Cum e aia cu ”spiritul Crăciunului”? că parcă nu mai țin bine minte… Era ceva legat de iubire și dăruire, calm, pace, liniște, împăcare de sine și multă bucurie? Hmmm… ceva de genul. Dar nu e cazul acum sau nu e cazul astăzi când toată lumea din jurul meu s-a isterizat în funcție de poziția ocupată, vârstă, sex și alte criterii socio-demografice astfel că m-am bucurat să ajung acasă și să mă închid în oaza mea de liniște, cu lumină caldă și miros de lumânări parfumate. Mi-am spus că nu mai ies din casă până mâine dimineață și mi-am luat pijamaua pufoasă cu reni și cu motive de iarnă când, brusc, instantaneu și dintr-odată, mi-am adus aminte că trebuie să ajung neapărat la poștă să ridic o recomandată.
Cred că nici dacă mă pocnea ceva cu adevărat în moalele capului nu mă bucuram mai tare. Mi-e groază să aud de poștă în orice circumstanțe dar după o zi ca cea de azi efectul se amplifică exponențial. Dar nu aveam ce face așa că mi-am luat frumușel poșeta în spinare și m-am dus. Cînd am deschis ușa și am văzut coada cea de toate zilele m-am pleoștit de tot dar, șontâc, șontâc, mi-am luat și eu locul având în față vreo zece persoane. După două minute mai intră o doamnă cărând în brațe un pachet cât toate zilele și se așează lângă mine. Nu în spatele meu, ci lângă mine. Adică în dreptul meu, în paralel cu mine. După o clipă face un pas în față. N-am spus nimic dar în fracțiunea de secundă în care am clipit, înaintase deja nu cu unul, ci cu doi pași în fața mea și, mai grav, îmi înfipsese un colț al pachetului în coaste. O întreb, de fapt îi sugerez, să lase pachetul pe pervazul ghișeului și să nu stea cu el în brațe că mai avem de așteptat. A, dar nu e greu, îmi răspunde ea în timp ce-mi ascultă totuși sfatul. Din momentul ăla, până am ajuns la rând, femeia asta a stat lipită de mine. S-a împins, s-a răsucit, s-a frecat, s-a întors, și-a schimbat poziția dar nu m-a slăbit nicio clipă. Eram 10-15 oameni într-o sală de cel puțin 100 de metri pătrați și ea îmi sufla în ceafă. Nu-și găsea locul decât dacă aproape mă călca pe picioare. Orice stratagemă am încercat. oricât m-am ferit și m-am tras mai în lateral, mă urmărea de zici că aveam magnet. Simțeam că nu mai am aer din cauza ei și mor naibii acolo sufocată de prezența ei.
Când am ajuns în dreptul gemulețului, și-a luat pachetul, l-a trântit în față iar eu a trebuit să vorbesc cu funcționara dintr-un unghi din care aproape nu o vedeam. Efectiv m-a împins din spate astfel încât să-și facă ea loc mai repede. Mă mir și acuma că nu i-am zis vreo două sau măcar să-i bag un cot în coaste, dar așa sunt eu, fată simțită, și nu mă cobor la nivelul ăsta deși zău că merita o lecție. Mi-a făcut niște nervi de-mi venea s-o lipesc de perete și s-o las acolo agățată până îi vine rândul.
Mai pățesc din astea la casă la supermarket când cel din spate mă împinge cu coșul de parcă astfel ar putea înainta mai repede. Iar atunci când ajung să plătesc, se apropie atât de mult și se înghesuie de parcă ar fi în autobuz…De ce se urcă oamenii pe tine, de ce se împing, de ce te calcă pe picioare, de ce își freacă sacoșele de hainele tale? Nu înțeleg de ce îmi invadează spațiul personal fără niciun pic de jenă.
Această noțiune de spațiu personal aparține antropologului american Edward Hall și a apărut în anii 60.
Zona cea mai restrânsă, 45 de cm în jurul nostru, poartă numele de spaţiu intim iar în ea pot pătrunde doar familia, prietenii şi animalele de companie. Următoarea dimensiune poartă numele de spaţiu personal şi se extinde de la 45 de cm la 120 de cm. Aici pot pătrunde prieteni şi cunoscuţi, dar necunoscuţii sunt văzuţi ca intruşi și aceștia pot deranja făcând să nu ne mai simțim în largul nostru. De la 120 de cm la 360 se formează zona numită spaţiu social, în care oamenii iau parte la interacţiuni sociale cu necunoscuţii. Dincolo de această barieră se situează spaţiul public, deschis tuturor.
Ideea, de fapt nu e o idee ci o teoretizare a ceea ce de fapt simțim cu toții dar nu știam să descriem în cuvinte, mi se pare foarte interesantă și merită urmărită. Se pare că aceste limite diferă de la o cultură la alta. În orice caz spațiul meu intim este la minim 45 de cm și o încălcare a acestei limite mă supără și îmi provoacă o reacție de respingere. Am o colegă care, nu înțeleg de ce, atunci când vorbește cu mine vrea să stea foarte aproape deși nu-mi șoptește niciun secret. Eu mă tot retrag câte un pas în spate dar ea nu înțelege acest lucru și recuperează imediat distanța. Din această cauză am ajuns să o evit.
Voi cum stați cu aceste limite? Vă deranjează când cineva vi se bagă în suflet cu o apropiere necerută? La câți centimetri pot să vin lângă voi fără să vă enervez? 🙂
