Mi-e frică de război, întotdeauna mi-a fost. Poveștile pe care le auzeam de la bunica mea nu erau doar despre Feți-frumoși și Ilene Cosânzene. Uneori poveștile ei erau de fapt  aducerile aminte despre război. Despre fuga de pe linia frontului și refugiul în satele părăsite aflate la câțiva kilometri dar care mai păstrau încă pivnițe ce ofereau adăpost  împotriva schijelor care zburau în toate direcțiile. Asta îmi povestea uneori bunica. Despre o zi caldă de la sfârșitul lui septembrie 1944 care a venit cu vestea care s-a răspândit ca un fulger: vin rușii! În câteva ore tot satul s-a golit, oamenii au fugit cu ceea ce aveau pe ei sau, cei mai norocoși, cu ceea ce au putut încărca în căruță. Și-au lăsat munca de o viață, case, animale, recolte și au fugit din calea morții peste câmpuri, prin păduri, ocolind drumurile principale care erau înțesate de tancuri.

        Nu înțelegeam prea multe atunci, nu pricepeam cursul evenimentelor și grozăvia faptelor dar cea mai mare oroare mi se părea episodul întoarcerii acasă. După două luni de pribegie în care familia se hrănise mai mult cu mere și ceai de tei, revenirea în sat a însemnat conștientizarea proporțiilor tragediei. Au găsit o casă din care nu mai rămăseseră decât pereții și acoperișul. Nu mai existau nici geamuri, nici uși, noroiul din curte era amestecat cu cărțile din bibliotecă, grajdul bombardat se prăbușise peste vitele care, moarte demult, emanau un miros pestilențial, în fostele sertare sculptate ale mobilei de sufragerie se vedeau urme de furaj, semn că fuseseră folosite drept vase pentru a hrăni caii. Totul era zdrobit, aruncat, rupt, împrăștiat, nimicit… Nu mai exista nimic întreg.

       Am vizualizat aceste imagini de sute de ori și știu că la fel a fost în Bosnia, în Irak, în Afganistan și în toate celelalte zone de conflict ale lumii… la fel e acum în Ucraina. Imagini apocaliptice văzute la televizor ne răvășesc pentru câteva clipe dar le uităm imediat pentru că par mult prea departe, într-o altă lume și într-un alt timp. Exact ca o boală gravă care ne închipuim că nu ne poate atinge. Se poate întâmpla doar altora. Și totuși cum ar fi dacă ni s-ar întâmpla nouă asta? Dacă această grădiniță bombardată nu ar fi fost în Donetsk, ci în București? Sau în Iași, sau în Cluj?

        Dacă stația de autobuz  în care a explodat obuzul care a omorât 13 oameni în ianuarie era stația lui 131 și nu o stație din estul Ucrainei? Dacă, dacă, dacă… Războiul a fost și va rămâne la fel peste tot. Oribil. distrugător nu doar de vieți ci și de lumi.

       Întrebarea care m-a frământat de mică era cum reîncepe viața între dărâmături? Vroiam să știu de la bunica mea unde s-au culcat în prima noapte când au revenit acasă, pe ce au pus capul? că nu mai erau nici perne, nici pături și nici măcar un colțișor de covor. Unde au găsit mâncare și dacă au găsit morcovi în grădină în ce i-au fiert, că toate oalele dispăruseră? Cum au făcut uși noi, și geamuri, și gard, unde au găsit haine că venea iarna și câte și mai câte… Iar bunica îmi povestea a nu-știu-câta oară cum s-au descurcat și cât de greu le-a fost dar nu uita niciodată să adauge că atâta timp cât omul are două mâini cu care să lucreze nu piere de foame. Iar mie asta mi-a rămas bine în minte: cu două mâini poți să construiești o întreagă lume.

        M-am străduit întotdeauna să fiu îndemânatică și spun că m-am străduit pentru că nu am avut un talent nativ care să mă ajute prea mult și să învăț foarte ușor. Vorbesc de iscusința de a tricota, de a croșeta, de a coase, de a face mici reparații prin casă sau chiar de a găti. Unii, de exemplu, știu să curețe un cartof de la prima încercare. Eu nici acuma nu mă pot lăuda că am viteză la o astfel de operațiune. În schimb mi s-a părut ceva mai ușor să învăț să cos și, ca orice lucru pe care îl stăpânești, a început să-mi placă.

       În scenariile mele imaginare, după o  calamitate, fie ea război sau cataclism natural, lumea se poate reconstrui doar de către cei care știu să facă ceva practic: să zidească, să grădinărească, să repare, să tencuiască, să lipească țevi, să refacă o instalație electrică sau să confecționeze haine Cei care nu știu nimic altceva decât să facă prezentări în powerpoint, studii de marketing, proiecte de buget și planuri de resurse umane nu prea sunt de folos într-o astfel de situație la limita supraviețuirii. Nu cred în apocalipsă și nici nu sunt o persoană pesismistă dar faptul că știu să lucrez ceva concret cu mâinile mele îmi dă un sentiment de încredere și siguranță pentru că nu se știe niciodată când aceste abilități îmi vor fi de folos.

        Dacă aș fi trăit în anii de după război, în mod sigur aș fi știut să cos o fustă din materialele de proastă calitate care se dădeau pe puncte în urma cozilor la care se stătea de la 12 noaptea. Aș fi putut, desigur, să prelungesc cu câțiva ani viața unui palton întorcând stofa decolorată și uzată pe partea cealaltă. Și dacă mi-aș fi dat un pic mai tare silința aș fi reușit să croiesc o rochie de bal dintr-o perdea de catifea precum ambițioasa Scarlett O’Hara. Din fericire nu am trăit acea perioadă neagră și grea.
Se spune că ceea ce suntem reprezintă suma experiențelor pe care le-am trăit. Faptul că eu asociez oarecum dexteritatea de a face haine cu drama războiului nu înseamnă că nu am admirație completă față de adevărații designeri vestimentarei care fac acest lucru dintr-o mare pasiune și un talent înnăscut. Sunt lucruri total diferite și mă gândesc de multe ori cât de ciudată și complicată e mintea omului făcând astfel de legături. Mintea unui copil e ca o foaie albă pe care poți să scrii orice dar cu mare grijă pentru că greșelile nu pot fi șterse niciodată.

        Îmi place croitoria, îmi place să cos la mașină și mă mândresc cu lucrurile care ies din mâna mea deși în ultima vreme am cusut mai mult fețe de pernă decorative, perdele și draperii decât haine adevărate. Am o mașină de cusut cumpărată cu 10 euro din flohmarkt, cred că așa se numește piața de vechituri din Germania, care coase excelent. Din păcate, nu coase decât drept, adică e o mașină simplă, basic. Din această cauză sunt multe lucruri pe care evit să le fac și cel mai important dintre ele și care îmi îngrădește inspirația cel mai tare este coaserea butonierelor. Detaliile fac diferența este un slogan care a intrat deja în folclor și care cuprinde mult adevăr. Ca, de exemplu,o butonieră care cusută de mână arată așa:

        Bineînțeles că mi-aș coase și mie haine. Nu foarte multe pentru că deja nu mai am unde să le depozitez. Dar cel mai mult mi-ar plăcea să cos haine pentru fetițe. Rochițe care îmbrăcate să te ducă cu gândul la îngerași, fluturi și flori. Ce văd acum prin magazine duce mai degrabă către pițiponceală decât spre ingenuitate și mi-ar plăcea să văd altceva în jurul meu.

        Și aș mai coase, tot pentru copilași, costume de carnaval, pentru serbări la grădiniță sau Halloween. Da, deci dacă aș avea o mașină de cusut care să știe de toate, aș coase non-stop. Probabil aș deveni o sursă de inspirație pentru Murphy care mi-ar dedica și mie o lege. Ceva similar cu Dacă tot ceea ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur iți par cuie 🙂

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.