Râde ciob de oală spartă… Țineți minte când zilele trecute mă miram și mă minunam de cărțile de colorat pentru adulți declarându-le pierdere de vreme? Nu știu de ce tindem să-i judecăm pe alții când, de fapt, nici noi nu părem mai breji în ochii altora. Uite, de exemplu, ce ați spune voi despre mine dacă ați afla că-mi place să fac puzzle?  Și că acesta mi se pare un mod foarte plăcut de relaxare și de a-ți elibera mintea de orice alte gânduri?

        Cel mai greu puzzle pe care l-am făcut vreodată avea câteva mii de piese și reprezenta o grămadă imensă de mingi de fotbal puse una peste alta. Iar partea cea mai drăguță (și care te încurca teribil) era că bucățelele de carton erau imprimate și pe față și pe verso deci practic puzzle-ul avea două fețe. L-am pus pe măsuța din sufragerie și l-am făcut, împreună cu Cristi, în vreo 10 zile. Abia așteptam să venim de la serviciu să ne apucăm de lucru 🙂 iar după ce l-am terminat, a mai stat acolo vreo două săptămâni că nu ne înduram să-l adunăm și să-l punem la loc în cutie. A fost dificil de făcut dar satisfacția a fost pe măsură. Mai nou am văzut la Noriel că există puzzle-uri 3D dar cum eu n-am stat niciodată grozav cu viziunea ”în spațiu” mi se par foarte greu de făcut așa că deocamdată rămân la cele în două dimensiuni.

        Să duci la capăt un puzzle este o provocare pentru oricine și nu doar copiii se bucură  atunci când văd că au realizat ceva cu mâinile lor. Este un joc relaxant dar care totuși îți pune mintea la încercare, este un exercițiu logic, creativ, liniștitor și amuzant la orice vârstă. Mi se pare că un puzzle poate fi o idee drăguță de cadou pentru oricine, în orice caz mie mi-ar plăcea să primesc așa ceva. Este un joc pe care îl poți face de mai multe ori fără să te plictisești pentru că nu ai cum să ții minte ce ai făcut data trecută. Sau în loc să-l strângi și să-l pui la loc în cutie, poți să-l  înrămezi și să-l consideri un mic proiect DIY. Există multe puzzle-uri foarte frumoase  care reprezintă picturi celebre și se pretează perfect la așa ceva. À propos de picturi, am într-un magazin Noriel un puzzle cu Dormitorul lui Van Gogh și am vrut să vă spun de o inițiativă interesantă a Institutului de Artă din Chicago care a recreat celebrul dormitor în carne și oase, pardon, pereți, pardoseli și mobilă. Adică în Chicago există o cameră în realitate care arată exact, dar exact, ca și pictura și poate fi închiriată cu doar 10 dolari pe noapte de pe airbnb (un site cu locuri de cazare).

        E drept că locurile sunt rezervate până în 2020 dar asta nu vă împiedică să vă înscrieți pe lista de așteptare, poate până atunci ne scot și nouă americanii vizele. Bietul Van Gogh, la cât de sărac a fost în timpul vieții, ce bine i-ar fi prins câțiva bănuți din închirierea camerei dar, cum se întâmplă de multe ori în viață, unele lucruri vin mult prea târziu. Revenind la jocuri, cum vi se pare ideea de a asambla un puzzle într-o după amiază rece și urâtă de toamnă?

Read More

        N-am avut cea mai bună săptămână dar a trecut și asta.

• Mi s-a făcut dor de fostele mele colege de serviciu Adriana și Ionela și de senzația de liniște și pace care era în birou atunci când lucram cu ele. Ionela era mereu senină ca ochii ei albaștri iar Adriana, cea care nu se stresa niciodată, făcea ca orice tensiune ce venea din afară să dispară imediat. Deși jobul de atunci era infinit mai greu decât ceea ce fac acum, cu ele lucrurile păreau simple și spațiul pe care îl împărțeam avea un vibe pozitiv datorită prezenței lor. Din păcate acum am zile când deschid ușa biroului și am senzația că am nimerit la morgă.
• Mi-am propus ca cel puțin până la Paști, să reduc drastic cheltuielile cu lucruri de care nu am absolută nevoie, adică să mă limitez la a plăti doar facturile și a face aprovizionarea cu alimente, atât și nimic mai mult. Până acum am reușit cu o singură mică excepție, o alunecare de la care era imposibil să mă abțin. Cu mai puțin de 1 leu am cumpărat două lucruri: un set de capse (patente le zicea pe vremuri) de care cu siguranță o să am nevoie la mici reparații de croitorie și un set de post-it-uri din plastic, semi-transparente și mai groase decât cele de hârtie pe care le voi folosi ca despărțitoare de dosare. Cred că nu sunt singura căreia îi plac la nebunie toate prostioarele astea de papetărie.
• Am citit Cea mai frumoasă poveste de Adrian Cioroianu. O carte cuprinzând, așa cum  spune el însuși, câteva adevăruri simple despre istoria românilor povestite pe scurt, fiecare în câte 2-3 pagini începând de la Carol I până la Ceaușescu și Pacepa. Probabil pentru a-i da un tot unitar, fiecare astfel de poveste se încheie cu o morală care de cele mai multe ori mi s-a părut trasă de păr. Mie personal cartea nu mi-a adus informații noi, poate și pentru că am citit foarte mult pe acest subiect, dar pentru cei care abia acum descoperă istoria este cu siguranță interesantă.
• Am poftit la dulciuri toată săptămâna, nu știu ce-am avut de mi-a stat gândul numai la zahăr. Într-un final mi-am cumpărat de la Kaufland niște wafers care mi-au făcut cu ochiul. Sunt un fel de pandișpan foarte dulce, copt în formă de napolitană care mi-a adus aminte de pancakes-urile americane. ”Adus aminte” e un fel de-a spune pentru că pancakes originale n-am mâncat niciodată, am avut câteva tentative nereușite de a face acasă și apoi m-am liniștit. Dar wafers-urile astea sunt ceva asemănător (presupun, după cum arată), le-am îmbibat bine cu sirop de arțar pentru autenticitate și apoi le-am adus îmbunătățiri adăugând sirop de zmeură. A ieșit un deliciu. 
• M-am întristat pentru a nu știu câta oară trecând pe lângă mormanele de moloz care au rămas din fabricile de altădată. Din păcate nu există oraș în țara asta care să nu poată etala astfel de ruine ale construcțiilor abandonate, poduri rupte, drumuri desfundate, acoperișuri prăbușite și căi ferate peste care a crescut iarba. Cândva am lucrat și eu aici, alături de câțiva programatori de excepție, pe PC-uri performante la vremea respectivă, printre primele aduse în țară după revoluție. Totul s-a transformat în oale și ulcele.
• Am văzut filmul Juno, un film din 2007 despre o adolescentă de 16 ani care, descoperind că este însărcinată, hotărăște să nu facă avort ci să dea copilul spre adopție. E o poveste cu multe scene care-ți ating inima și care mi-a plăcut mult tocmai pentru că este o poveste și este departe de ceea ce se întâmplă de fapt în realitate.
• Am observat ceva nemaiîntâlnit, cel puțin de mine. Un trunchi de vișin tăiat toamna trecută, culcat la pământ o iarnă întreagă, a dat naștere, printr-un ultim efort, unei flori mici, albe și parfumate răsărită printr-o crăpătură a scoarței groase și bătrâne. În fiecare primăvară mă impresionează triumful vieții, fire de iarbă crescute printre pietre, păpădii ițite în mijlocul asfaltului, tufe de liliac explodând de flori printre garduri ruginite dar așa ceva n-am mai văzut. Un mugur de floare ce nu s-a lăsat îngenuncheat ci și-a tras seva dătătoare de viață dintr-un trunchi ce părea mort a ținut cu dinții să iasă în toată splendoarea luminii pentru o ultimă dată și a reușit. Un miracol! Pe voi cu ce v-a surprins primăvara?

Read More

        Astăzi cineva mi-a spus că mă invidiază pentru viața minunată pe care o am. De ce crezi că am o viață mai bună ca a ta? Pentru că se vede din ce scrii pe blog și din ce postezi pe Facebook…. De-atunci mă tot gândesc cum apare viața mea în ochii celor din jur și cât de înșelătoare pot fi aparențele. Nu vreau să vorbesc prea mult despre mine, nu vreau nici să mă plâng de una sau de alta, nu o să scot în evidență niciun aspect negativ dar o să mă uit și eu un pic în curtea vecinului să văd cum stau treburile și cât anume din ceea ce se întâmplă în realitate se oglindește în ceea ce apare pe internet.

        Pentru început să luăm la purecat romantismul care mustește în textele care însoțesc pozele de cuplu. Frumoasa mea soție și iubitul meu soț, cel mai iubit dintre pământeni și alte dulcegării însoțite de buchete de flori ce par ireale, inimioare străpunse de săgeata lui Cupidon și declarații de iubire eternă mi se par penibile după o anumită vârstă dar asta e doar părerea mea, până la urmă fiecare este liber să-și declare sentimentele în public dar să nu-mi spună mie nimeni că oamenii ăștia nu se ceartă niciodată. Sau că nu se enervează reciproc pentru că el și-a aruncat din nou hainele pe jos sau ea a fost gata de plecare mai târziu cu o juma’ de oră de când el o aștepta îmbrăcat cu paltonul în fața ușii. Dar never-ever niciunul dintre cei doi n-o să pună un status de genul M-a enervat consoarta de mi-a crescut tensiunea… Pentru că rufele se spală în familie iar în afară nu trebuie să se vadă decât iubirea, buna înțelegere și un  lugu-lugu veșnic.

       Dacă stai doar cu ochii în calculator s-ar putea să crezi că toți cei din jurul tău mănâncă numai la restaurant sau, în cel mai rău caz, cineva le gătește acasă meniuri de master chef în fiecare seară. Eu nu cred că sunt singura de pe lumea asta care uneori nu are în frigider decât un pachet de unt, un castravete uscat și un borcan de muștar expirat. Dar ce farmec ar avea ca cineva să-și expună cămara prin care bate vântul? n-ar primi nici două like-uri amărâte.

        Pe Facebook toată lumea e fericită. Și toți oamenii sunt frumoși. Normal, sunt unii pentru care nu ajung nici o sută de selfie-uri ca să aleagă o poză reușită în care să nu se vadă că s-au îngrășat sau că părul le stă aiurea, să nu se vadă bărbia dublă, cearcănele, tenul obosit sau spinarea cocoșată. Și musai să râdă cu toți dinții la vedere pentru că acesta este barometrul care indică starea de fericire. Cu cât râd mai tare, cu atât prietenii virtuali vor vedea ce bine le merge deși de multe ori în spatele zâmbetului se ascund lucruri grave, uneori eșecuri în căsnicie, alteori boli cumplite. Doar cei din lumea reală cunosc cât de grea e crucea pe care prietenul lor bolnav de cancer trebuie să o poarte și niciunul dintre prietenii mei care au trecut prin asta n-au scris vreodată ceva de genul azi am ședință de chimioterapie...

       Realizările profesionale sunt, evident, o bucurie pentru oricare dintre noi așa că nu e de mirare când vezi că cineva a postat ”start working at…” și toată lumea îl felicită și îi dorește succes și încă o mie de comentarii. Dar cine e fraier să scrie că firma la care lucra s-a reorganizat / restructurat / redimensionat și s-a renunțat la serviciile lui? adică, pe românește, a fost dat afară? Pe lângă desconsiderarea față de propria persoană pe care mulți o resimt în astfel de momente, nimeni nu vrea să să-și expună căderile și eșecurile doar ca să atragă compătimirea celor din jur.

        Singurătatea se resimte cel mai acut într-o mulțime. Ne-am mutat viața pe internet iar internetul ne promite să găsim prietenia și dragostea la un click distanță. Nu le găsim și  nu e cazul să-i invidiem pe cei care au zeci sau sute de like-uri la fiecare postare. Oricât ar fi de frumoase pozele cu căni de cafea aburindă, niciuna dintre ele nu are miros și nici aromă. Sunt doar poze iar cafeaua, chiar și cea care vine într-un  pahar de plastic de la aparatul din colț, este infinit mai bună pentru că este reală, se poate mirosi, se poate bea, se poate simți.

       Internetul ne dă doar impresia că avem acces la viețile altor persoane, este o iluzie pe care ne-o întreținem unii altora, de fapt arătăm doar ceea ce vrem să se vadă și așa cum atunci când ieșim din casă ne luăm hainele bune și curate lăsând gioarsele în dulap, la fel facem și atunci când ieșim pe Facebook, expunem doar ceea ce este frumos și vesel.

        Am o viață pentru care sunt recunoscătoare, departe de mine gândul de a mă plânge de ceva, dar viața mea nu este doar ceea ce scriu pe internet, le am și eu pe ale mele și sunt destule, credeți-mă, nu e cazul să fiu invidiată. Iar fericirea nu va veni niciodată la cei care nu știu să aprecieze ceea ce au deja. 

 

 

Read More