul de uleiuri dar niciunul nu a avut până acum un efect vizibil și, la sfatul coafezei mele, am zis să caut o masca de par pe care să o las să acționeze peste noapte. Dar în timp ce (cu mare plăcere) frunzăream site-urile în căutarea măștii minune am dat peste niște portofele numai bune pentru a-mi înlocui răpciugosul de care, din vară, tot îmi propun să mă despart. Dar nu am făcut încă pasul pentru că Black Friday-ul nostru ține o lună. Și dacă n-o fi de Black Friday, va fi de Cyber Monday 🙂
Am cumpărat pâine fără sare. Din greşeală, evident. De obicei cumpăr pâine de la o brutărie de cartier dar pentru că era duminică şi era închis, am ajuns la supermarket unde la raionul de panificaţie există un milion de sortimente şi este de-a dreptul dificil să alegi. Singurul lucru la care am fost atentă a fost să nu iau pâine de secară (că mi s-a întâmplat şi asta o dată) şi am comis-o pe de altă parte 🙂 Nu mi-am dat seama de greşeală decât atunci când mi-am prăjit o felie, am uns-o cu unt şi nu avea niciun gust ceea ce m-a făcut să-mi amintesc cu drag de una din poveştile preferate ale copilăriei Sarea în bucate. O ştiţi, nu? Oricât s-ar pedala acum pe tema excesului de sare, rămâne totuși un ingredient de bază în ceea ce privește gustul unei mâncări.
Am terminat de văzut sezonul trei din The Crown, serialul de pe Netflix care a făcut furori încă de la lansarea din 2016. Deși inițial mi-am propus să mă uit doar la un episod o dată, nu m-am putut abține și în unele zile m-am uitat la câte două iar astfel m-am trezit că am devorat cele 10 episoade mai repede decât aș fi vrut. Datorită faptului că actorii au fost schimbați (ar fi fost neverosimil să îi îmbătrânească cu 20 de ani pe toți cei care au jucat în primele două sezoane) în primul episod am simțit o mică ruptură și oarecum o lipsă a continuității dar apoi am reintrat cu totul în inegalabila atmosferă a filmului. Olivia Colman o interpretează perfect pe regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și i-a copiat până și modul în care își ține capul și își înclină bărbia ca să nu mai spun de mers, de postură, de modul în care se așează și în care pronunță cuvintele. Costumele, coafurile, decorurile sunt toate fără cusur și. de fapt, tot filmul este o plăcere de urmărit. Are poate mai puțină ”acțiune” față de sezoanele precedente dar este la fel de captivant și la fel de informativ.

Săptămâna voastră cum a fost? Vă gândiți deja la Crăciun? ca să nu vă pun întrebarea aia super enervantă Ce faceți de Revelion?

Urâtă e lumea în care trăim

20 November 2019 Ioana 13 Comments

Nu mai vreau să văd și nu mai vreau să aud nimic pentru că nu mai pot să dau de imaginile cu ursul care agoniza pe marginea șoselei și nu pentru ca m-ar ”plictisi” sau pentru că aș vrea să văd altceva, în fiecare zi ceva nou. Nu mai pot să le văd pentru că îmi provoacă o stare de rău, o suferință pe care o resimt fizic apăsându-mă cu o greutate imensă pe piept și cu un nod în gât din care apoi cu greu îmi revin. E atâta suferință pe lume și atât de puțină compasiune iar balanța parcă niciodată n-a înclinat mai greu și mai dureros înspre nepăsare, răutate, aroganță și nesimțire. Mă doare realitatea în care trăim, o realitate în care invidia, intoleranța și ura împroașcă din toate părțile, atât în viața de zi cu zi cât și în online-ul de care suntem permanent conectați. O lume în care nu trece o zi fără să vezi un animal schingiut și un copil abuzat.

De curând cineva se întreba pe Facebook de ce ne tot mirăm de cazul ursului pentru că trăim în continuare în aceeași țară în care operatorul de la 112 i-a spus Alexandrei, cu o oră înainte să fie omorâtă, că ține linia ocupată. Trăim în aceeași țară în care la patru ani de la incendiul din clubul groazei în cazul unui incident similar dezorganizarea, nepăsarea, pregatirea precară și intervenţia haotică s-ar repeta identic. Trăim în aceeași țară în care incompetența a atins culmi inimaginabile începând de la pozițiile cele de mai jos până la nivelul funcțiilor cheie. Sau poate e invers? ar trebui să pornim de sus? de la înalții funcționari publici care nu cunosc noțiunile de bază ale limbii române și abia apoi să ajungem la muncitorii care în prostia lor într-o simplă operațiune de dezinsecție omoară copii și oameni nevinovați așa cum s-a întâmplat acum două zile la Timișoara.

Încep să cred că nepăsarea e cuvântul care ne caracterizează ca popor și nu ospitalitatea, vitejia sau alte baliverne pe care le-am învățat la școală. Simt cum uneori mă îngrop sub un morman de lucruri de simțit și de gândit care îmi îngreunează spinarea dar cu toate astea nu îmi doresc să le dau la o parte și să văd din nou realitatea deprimantă preferând să rămân pentru un timp sub globul meu de sticlă. Un glob în care sentimentul de frustrare că nu pot face nimic să schimb lumea nu are loc, un glob sub care sunt doar eu cu lucrurile mele, cu plăcerile mele superficiale ruptă total de marile probleme ale omenirii.

O carte bună, un ceai fierbinte, un pic de shopping online (la Black Friday-ul românesc nu mi-am luat decât cosmetice, un sampon uscat și un parfum Thierry Mugler pe care îl ador), o pisică pufoasă torcându-mi în poală și sezonul trei din The Crown este tot ce îmi doresc ca să uit măcar puțin de toată mizeria din afara celor patru pereți. Pentru ca apoi, după o perioadă de izolare, să o pot lua de la început.

Cea mai ieftină supă din lume

13 November 2019 Ioana 13 Comments

După ce ani de zile am crezut că am pierdut rețeta originală, am reușit, prin intermediul unei rude, adică o verișoară a mamei care locuiește în Alba Iulia, să o redescopăr. Iar acum fac supa asta foarte des, nu neapărat pentru că este extrem de ieftină ci pentru că îmi place mult de tot iar gustul îmi amintește cu mult drag de zilele fericite ale copilăriei când bunica mea gătea dumnezeiește din orice avea la îndemână. Locuiam împreună și ea era cea care gătea pentru toată familia și tot ea era cea care stabilea meniul pentru întreaga săptămână. Deși pe vremea aia nu exista conceptul de mâncare ”nesănătoasă”, pentru că până la urmă ceea ce băgăm în noi este totuși comestibil, privind în urmă îmi dau seama că până am plecat de acasă, tot ceea ce am mâncat s-ar încadra astăzi în ceea ce se cheamă un stil de viață sănătos.

Nu mâncam nimic congelat, legumele erau toate din grădină, ouăle de la găinile din curte, nimănui nu-i trecea prin cap să înlocuiască untul cu margarină, mezeluri cumpăram o dată pe lună când aveam musafiri (dar ce bun era parizerul acela care nu avea E-uri și pe care trebuia să-l consumăm în două zile altfel se altera), chipsuri nu existau, pufuleții încă nu se inventaseră, pateul de ficat era făcut în casă iar conservele se mâncau doar în excursii în timp ce siropul de vișine cu apă minerală era mai bun decât orice cola postdecembristă. Orele de masă erau sfinte și nu simțeam nevoia să ronțăiam nimic între mese. Când mâncam stăteam la masă, pe scaun, vorbind unii cu alții și nu ne uitam la televizor. Singura masă care nu se supunea acestor reguli era ojina din zilele de vară când, în timpul vacanțelor, bunica ne făcea câte o felie de pâine unsă cu unt și gem și ne dădea drumul pe stradă în șleahta de copii care alergau bezmetic, fiecare cu pita lui în mână.

Miercurea şi vinerea, fără excepţie, fără comentarii şi fără mofturi se mânca de post iar una din mâncărurile mele preferate era supa de chimin, o supă care după ce bunica mea a murit (când eu aveam 16 ani) a dispărut cu totul din meniul nostru. M-am bucurat să regăsesc reţeta la noi în familie pentru că, deşi am căutat pe internet, ceea ce am găsit a fost departe de ceea ce vag, îmi aminteam eu. Adică ce îmi aminteam? Doar două lucururi: că în supă nu erau niciun fel de legume şi că avea consistenţa uşor mai subţire decât a unei supe creme. Am refăcut reţeta, mi-a ieşit exact aşa cum o ştiam şi o să vă spun imediat cum se face, nu înainte de un mic disclaimer: supa se găteşte cu rântaş deci standardele alimentaţiei “corecte” sunt oarecum încălcate.

Încep cu ingredientele, puţine la număr, ieftine de tot şi care se găsesc în orice frigider adică un pliculeţ de chimin (1 leu), o ceapă (50 de bani), 2 linguri de făină, 2 linguri de ulei şi un sfert de linguriţă de boia dulce (doar pentru culoare). Toate astea mai fac 30-40 de bani. Apa şi sarea nu o mai pun la socoteală că trebuie să scriu prea multe zerouri în faţă. Oricum, patru porţii de supă costă sub 2 lei dar e adevărat că deasupra va trebui să presărăm nişte crutoane de pâine ceea ce va ridica puţin preţul final.

Ceapa întreagă (dar evident curăţată de coajă) se pune la fiert împreună cu chiminul zdrobit cu dosul unui cuţit ca să iasă mai bine aroma din el (o linguriţă per persoană) şi tot pentru o porţie se pun cam 700 de ml de apă. Se pune aşa de multă apă pentru că se lasă la fiert o oră şi apa va scădea destul de mult (aproximativ la jumătate). După ce a fiert bine şi toată bucătăria s-a umplut de mirosul inconfundabil de chimin, care à propos, îmi aduce aminte de copiii mei când erau bebeluşi şi le făceam ceai de chimin că aşa ne spunea doctorul (acum cică nu mai e bun), supa se strecoară printr-o sită deasă ca să nu treacă seminţele. În oala în care a fiert supa, se pune uleiul, făina şi boiaua şi se face un pic de rântaş care se stinge treptat cu supa strecurată. Şi gata 🙂 Adică, nu chiar, pentru că după cum spuneam, ne mai trebuie nişte crutoane de pâine pe care să le punem deasupra.

Desigur crutoanele se prepară în casă din pâine uscată tăiată cubuleţe şi băgată la cuptor dar eu am descoperit în Kaufland nişte crutoane cu gust de usturoi sau verdeţuri aromatice pe care le vedeţi în poză şi care sunt absolut de-li-cioa-se! Ridică preţul supei mele dar merită fiecare bănuţ.

Îmi place supa asta de mor şi ca de fiecare dată când descopăr ceva pe gustul meu, tot aia îmi vine să mănânc aşa că presimt că vedeta iernii va fi supa de chimin. Şi chiar dacă din vară mi-am pregătit un congelator plin cu tot felul de legume din piaţă şi mi-am imaginat ce fel de supe-creme o să-mi fac în zilele geroase de iarnă, zarzavaturile mele se pare că mai au de aşteptat. Deci, ce părere aveţi, cum vi se pare supa mea? ştiu că este imposibil să aveţi o altă reţetă mai simplă dar aş vrea să ştiu dacă şi voi faceţi supă de chimin şi dacă da, cum anume.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: