copil

Bianca o să-și bată copiii

        Pentru ea aceasta este normalitatea. Pe ea au bătut-o părinții și pe ei i-au bătut ai lor. Nimic anormal, generație după generație și-au luat-o pentru că meritau. Pentru că au făcut ceva rău, pentru că au luat o notă proastă la școală, pentru că au fost obraznici, pentru că au întârziat seara acasă, pentru că nu s-au mișcat destul de repede, pentru că au spart o farfurie, pentru că și-au pătat hainele… pentru orice. O meritau. Ai fost rea, trosc!, o palmă peste fund, ești o nesimțită, pleosc! o palmă peste față. Azi așa, mâine așa… Ai fost rea, n-ai fost ascultătoare, ai făcut aia, n-ai făcut aialaltă… meriți o bătaie!

        Ești copil și cei mai iubiți oameni din micul tău univers te lovesc, uneori nici nu-ți dai seama care este motivul dar știi că ei au dreptate doar ți-au spus de atâtea ori că meriți să fii bătută. E vina ta și numai a ta. Îți repetă mereu acest lucru și tu crezi, doar ai fost obraznică cum altfel să te educe ca să iasă om din tine? Mintea unui copil este ca un burete, absoarbe tot ce vede și tot ce aude în jur. Bianca știe că e doar vina ei atunci când ia bătaie. Merită asta. Numai așa o va putea apuca pe drumul cel bun. Copiii își iubesc părinții orice ar face. Copiii își iubesc părinții așa cum sunt și le preiau comportamentul.

        Nu știu cine este Bianca, am întâlnit-o astăzi pe Facebook. Era revoltată în urma unui articol în care Radu afirma că dacă îți bați copilul nu meriți să fii părinte. bataie

        Bianca își iubește părinții pentru că i-au oferit totul. Totul, inclusiv bătaie. Pentru ea, bătaia a fost un rău necesar. Mintea ei fragedă de copil s-a dezvoltat într-o realitate deformată, într-o lume în care bătaia este ruptă din rai și în care normalitatea include violență. O lume în care rezolvarea problemelor înseamnă plesnitul copilului peste fund sau peste față atunci când nu vrea să facă ceea ce i se cere, o lume agresivă în care se urlă și se trântesc lucruri. Așa a văzut la ea acasă. Părinții ei au crescut la fel. Bătaia, e adevărat că nu cu parul sau cu scândura din gard, ci bătaia ”rezonabilă” face parte din realitatea cotidiană și vine atunci când copilul o cere. Așa crede Bianca și, din păcate, nu este singura care a crescut cu aceste valori.

        Cum va fi Bianca atunci când va avea proprii copii dacă ei i se pare normal că părinții au bătut-o? Cum va reacționa când ăla micu o să plângă degeaba sau n-o să vrea să execute ceea ce ea o să-i ceară? O să vadă roșu în fața ochilor și, cel mai probabil, o să-l altoiască și o să gândească ce mare lucru, doar nu l-am omorât în bătaie,  merita asta… 

        E trist să prevezi astfel de lucruri, e trist să sesizezi violența ce va veni… Mi-e milă de Bianca cea crescută cu bătaia dar o să o urăsc atunci când o voi vedea pe stradă smucindu-și copilul de mână, strigând la el sau lovindu-l peste fund. N-am văzut niciodată o pisică să-și bată puii și nici o cățelușă să și-i lovească sau să-i tragă de cap. Și atunci oare de ce spunem comportament animalic?

Share This:

Citește mai mult

scoala

Cel mai bun lucru pe care l-am învățat la școală

        Nici anul acesta n-am scăpat de nostalgia depășită de timp care mă învăluie la începutul fiecărui an școlar. Frumoase vremuri îmi revin în minte… O zi din septembrie, aceeași în fiecare an, 15 ale lunii, când totul mirosea a nou începând de la uniforma apretată și terminând cu caietele perfect aranjate în ghiozdan… Curtea școlii în care frunzele care începeau deja să cadă se amestecau cu emoțiile noastre, cu zâmbetele și cu bucuria revederii. Visele care se împleteau cu dorința de explorare, cu noul, cu necunoscutul, cu gândul de a merge înainte, de a ajunge undeva departe, cât mai departe… Larma veselă și chiotele celor mai mici, nimic n-am uitat, iar călătoria mea prin școală va rămâne pentru totdeauna una dintre cele mai frumoase amintiri.

        Am fost unul din copiii aceia ciudați care în timpul vacanțelor așteaptă să înceapă școala. Mi-a plăcut la școală, nu mi-a fost niciodată greu să învăț, am citit întotdeauna cu plăcere, am trecut cu ușurință de la o etapă la alta, am fost curioasă să aflu lucruri noi și am asimilat tot ce ni se preda fără să mă întreb dacă și la ce îmi va folosi. Cred cu tărie că tot ceea ce învățăm ne va fi util odată și-odată chiar dacă nu în mod direct sau în forma brută pe care am primit-o în sala de clasă. Sintagma care spune că nimic nu se întâmplă fără motiv se aplică și în cazul acesta.

        Nu cred că am învățat ceva degeaba, într-un fel sau altul am apelat la cunoștințele acumulate fie în situații obișnuite, fie atunci când nu mă așteptam. Chiar dacă n-am lucrat niciodată într-un mediu academic sau științific matematica mi-a fost mereu aproape atunci când trebuia să le explic clienților cum stă treaba cu ratele la credit, că per total suma de rambursat este aceeași indiferent dacă ratele sunt egale sau descrescătoare, cum se calculează dobânda anuală efectivă sau randamentul fondurilor de investiții.

        M-am bucurat și de cunoștințele de geografie sau istorie atunci când am călătorit și am avut ocazia să scot din ungherele minții lucruri pe care le credeam uitate. E așa de reconfortant să vizualizezi ceea ce odată doar îți imaginai plimbându-te cu degetul pe hartă sau să te uiți la o floarea soarelui și să-i observi semințele crescute după regula șirului lui Fibonacci :) Sau să-ți liniștești prietenii surprinși de o furtună soră cu sfârșitul lumii blocați în mașină sub o cascadă de tunete și fulgere spunându-le că loc mai sigur decât cușca lui Faraday nu există în astfel de cazuri :) Mai în glumă, mai în serios, sunt recunoscătoare faptului ca am avut acces la educație și că datorită școlii am acum o viziune asupra lumii prin care pot aprecia altfel tot ceea ce mă înconjoară.

        Deci da, știu că mă repet, dar chiar nu am învățat nimic degeaba. Faptul că am scris întodeauna fără greșeli de ortografie m-a făcut să am încredere în mine atunci când, de exemplu, mi-am întocmit un CV pentru vreun job nou sau doar pentru o altă poziție. Și tot faptul că știu regulile gramaticale și că mă zgârie supărător orice greșeală, m-a făcut să fiu deosebit de exigentă atunci când am avut ocazia să fiu eu în poziția angajatorului. Și am fost de câteva ori. Credeți-mă că am văzut CV-uri atât de prost făcute încât am crezut că sunt făcute la mișto, nu doar cu greșeli, ci fără informațiile de bază, fără să se scoată în evidență experiența, abilitățile sau orice altceva ar fi putut recomanda persoana respectivă pentru postul pentru care se făcea recrutarea. CV-uri care ajungeau direct la coșul de gunoi. Nimeni nu se naște învățat și chiar dacă este imposibil să înveți totul în timpul școlii și nimeni n-o să-ți dea  vreodată totul mură-n gură, este esențial pentru dezvoltaea ta să-ți dorești să știi, să cunoști, să afli lucruri noi, să ai capacitatea de a găsi ceea ce te interesează și, foarte important, să recunoști, atunci când e cazul, ceea ce nu știi. Eu nu văd nicio problemă și n-am nicio jenă în a recunoaște atunci când nu știu ceva. Întreb, caut, mă documentez și aflu cum se face un CV astfel încât să am cel puțin o șansă să merg mai departe.

        Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai important și util lucru pe care l-am învățat în școală aș răspunde fără ezitare limba engleză și acesta este sfatul pe care îl dau în orice împrejurare, oricui și la orice vârstă: învățați limba engleză. Sigur că orice limbă străină cunoscută aduce un plus de valoare dar la momentul actual limba engleză deschide accesul spre o  lume întreagă și nu doar profesional vorbind ci din toate punctele de vedere. Comunicarea între toate națiile lumii, filme, cărți, internet, congrese, muzică, tehnologie, modă, medicină… toate se întâmplă în engleză și doar o mică parte sunt traduse. Restul informațiilor rămân opace pentru aceia care nu cunosc limba… O barieră tristă.

        Cunoașterea englezei a fost criteriul care m-a departajat de multe ori atunci când mi-am dorit o poziție nouă în cadrul companiei, când am participat la diverse concursuri sau selecții de personal. Nu este doar un amănunt care face diferența, este baza de la care se pleacă. Indiferent dacă ești în căutare de joburi în București, în Cluj sau în orice alt oraș, limba engleza este importantă. Numai că o limbă străină nu se poate învăța de pe o zi pe alta ci este nevoie de timp și exercițiu. Cuvintele, cât mai multe cuvinte învățate, reprezintă fundamentul de la care se pleacă. Eu, cel puțin, așa am învățat și recomand oricui să facă astfel pentru că un vocabular bogat te ajută să te faci înțeles chiar dacă gramatical vorbind o mai dai în bară. Cu cât știi mai multe cuvinte, cu atât te simți mai stăpân pe limbă. Cumva-cumva o să legi cuvintele între ele chiar dacă pentru început concordanța timpurilor o să sune aiurea sau prepozițiile se vor încâlci între ele dar asta e mai puțin important. Important cu adevărat este să te faci înțeles iar asta devine simplu atunci când cunoști multe cuvinte.

        Am început engleza prin clasa a treia dar eram în vacanța de vară din clasa a cincea în care mi-am propus ca în fiecare zi să învăț câte zece cuvinte. Și am reușit. Primisem cadou o carte (pe care o am și acum), o carte care la sfârșit avea discuri și un mic dicționar pe care l-am biruit în câteva zile. Țin minte perfect că primul cuvânt memorat din lunga listă care a urmat, a fost attic (pod). IMAG2632

       Vărul meu Andrei, mai mare cu câțiva ani decât mine, mă asculta în fiecare seară și ușor-ușor a început să-mi placă tot mai mult. Satisfacția pe care o simțeam a fost pe măsură iar în vara aceea am prins drag de engleză și de atunci această dragoste nu m-a mai lăsat.

        Limba engleză a fost atuul de care m-am folosit atunci când în cale mi-au ieșit oportunități și tot engleza îmi oferă privilegiul ca în fiecare seară să fiu capabilă să citesc orice s-a publicat în imensul ocean de informații al internetului. Știind limba engleză am acces la orice începând de la marile enciclopedii ale lumii până la rețete de mâncare din Papua Noua Guinee, de la filme și documentare de artă la tutoriale de scos pete de pe țesături, de la vizite cu ghid în marile muzee ale lumii la sfaturi de întreținere  a cactușilor pe perioada iernii. Categoric, limba engleză a fost cel mai bun lucru pe care l-am învățat la școală!

Share This:

Citește mai mult

caine

7 verbe pentru 7 zile #22

A trecut ceva vreme de când n-am mai făcut centralizatorul săptămânii dar am revenit în forță :) Deci:

  • M-am înduioșat la Kaufland când am găsit un bon de casă uitat în coșul de cumpărături. L-am luat să-l arunc la gunoi dar înainte să-l mototolesc mi-am aruncat privirea pe el și m-a apucat curiozitatea să-l parcurg de sus până jos. Omul dinaintea mea cumpărase cele mai ieftine lucruri – ceapă, fasole, margarină Unirea, bere Neumarkt la pet de 2.5 l, tacâmuri de pui , vin la cutie de carton… și încă o poziție, cea mai scumpă, Friskies – hrană pentru câini. Din bonul de 80 de lei, aproape jumătate era prețul boabelor. Un suflet minunat care făcuse economii la sânge pentru câinele pe care probabil îl iubea ca pe ochii din cap… dar fericirea nu are preț, am zâmbit în sinea mea și i-am dorit tot binele din lume.
  • Am pus castraveți la murat. Mulți, foarte mulți, cât să ne ajungă până la primăvară. Castraveții sunt cel mai simplu de pus și cei mai buni. N-o să mă complic niciodată cu murături asortate, cu ardei umpluți cu varză sau cu alte delicatețuri pe care muncești o grămadă. Castraveții se pun foarte simplu doar cu apă sărată, hrean, mărar, cimbru, aniș și un ardei iute. Și multă răbdare pentru că durează vreo două luni până se murează :) Dar așteptarea merită pentru că sunt foarte buni.
  • Mi-am comandat lentile de contact de aici. Zilele trecute vorbeam cu un coleg de serviciu și am rămas surprinsă să aflu că deși el poartă ochelari dintotdeauna n-a avut niciodată curiozitatea să încerce să vadă cum e cu lentile de contact. Mie, după cum v-am mai spus și altădată, mi se par cea mai mare invenție de la curentul electric încoace. M-am obișnuit atât de mult cu ele, le suport atât de bine și le port de atâția ani încât acum aproape nimeni nu mai știe că eu de fapt la un moment dat aveam ochelari. Avantajele sunt nenumărate și sunt legate nu numai de comoditate și de estetică dar și de motive să spunem un pic mai frivole cum ar fi faptul că acum pot să intru și eu în categoria celor care colecționează astfel de ochelari de soare. Mai ales că ochelarii de soare îmi plac la nebunie și mi se par un accesoriu care poate să schimbe cu totul o anumită ținută. lentile-ioana-spune
  • Am admirat florile din grădina părinților care le fiecare sfârșit de vară își iau un avânt de nestăvilit. Întotdeauna în septembrie zorelele explodează în cascade superbe de flori  presimțind parcă venirea brumelor. Sunt ca o ultimă zvâcnire a zilelor de vară.zorele
  • Am descoperit o comoară într-un magazin second-hand. Am în minte un proiect pe care încă nu pot să vi-l dezvălui, un DIY pentru care am nevoie de niște bijuterii mici-mici. Inițial mă gândisem la niște cercei cu șurub cărora să le îndepărtez tija dar, ca să vedeți ce noroc am, am găsit într-un second-hand un cardigan de la Zara care avea niște nasturi incredibil de strălucitori, exact, dar exact, de ce aveam nevoie. Sunt făcuți din strasuri și au formă de floricică. Am dat 4 lei pe cardiganul mărimea S și foarte scămoșat pe care l-am aruncat după ce i-am descusut cei 7 nasturi iar acum pot să mă apuc de treabă :) nasturi
  • Am fost surprinsă să văd că există colege de birou care de ani de zile împart același spațiu 8 ore pe zi și se adresează una alteia cu ”doamnă”. Mă mir și mă minunez că de atâta amar de vreme nu au trecut pragul titlurilor oficiale deși au aproximativ aceeași vârstă, aceleași sarcini, aceeași pregătire și ocupă poziții similare. Mie nu mi se pare că respectul constă în folosirea pronumelor de politețe iar adresarea cu dumneavoastră uneia care stă la masa alăturată mi se pare de-a dreptul obositoare. În afară de asta cred că și atmosfera generală din birou are de suferit lipsindu-i prietenia și căldura și acel aer de camaraderie care te fac să nu-ți fie chiar groază de zilele de luni. De altfel, acolo se simte un aer glaciar de cum intri pe ușă :)
  • M-am întristat din nou când am văzut câinele din poză care de mai bine de trei luni stă nemișcat pe treptele unei case din zona mea și aproape nu mai are nicio reacție. Cine spune că animalele nu au suflet habar n-are ce vorbește. Îl cunosc bine, ca de altfel pe toți câinii din cartier, pentru că vorbesc cu toți. În casa pe care o păzește s-a petrecut o tragedie îngrozitoare, familia a pierdut un copil de 6 ani într-un accident stupid petrecut la începutul verii. Nu există cuvinte să descrie o astfel de durere și nici nu vreau să vorbesc despre asta. Vă spun doar de câine care de atunci nu s-a mai mișcat din locul ăla, nu mai latră, nu mai fuge, nu se mai joacă și nu mai vine la gard așa cum făcea înainte. Era un câine atâta de drăguț, de activ și de vioi că abia așteptam să îl provoc. Astăzi, minune mare, și-a ridicat puțin capul când a văzut că îi fac poză printre gratii dar altfel nici măcar din coadă nu dă, indiferent la ce oră trec pe acolo. Stă înțepenit în aceeași poziție și așteaptă să treacă timpul. N-am văzut niciodată un animal să-și poarte așa durerea, n-am văzut niciodată un câine să sufere atât de dramatic. Este exact ca și câinii aceia de care auzim pe internet că își așteaptă stăpânii la poarta cimitirului ani de zile… Mi se rupe inima de mila lui. caine

        Vă las acum, vă doresc o săptămână minunată și aștept să-mi spuneți verbul care v-a marcat în cea care a trecut.

Share This:

Citește mai mult

cat

A venit momentul să-mi aștept moartea?

       Nu cred că există blogger să nu fi avut de-a face măcar cu un hater, adică acel gen de oameni care lasă comentarii jignitoare și pline de ură fără niciun motiv ci doar din dorința de a ataca, apărați fiind de umbrela protectoare a anonimatului. Toți cei care scriu au trecut prin asta iar dacă nu, înseamnă fie că sunt la început de drum, fie nu prea îi citește nimeni. Scopul haterilor nu este neapărat de a scrie ceva urât ci de a deranja cu ceea ce debitează și, de cele mai multe ori, își ating scopul meschin. Ei trăiesc din bucuria de a vedea că au stricat ziua cuiva și se hrănesc cu reacțiile celor pe care i-au atacat. Orice replică, orice încercare de a-i pune la punct sau de a intra cu ei într-o discuție controversată îi hrănește și le dă puteri nebănuite, exact ca balaurului din poveste căruia dacă i se tăia un cap, îi creșteau altele două în loc. Cu cât sunt băgați mai mult în seamă, cu atât se înverșunează mai tare și vor sta la pândă gata oricând să atace din nou. În schimb, dacă sunt ignorați își vor căuta alt teren pe care să joace și alți naivi pe care să-i terfelească.

        Haterii nu îi atacă doar pe cei care scriu, de multe ori îi muscă și zgârie ca niște fiare turbate și pe cei care comentează la un articol. Apar cu replici care n-au nicio legătură cu subiectul și adesea răutățile se transformă în jigniri și în injurii.

        De ce atacă haterii:

  • Pentru că ei cred că am ceva ce ei nu au iar asta poate să însemne orice începând de la o haină, o casă sau aptitudini și ajungând până la un copil sau o altă persoană cu care am o relație de iubire.
  • Pentru că ei cred că nu merit să am jobul pe care îl am sau familia sau viața, în general. Pentru că ei cred că viața nu este dreaptă (și, de altfel, nici nu este dar ei nu pot accepta acest lucru).
  • Pentru că nu au altceva mai bun de făcut în viață. Fără nicio pasiune, fără nicio preocupare care să le umple timpul își pierd vremea pe net împroșcând cu noroi.
  • Pentru că viața lor nu este atât de frumoasă și interesantă ca a mea. Exact.
  • Pentru că vor să atragă atenția asupra lor. Haterii detestă liniștea și devin super-activi atunci când știu că le aud vocea dar nu sunt în stare să asculte și de aceea vă sfătuiesc și pe voi să nu le răspundeți niciodată.
  • Pentru că sunt frustrați. Nu se pot bucura de viața lor și ar vrea ca nici eu să nu am liniște.
  • Pentru că simt că pot să facă asta.
  • Pentru că dacă lovesc în cineva se simt puternici.

        Nu sunt genul de om care să nu accepte criticile sau să cadă pe spate atunci când primește laude, ba chiar pot să spun că de multe ori mă simt inconfortabil când primesc complimente care mi se par nefondate. Nu aștept ca toată lumea să fie de acord cu mine și să-mi împărtășească opiniile, dimpotrivă, discuțiile în contradictoriu îmi dau un boost de energie și mă motivează să caut argumente relevante care să-mi susțină punctul de vedere pentru că, nu-i așa, din contradicții se naște progresul dar atunci când comentariile nu conțin decât răutăți gratuite nu am ce dialog să port.

        Oricât ar spune unii că nu iau în seamă comentariile negative, nu se poate să nu îi afecteze, doar că de la o vreme intervine obișnuința iar șocul nu mai este atât de mare. Apeși butonul de delete, îi dai bann și adio. Îți rămâne totuși un gust amar. Și pe blog, ca pe blog, dar pe YouTube parcă mai înverșunați sunt haterii. Vine unul să-ți spună că ești urâtă. Da, în loc să comenteze la subiect sau să tacă din gură că doar tăcerea e de aur, se apucă să-ți spună că ești urâtă cu draci. Ce să faci în cazul ăsta? Ești mulțumită de felul în care arăți dar totuși ghimpele din inimă îți cere să te uiți în oglindă, îți pui apoi un semn de întrebare și te hotărăști să mergi la niște tratamente faciale în București. Just in case.Nu glumesc, oamenii de aici fac adevărate minuni pentru înfrumusețare și, pe lângă efectele fizice vizibile imediat, ți se îmbunătățește și starea de spirit. Uiți și de hateri, uiți de toate și ieși de acolo ca nou.

        Dar dacă vine altul și îți spune că pe lângă că ești urâtă mai ești și proastă nu mai ai ce face. Eventual să te închizi într-o bibliotecă :) Mie mi-a spus unul să mă duc acasă și să aștept moartea că mi-a trecut vremea. Omenește vorbind îți vine imediat să reacționezi la fel de agresiv și să-i spui vreo două de noroc dar de ce să joci după regulile lui murdare care nu au îndrăzneală decât în lumea închipuită? Delete îți dă o mai mare satisfacție decât aceea pe care ai simți-o strivind sub pantof un gândac mizerabil. Cel mai probabil în realitatea de lângă noi haterii sunt un fel de râme oarbe cărora ”curajul” li se termină la capătul tastaturii și niciodată nu își vor deconspira identitatea privindu-te în ochi. Pentru astfel de oameni nu merită să te enervezi. E drept că e ușor de spus și mai greu de făcut. cat

Share This:

Citește mai mult

teamwork

Ce-i aia muncă în echipă?

        Găselnița asta cu munca în echipă a ajuns să mă calce pe nervi. Poate am avut ghinion dar mie nu mi s-a potrivit niciodată, în toate echipele din care am avut norocul să fac parte, situația a fost foarte dezechilibrată. Am cărat în spate și am tras după mine oameni care în afară de tupeu nu aveau alte competențe, nici drag de muncă, nici inițiativă și nici măcar recunoștință. M-am săturat ca sub aceeași umbrelă să se adăpostească o mulțime de oameni și doar unul singur să o care. M-am plictisit să mă ofer voluntar, să fiu tot eu cea care ia decizii, care face strategii și găsește soluții, să fiu cea care explică, cea care înțelege prima și care trebuie să le explice celorlalți o dată, de două ori, de trei ori iar apoi, pentru că ei tot nu se descurcă și nu ne mai încadrăm în termen, să fac eu toată treaba iar rezultatele să fie ale echipei. Nu mai vreau să iau asupra mea responsabilități care nu sunt clar definite, nu mai am chef să-mi asum task-uri  și nici să mă simt singura responasabilă de ducerea la bun sfârșit a sarcinilor și de îndeplinirea estimărilor inițiale. Nu am nevoie de lauri, nici de ridicat în slăvi, nu-mi trebuie privilegii sau laude, nici beneficii speciale, vreau doar să știu exact care e partea mea de muncă, ce am eu de făcut iar cine crede cu adevărat în munca în echipă n-are decât să asambleze piesele acestui puzzle și să găsească liantul necesar pentru a crea imaginea de ansamblu.

       Mi se pare că munca în echipă este doar un termen la modă, un moft de management iar așa zisele beneficii ale muncii în echipă sunt supra-apreciate. Din exterior poate că se vede altfel dar din interior lucrurile sunt cu totul diferite.

        Există, în mod evident, locuri în care oamenii lucrează mult mai eficient împreună dar sinceră să fiu nu-mi vine în minte decât exemplul clasic,  cel cu salvamarii care, în caz de incident, știu exact ce au de făcut: în timp ce unul suflă în fluier dând alarma, altul sună la 112, altul îndepărtează mulțimea de gură cască și sigur că alții se îndreaptă către victimă ca s-o scoată din apă. La toate cursurile la care am participat ni s-a dat acest exemplu care, într-adevăr, este foarte relevant dar, în același timp, destul de rar. Să fim serioși, cât de frecventă este meseria de salvamar??

        Astfel de meserii se aseamănă perfect cu sporturile de echipă și se vede de departe cum coordonarea între membrii echipei este esențială în atingerea scopurilor, dar există multe alte joburi, aș spune chiar majoritatea, care nu au deloc aceste caracteristici. Cei care lucrează în vânzări, într-un call center sau în diverse departamente în mediul corporate nu prea au nevoie de echipe, grupuri și grupulețe pentru a-și dovedi productivitatea. De asemenea, profesorii, avocații, majoritatea funcționarilor sau cei care petrec timp în activități de creație își dovedesc eficiența prin rezultatele proprii și personale și nicidecum îm mijlocul unei entități amorfe.

        Din nefericire, dacă te uiți pe bestjobs sau pe orice alt site de recrutare, aproape că nu există loc de muncă la care în lista de cerințe să nu se regăsească capacitatea de a lucra în echipă. În echipa cui, stau și mă întreb? Cine formează echipa și cum ajungi în ea (și, mai ales, cum ieși naibii din ea?. Dacă e să-mi doresc ceva la ora actuală din acest punct de vedere, este să lucrez individual și să nu trebuiască să împart responsabilități cu nimeni, nu că aș fi antisocială sau egoistă dar munca în echipă mă obosește cumplit.

        Și încă ceva. Tocmai mi-am adus aminte de un principiu care ni se servea la trainingurile de management: Munca în echipă este atunci când indivizii pun obiectivele organizației în fața obiectivelor personale. Hai lasă-mă, chiar așa?… teamwork

Share This:

Citește mai mult