Spațiul personal

        Cum e aia cu ”spiritul Crăciunului”? că parcă nu mai țin bine minte… Era ceva legat de iubire și dăruire, calm, pace, liniște, împăcare de sine și multă bucurie? Hmmm… ceva de genul. Dar nu e cazul acum sau nu e cazul astăzi când toată lumea din jurul meu s-a isterizat în funcție de poziția ocupată, vârstă, sex și alte criterii socio-demografice astfel că m-am bucurat să ajung acasă și să mă închid în oaza mea de liniște, cu lumină caldă și miros de lumânări parfumate. Mi-am spus că nu mai ies din casă până mâine dimineață și mi-am luat pijamaua pufoasă cu reni și cu motive de iarnă când, brusc, instantaneu și dintr-odată, mi-am adus aminte că trebuie să ajung neapărat la poștă să ridic o recomandată.

        Cred că nici dacă mă pocnea ceva cu adevărat în moalele capului nu mă bucuram mai tare. Mi-e groază să aud de poștă în orice circumstanțe dar după o zi ca cea de azi efectul se amplifică exponențial. Dar nu aveam ce face așa că mi-am luat frumușel poșeta în spinare și m-am dus. Cînd am deschis ușa și am văzut coada cea de toate zilele m-am pleoștit de tot dar, șontâc, șontâc, mi-am luat și eu locul având în față vreo zece persoane. După două minute mai intră  o doamnă cărând în brațe un pachet cât toate zilele și se așează lângă mine. Nu în spatele meu, ci lângă mine. Adică în dreptul meu, în paralel cu mine. După o clipă face un pas în față. N-am spus nimic dar în fracțiunea de secundă în care am clipit, înaintase deja nu cu unul, ci cu doi pași în fața mea  și, mai grav,  îmi înfipsese  un colț al pachetului în coaste. O întreb, de fapt îi sugerez, să lase pachetul pe pervazul ghișeului și să nu stea cu el în brațe că mai avem de așteptat. A, dar nu e greu, îmi răspunde ea în timp ce-mi ascultă totuși sfatul. Din momentul ăla, până am ajuns la rând, femeia asta a stat lipită de mine. S-a împins, s-a răsucit, s-a frecat, s-a întors, și-a schimbat poziția dar nu m-a slăbit nicio clipă. Eram 10-15 oameni într-o sală de cel puțin 100 de metri pătrați și ea îmi sufla în ceafă. Nu-și găsea locul decât dacă aproape mă călca pe picioare. Orice stratagemă am încercat. oricât m-am ferit și m-am tras mai în lateral, mă urmărea de zici că aveam magnet. Simțeam că nu mai am aer din cauza ei și mor naibii acolo sufocată de prezența ei.

        Când am ajuns în dreptul gemulețului, și-a luat pachetul, l-a trântit în față iar eu a trebuit să vorbesc cu funcționara dintr-un unghi din care aproape nu o vedeam. Efectiv m-a împins din spate astfel încât să-și facă ea loc mai repede. Mă mir și acuma că nu i-am zis vreo două sau măcar să-i bag un cot în coaste, dar așa sunt eu, fată simțită, și nu mă cobor la nivelul ăsta deși zău că merita o lecție. Mi-a făcut niște nervi de-mi venea s-o lipesc de perete și s-o las acolo agățată până îi vine  rândul.

        Mai pățesc din astea la casă la supermarket când cel din spate mă împinge cu coșul de parcă astfel ar putea înainta mai repede. Iar atunci când ajung să plătesc, se apropie atât de mult și se înghesuie de parcă ar fi în autobuz…De ce se urcă oamenii pe tine, de ce se împing, de ce te calcă pe picioare, de ce își freacă sacoșele de hainele tale? Nu înțeleg de ce îmi invadează spațiul personal fără niciun pic de jenă.

        Această noțiune de spațiu personal aparține antropologului american Edward Hall și a apărut în anii 60.

personal-space ioanaspune
foto livescience.com

        Zona cea mai restrânsă, 45 de cm în jurul nostru, poartă numele de spaţiu intim iar în ea pot pătrunde doar familia, prietenii şi animalele de companie. Următoarea dimensiune poartă numele de spaţiu personal şi se extinde de la 45 de cm la 120 de cm. Aici pot pătrunde prieteni şi cunoscuţi, dar necunoscuţii sunt văzuţi ca intruşi și aceștia pot deranja făcând să nu ne mai simțim în largul nostru. De la 120 de cm la 360 se formează zona numită spaţiu social, în care oamenii iau parte la interacţiuni sociale cu necunoscuţii. Dincolo de această barieră se situează spaţiul public, deschis tuturor.

        Ideea, de fapt nu e o idee ci o teoretizare a ceea ce de fapt simțim cu toții dar nu știam să descriem în cuvinte, mi se pare foarte interesantă și merită urmărită. Se pare că aceste limite diferă de la o cultură la alta. În orice caz spațiul meu intim este la minim 45 de cm și o încălcare a acestei limite mă supără și îmi provoacă o reacție de respingere. Am o colegă care, nu înțeleg de ce, atunci când vorbește cu  mine vrea să stea foarte aproape deși nu-mi șoptește niciun secret. Eu mă tot retrag câte un pas în spate dar ea nu înțelege acest lucru și recuperează imediat distanța. Din această cauză am ajuns să o evit.

      Voi cum stați cu aceste limite? Vă deranjează când cineva vi se bagă în suflet cu o apropiere necerută? La câți centimetri pot să vin lângă voi fără să vă enervez? :)

Share This:

Citește mai mult

Cumpărături la Jumbo

        A spus cineva că lumea e dreaptă? Nu-mi aduc aminte, dar oricum l-aș contrazice. Deja aproape mă resemnasem la ideea că Ikea nu va deschide prea curând un magazin la Cluj dar acum nici Jumbo? Dar ce-are, domle, orașul ăsta de îl ocolesc magazinele? Și nici The Body Shop, alt preferat de-al meu, nu vrea să audă de Cluj dar cel puțin de aici se poate cumpăra online. Dar acum mi s-a pus pata pe Jumbo că de mult tare îmi doream să văd și eu cum e… mai bine nu știam, că acum regret și mai aprig că nu am un magazin aproape de mine. Vă spun doar că e de 100 de ori mai mare și mai bogat în comori decât mi-am imaginat.

        Îl ”știam” pe cel din Ploiești pe care îl văd de fiecare dată când mă întorc acasă cu mașina de la București. Dar îl văd doar din goana mașinii pentru că intrarea nu se face de pe autostradă deci oricum n-am fi avut cum să oprim. Visul de a vizita un magazin Jumbo mi s-a împlinit weekendul trecut când am fost la București și, în sfârșit, am ajuns acolo cu Cristina și Silvia. Am rămas surprinsă dinainte de a intra pentru că v-am spus, nu mă așteptam să fie chiar atât de mare. Este cât un hipermarket.

IMAG2647

        Pe mine magazinele astea care vând prostioare colorate, strălucitoare și cu mult sclipici mă scot din cea mai adâncă depresie. Într-o vreme intram la Meli-Melo și după ce îmi clăteam ochii timp de 15 minute cu mărgele și tot felul de alte bobițe din sticlă, plastic sau lemn, eram ca nouă. Dar Jumbo este deja la  cu totul alt nivel.

IMAG2650

        Firma este grecească și în România are 7 magazine care vând tot felul de nimicuri care îți îndulcesc sufletul. În perioada asta era plin, bineînțeles de decorațiuni de Crăciun care pe mine m-au dat gata încă de la intrare. Efectiv m-am simțit copleșită între atâtea globuri, moși, reni, crenguțe, fețe de masă, șervete, ghirlande, tăvi, boluri, castronele și brăduți de toate culorile. Dar acest prim raion a fost numai așa, de încălzire, ca să mă obișnuiesc cu ce va urma. Enorm de multe jucării, caiete, carnețele, agende, albume, creioane, lumânări, cutii, cutiuțe, coșuri, oglinzi, piepteni, rame, fundițe, panglici, baloane, cârlige, umerașe, prosoape, hăinuțe de copii, pușculițe, chestii pentru bucătărie, mape, cosmetice, tablouri, pungi, sticle, abțibilduri, brichete, brelocuri, agrafe… tot ce vă puteți imagina. Și chiar ce nu vă puteți imagina, cum ar fi, de exemplu, o husă pentru capacul de wc :)

IMAG2652

        Am stat două ore și jumătate în Jumbo, eu și Cristina am mai fi stat încă pe atât dar Silvia s-a plictisit de ros etichete și a început să dea semne de nerăbdare. Oricum, eu spun că a rezistat eroic având în vedere că are numai 6 luni iar antrenamentul de  acum n-o să-i strice în vederea ședințelor  de shopping de peste câțiva ani :)

IMAG2653 (1)

IMAG2654

        N-am cumpărat foarte multe lucruri pentru că mi-a fost greu să mă hotărăsc iar acum îmi pare rău că nu mi-am luat mai multe caiete pentru listele de anul viitor. Împreună cu Cristina, asta e tot ce am cumpărat:

IMAG2657

        Caietul pe care scrie Small Notes are paginile liniate cu roz iar bulinele de pe copertă sunt aurii și este absolut adorabil. Renii roșii sunt din ceramică și sunt suporturi de scobitori, castronașele pentru măsline sunt mai mult decât perfecte, cârligele de plastic le voi folosi pentru agățat rufele mici pe caloriferul din baie când le pun la uscat iar cele două cutii albastre sunt pentru sertarul de la birou, un fel de organizatoare. Cea mai tare invenție este însă suportul de rujuri care a costat 8 lei.

IMAG2696

       Dacă vă întrebați cumva de ce am nouă rujuri, vă răspund că nu am nouă rujuri, să știți că aparențele înșeală. Am mai multe :) dar 9 sunt în folosință curentă și acum, având acest suport, pot să le văd pe toate deodată și să aleg ce mi se potrivește pentru ziua respectivă. Îmi place de mor.

        Anul acesta am ales să renunț la bradul înalt până în tavan și mi-am cumpărat din Auchan un brăduț de 60 de cm care a costat doar 13 lei și are un suport tare simpatic, o buturugă mică. L-am împodobit într-o singură culoare, maro, și îmi place tare mult cum a ieșit, pare așa, mai natural, chiar dacă globurile nu sunt conuri, măcar păstrează culoarea originală. Am găsit la Jumbo globulețele astea mici, mici și mi s-au părut perfect adaptate dimensiunii bradului meu.

IMAG2701

        În poza de mai sus bradul încă nu e finalizat dar trebuie să mă credeți pe cuvânt că a ieșit foarte frumos mai ales după ce am pus și niște mărgele în nuanța cuprului.

        Am avut o experiență foarte plăcută la Jumbo și abia aștept să mai merg. Singurul lucru care m-a deranjat a fost faptul că angajații care mișunau printre rafturi nu te lăsau să faci poze de parcă ar fi fost vorba de un obiectiv militar. Dar, după cum se poate observa, am reușit să le înving vigilența :)

Share This:

Citește mai mult

Dorințe de Crăciun

       E plin internetul de articole si videoclipuri cu ”idei de cadouri” dar, drept să spun, mie nu mi-au folosit și nici nu cred că-mi vor folosi vreodată. Consider că îi cunosc suficient de bine pe cei din jurul meu cărora vreau să le pun ceva sub brad astfel încât să nu fiu nevoită să cumpăr un obiect  doar pentru simplul motiv că e ”drăguț de făcut cadou”. Dar asta e o teorie pe care o să o dezvolt cu altă ocazie. Astăzi o să vă prezint lista mea de dorințe pentru acest Crăciun, listă care nu cuprinde niciun obiect palpabil. Sunt doar lucruri care nu se pot cumpăra, nu costă niciun ban, nu implică voința divină și nici ireversibilitatea timpului pentru că dacă ar fi de ales, aș alege (ca tot omul, de altfel) sănătate pentru toți cei dragi mie. Dar cum Dumnezeu nu este în niciun fel implicat, iată lista mea de dorințe gratis:

  • Să nu mai fiu tag-uită (etichetată) în nicio urare de sărbători pe Facebook. Dacă cineva dorește să îmi ureze ceva mie personal, primesc cu drag orice mesaj dar să fiu prinsă într-o listă alături de alte 80 de persoane deasupra unei poze cu două cupe de șampanie și o ghirlandă cu beculețe, mă enervează la culme. E ca și când ai ieși pe stradă urlând La mulți ani!!! tuturor trecătorilor. Cui folosește?
  • Să nu se mai fumeze în instituțiile publice decât în locurile special amenajate, adică exact așa cum spune legea. Cer prea mult atunci când cer respectarea acesteia? Chiar nu vreau să înghit fumul nimănui, fie el și ministru secretar de stat.
  • Aș vrea ca toți șefii și colegii mei să învețe să folosească expresiile te rog și mulțumesc că nu le pică steaua din frunte (pe care, by the way, mulți nici n-au avut-o vreodată).
  • Să nu le mai fie frică oamenilor că o să-i tragă curentul dacă deschid geamul în autobuz, în tren sau la birou. Românii sunt singura nație pe care o știu având această fobie ancestrală față de curenții de aer, după părerea mea total neîntemeiată.
  • Pisica mea să nu-și mai facă nevoile lângă lădița cu nisip never-ever. E adevărat că nu se întâmplă foarte des dar are perioade când pur și simplu parcă nu mai nimerește locul, lucru care mă enervează foarte tare.
  • Temperatura în mall-uri pe timp de iarnă să nu mai depășească 20°C. Mi se pare total aiurea ca magazinele din interior să stea cu aerul condiționat deschis pentru că nu își pot regla temperatura, sistemul centralizat furnizând pe puțin 26-27 °C. Oamenii, încălțați în ghete sau cizme (că doar vin de afară) umblă cu limba scoasă precum câinii pe caniculă iar experiența cumpărăturilor devine un coșmar.
  • Să mi se răspundă la salut și la zâmbet prin aceeași procedură simplă. Dacă ați ști de câte ori mi se întâmplă să zâmbesc cuiva și să primesc înapoi o privire de berbec care împunge…
  • Să priceapă tot românul că tăcerea e de aur. Mi-e greu să mai aud judecăți de valoare fără să le fi cerut.
  • Să se oprească așa zisa toaletare a arborilor. Oare numai dacă reclamăm la Garda de mediu se poate opri incompetența celor care ar trebui să aibă grijă de spațiile verzi? Am văzut nu unul, ci zeci de copaci care s-au uscat complet după ce le-au fost tăiate crengile în halul ăsta. Decât așa, hai să-i tăiem naibii de tot și să punem doar panseluțe la firul ierbii ca să  nu ne mai deranjeze umbra.

arbori

  • Să se relaxeze disperații din supermarket care au impresia că cineva o să le fure coșul cu cumpărăturile încă neplătite. Se lipesc unii de coșul ăla și nu i-ar da drumul nici măcar o juma de metru mai în spate  astfel încât să poată ajunge toată lumea la marfa de pe rafturi… Oare numai eu am observat acest tip de comportament?

        Dacă mi s-ar îndeplini acest gen de dorințe fiecare zi ar fi mai frumoasă și mai liniștită. Mie nu mi se pare că cer prea mult… așa o fi?

Share This:

Citește mai mult

Zâmbete pentru copii

        Azi am ajuns la cumparaturi la Kaufland la ora deschiderii, adică fix la 8 dimineața, pe o vreme mizerabilă, să nu scoți câinele afară din casă. Era încă întuneric și ceață, umezeală din toate părțile, frig… nimic specific atmosferei dinaintea Crăciunului. În fața standului cu cărucioare, un băiat de 11-12 ani cu o căciulă neagră trasă până aproape de ochi abordase o femeie. Nu am înțeles ce i-a spus, am auzit doar răspunsul răstit care îl trimitea la muncă dacă vrea ceva. La muncă? un copil așa de mic? N-am apucat să mă întristez că băiatul s-a și întors către mine cu niște ochi umili și o figură disperată Tanti, nu-mi luați ceva de mâncare? Sunt obișnuită să fiu asaltată de tot felul de cerșetori, de fapt cine nu e?, dar foarte rar mi se întâmplă să-mi ceară cineva de mâncare, de obicei toți vor bani. Ba un leu de pâine, ba 50 de bani, ba 7 lei că exact atât costă autobuzul să-l ducă acasă că tocmai a ieșit din spital… tot felul de texte. Sunt foarte miloasă din fire dar nu îmi place să dau bani cerșetorilor mai ales de când am văzut tot felul de reportaje care au scos la iveală dedesubturile afacerilor în care cerșetorii sunt inuman exploatați. Orori inimaginabile. De aceea prefer să dau copiilor care cerșesc o napolitană, un fruct, o bomboană, ceva ce am în poșetă și știu că ajunge direct la ei și nu la vreun cap al mafiei.

       Copilul de azi, Marian îl cheamă, știu asta pentru că l-am întrebat, nu a cerut bani. A vrut doar ceva de mâncare. Cine știe de când nu mai mâncase, mai mult ca sigur că seara se culcase cu burta goală și cu gândul că atunci când se va lumina de ziuă o va lua de la capăt cu rugămințile pe lângă oamenii care ies din supermarket-uri cu cărucioarele dând pe dianafară de pachete și pachețele care mai de care mai îmbietoare și mai frumos colorate. Avea o privire atât de rugătoare, de câine flămând, avea chiciură pe căciulă, semn că era de mult pe afară și mâinile înghețate îi ieșeau din mânecile prea scurte ale unei jachete sărăcăcioase care cândva fusese albastră. Mi s-a rupt inima-n două și i-am spus că o să-i cumpăr de mâncare. Fața i s-a luminat de parcă i-aș fi promis că o să-i dau luna de pe cer … Tanti, tanti, sunt niște cârnăciori la un leu bucata la reduceri, îmi luați din ăia?… Mi s-a mai frânt o dată inima, am lăsat capul în jos și am intrat în magazin. I-am cumpărat baghetă caldă, un kilogram de cârnați, chefir și câteva cornuri cu ciocolată. Cred că a fost una dintre cele mai fericite zile din viața lui, a mușcat cu poftă din pâine în timp ce-mi ura de sănătate și de sărbători și de familie și de copii… Am plecat cu sufletul gol lăsându-l cu plasa plină de mâncare și cu bucuria câtorva ore de îndestulare. Dar mâine? Cum va fi pentru el ziua de mâine? Va mai găsi pe cineva care să-i asigure supraviețuirea?

        Oricât ar părea de frumos sau uman gestul meu, aceasta nu este o soluție pentru acești copii năpăstuiți de soartă. Un petic cusut pe un sac găurit pe toate părțile rezolvă doar o problemă de moment fără ca drumul spre o viață mai bună să fie schimbat în vreun fel. De aceea am admirat și am susținut întotdeauna, așa cum am putut, fundațiile și organizațiile umanitare care încearcă, și chiar reușesc, să schimbe destine. Acestea oferă copiilor nu numai un adăpost cald și mâncare, e adevărat, nevoi de bază ale supraviețuirii, dar le deschid și drumul spre educație pentru că fără școală n-ar avea nicio șansă la maturitate. Există mulți voluntari care dedică timp prețios acestor scopuri nobile dar pe lîngă asta au nevoie de bani. Bani mulți. Bani, bani și iar bani! Iar banii ar putea veni de la marile companii în spatele cărora se află suflete inimoase.

        Anul acesta ING și-a propus să aducă bucurie unor suflete mici prin acțiunea ”Zâmbete pentru copii”. Campania dorește să strângă o colecție de selfie-uri amuzante, care  să readucă zâmbetul pe buzele copiiilor de la SOS Satele  Copiilor. Pentru  fiecare participare la campanie, ING donează 50 lei, bani  care susțin casa, familia și educația copiilor  asistați.  In plus, ING va adauga la donații 50 lei pentru fiecare  membru nou venit in familia ING in perioada campaniei, adică până în 20 decembrie. Familia ING înseamnă cei care primesc salariul pe card la ING.

ing_banking_logo_2806

        Deci, ce ai de făcut? Intri pe aplicație aici , încarci două poze cu tine, una cu o mutră serioasă iar cealaltă zâmbăreață iar ING va dona 50 de lei pentru organizația nonguvernamentală SOS Satele Copiilor. Atât trebuie să faci și nimic mai mult iar asta înseamnă că îți pasă și că te-ai implicat. Dacă vrei, poți să dai share pe Facebook și să te mândrești cu asta dar nu e obligatoriu. Poate că dacă ar fi să scoți din buzunar 50 de lei și să-i dai nu ar fi chiar ușor, știu exact cum e. Dar așa  nu te costă nimic și o să ai marea satisfacție că ai contribuit și tu la fericirea unui copil născut sub o stea nenorocoasă. 

        Suma maximă pe care a luat-o ING în calcul este de 250000 de euro, adică atât s-a gândit că ar putea dona. Mie personal acest plafon mi se pare uriaș iar asta ar însemna că aproximativ 22500 de oameni ar trebui să își facă selfie-uri și apoi să-și pună pozele în aplicație. Știți câți au făcut asta până acum? Din 24 noiembrie până în 10 decembrie abia 2025 de oameni :( Și mai sunt doar 10 zile!

        Cel mai probabil nici voi nu știați de această acțiune, așa cum și eu am aflat abia ieri. Dar cum am aflat, am și înscris! Cu ajutorul meu se vor duce 50 de lei acolo unde cineva are cea mai mare nevoie de ei și vă rog, dacă vreți, să vă rupeți câteva minute prețioase și să vă puneți și voi pozele în galeria oamenilor cu inimă de aur. Eu pe astea mi le-am pus și mă bucur că am făcut-o.

zambete ioana spune

Share This:

Citește mai mult

Cu spatele la drum

        Când eram mică nu am avut scăunel de mașină din două motive cât se poate de simple. În primul rând ai mei nu aveau mașină iar în al doilea rând, și dacă ar fi avut, aceste scăunele nu erau inventate :) Au apărut între timp iar utilitatea acestora în ceea ce privește siguranța celor mici în trafic mi se pare imensă astfel încât nu pot să-i înțeleg pe cei care ignoră sau chiar refuză să folosească un scaun auto copii. Mi se pare o inconștiență inimaginabilă să-ți lași copilul să se rostogolească pe bancheta din spate, să dea cu capul de portieră, să-și lovească fața de geam bazându-te doar pe noroc și pe gândul că ție nu ți se poate întâmpla niciun accident pentru că, nu-i așa, tu conduci prudent și nu faci manevre riscante. Că doar nu ești fraier să pui viața propriului copil în pericol. E de ajuns însă să-ți apară un dement în cale și într-o clipă cel mai prost scenariu să se transforme în realitate.

        Silvia noastră are scăunelul de la Noriel cu care s-a obișnuit din prima zi după naștere. Mă rog, din a treia, că atunci a făcut primul drum, dar niciunuia din familie nu i-a trecut vreo clipă prin cap s-o ia de acolo și s-o țină în brațe. P9120343

        E adevărat că uneori mai plânge dar acesta nu mi se pare un motiv destul de serios ca să i se pună viața în pericol. Din fericire, toți cei pe care îi cunosc eu își țin copilul la drum instalat în scaunul auto. Ceea ce vreau să vă spun azi este că ar fi bine ca acest scaun să fie poziționat invers decât sensul de mers al mașinii cel puțin până la vârsta de 2 ani. Iar dacă se poate mai mult timp, cu atât mai bine. În cazul unui impact frontal, stând cu fața la direcția de mers, izbitura poate avea efecte devastatoare asupra unui copil mic datorită forțelor uriașe care se exercită brusc asupra regiunii gâtului și a umerilor. Practic, vertebrele se pot rupe ducând la leziuni ireversibile deși copilul a rămas fixat la locul lui. Dacă însă scăunelul este așezat invers sensului de deplasare, forțele de impact se vor distribui pe o arie mult mai mare a corpului iar presiunea exercitată asupra capului, gâtului și celorlalte organe va fi mai mică și nu se vor produce leziuni grave. Dacă vă vine să credeți, riscul de deces este redus astfel cu 90% și nu vorbim aici de accidente cutremurătoare ci de coliziuni care se întâmplă relativ frecvent la viteze mici.

        Am găsit pe YouTube un videoclip care durează doar un minut și care explică foarte clar ceea ce am spus eu mai sus iar după ce o să îl vedeți, cu siguranță o să vă reconsiderați părerea în ceea ce privește modul de instalare a scaunului auto pentru copii. Scaun pe care presupun că îl aveți deja iar dacă nu, este cel mai util cadou pe care puteți să-l faceți cu ocazia sărbătorilor care se apropie.

Share This:

Citește mai mult