magarus

7 verbe pentru 7 zile #33

         N-am avut astenie de primăvară în viața mea, poate doar astenie de toamnă pentru că urăsc anotimpul acela și cu toate astea n-am avut o săptămână prea grozavă. M-au năpădit tot felul de gânduri și de tristeți și n-am reușit să mă bucur de soare, am stat doar în casă și m-am refugiat printre cărți acolo unde găsesc întotdeauna o altă lume care n-are nicio legătură cu realitatea de afară. Nici pe blog nu prea am mai scris însă încerc acum să revin pe linie și să găsesc verbele săptămânii care s-a încheiat.

  • M-a umplut de tristețe măgărușul înhămat la căruța oprită lângă tomberoanele de gunoi. Îl văd mereu și parcă de la o zi la alta e tot mai slab și mai amărât și el, și stăpânul său. Caută prin gunoaie, trăiesc din ce găsesc și din ce se mai îndură unul-altul să le dea. Cum poate fi viața așa de nedreaptă, de ce unii se bucură de toate avantajele iar unii  au parte doar de chin și de mizerie?  magarus
  • Am gătit sau poate ”gătit” e prea mult spus, am făcut o salată cu broccoli atât de bună încât am repetat-o de trei ori într-o singură săptămână. Ca aproape orice salată se face foarte repede și nu este nevoie decât de câteva ingrediente: evident broccoli, morcovi, un ou fiert tare, un pic de brânză (mie îmi place telemeaua aceea care e sărată și se sfărâmă ușor) și un sos pe care eu l-am făcut dintr-o linguriță de maioneză remoulade luată de la Lidl și un iaurt dar se poate face orice fel de sos sau de vinegretă, după preferințe. Eu am avut atât broccoli cât și baby carrots la congelator așa că n-a trebuit decât să  fierb legumele 3-4 minute și a fost gata.salata1
  • Am avut (din nou!) dezamăgiri legate de  oamenii din jurul meu. Sigur că am ajuns la vârsta la care acest lucru nu mă mai ia pe nepregătite dar tot îmi lasă un gust amar. Sunt din ce în ce mai convinsă că personalitatea și mai ales caracterul unui om depind în cea mai mare măsură de cei șapte ani de acasă și mai puțin de factorul genetic. Nu cred că cineva se naște cu mitocănia în sânge ci o deprinde văzând cum părinții își tratează vecinii sau oamenii de pe stradă. Bunul simț nu se învață la universitate ci acasă, în jurul mesei.
  • Am primit flori de 8 Martie. Mai multe decât mă așteptam, atât flori tăiate cât și niște ghivece drăguțe pe care le-am pus în geam la birou unde se pare că le merge foarte bine. În fiecare zi le studiez și observ că apare cel puțin un boboc nou.
  • Mi-am cumpărat Nutribullet :) Dacă vă uitați la teleshopping cu siguranță știți ce e ăla, un blender cu o viteză foarte mare care taie, sfărâmă și mărunțește tot ce prinde în cale. Face niște smoothie-uri excelente dar și o limonadă din care nu mă mai pot opri din băut. Curăț lămâia de coajă și o bag cu totul acolo împreună cu apa și o linguriță de miere. Chiar dacă rămân sâmburi, aceștia se dezintegrează complet și nu se simt. Abia aștept să înverzească menta ca să pun și câteva frunzulițe. Uneori pun ghimbir dar cu mentă îmi place mult mai mult.
  • Am descoperit (pe ebay) un mic dispozitiv cu care poți să golești tubul de pastă de dinți, sau orice alt tub de cremă, până la ultima picătură. Are un fel de manivelă micuță, ca la deschizătoarele de conserve și astfel poți să extragi ultimul strop de produs. Simt că îmi trebuie chestia asta nepărat deși un pic stau și mă gândesc dacă asta nu înseamnă de fapt a fi scump la tărâțe și ieftin la făină :) Dau o grămadă de bani pe produse cosmetice, poate prea mulți, și sufăr când trebuie să arunc ambalaje în interiorul cărora au rămas urme de produs pe care nu l-am putut folosi. Mai ales la balsamurile de păr mi se pare că nu reușesc niciodată să scot totul din recipient. Dacă ar fi după mine n-aș mai scoate la vânzare decât cutii cu capac așa cum sunt cele de aici în care să-ți poți băga mâna și să lași totul curat lună. Iar cu banii economisiți strop cu strop să-ți cumperi apoi alte chestii faine de aici. Exact cum ne învăța la școală circuitul apei în natură :)pasta de dinti
  • Am citit Lumea era toată a mea – Amintirile unei prințese de Ana-Maria Callimachi, o carte despre o lume dispărută în care privilegiații soartei duceau o viață mondenă plină de evenimente și în care grijile pătrundeau arareori. Sunt memoriile unei femei de viță nobilă născută la sfârșit de secol XIX al cărei arbore genealogic coboară cu secole în urmă și care se înrudește cu mai toate marile familii boierești. Cartea se citește ușor deși nu devine captivantă, este mai degrabă un izvor istoric din care am aflat amănunte interesante din viața de zi cu zi la care nici măcar nu m-am gândit până acum. Dacă o recomand? Da, însă doar celor pasionați de istorie pentru că face multe referiri la personalități din viața politică și culturală iar dacă numele acestora nu spune nimic s-ar putea ca  parcurgerea cărții să devină plicitisitoare.

Acestea au fost verbele mele, voi la ce v-ați oprit în săptămâna care a trecut?

Share This:

Citește mai mult

pisica

Motive de stres care au dispărut

        Azi m-a sunat o prietenă de care nu mai știam nimic de mai bine de un an și am stat cu ea la taclale trei sferturi de oră. Aș mai fi stat dacă între timp n-aș fi primit încă un apel la care a fost musai să răspund. M-am întins încă vreo zece minute apoi m-am gândit că ar fi frumos să o sun pe soacră-mea să-i urez La mulți ani de 8 Martie. Ne-am terminat poveștile într-un sfert de oră, apoi am sunat-o pe sora mea și uite așa au trecut aproape două ore în care n-am făcut altceva decât să țin receptorul la ureche. Ăăăă… Receptorul??

        Ha-ha, am vrut să spun telefonul. Mobilul adică, pentru că telefoanele fixe, cele cu cablu sunt pe cale de dispariție. Câteodată stau și mă gândesc la confortul pe care îl am de când nu mai am nici cea mai mică urmă de stres legată de minutele consumate la telefon. Câtă lejeritate și câtă libertate pe care nici măcar n-am visat-o! Ar trebui să mă bucur în fiecare zi pentru asta dar așa e omul, cu binele se obișnuiește imediat și uită de unde a plecat.

        Părinții mei și-au instalat telefon când eram în clasa a treia iar eu am fost mai mult decât fericită pentru că puteam vorbi cu Sanda și Camelia, prietenele mele de la școală. Aș fi vorbit cu toată clasa dar n-aveam cum pentru că restul nu aveau telefon :) Ne întrebam una pe alta ce teme avem, cât ne-a dat rezultatul la exercițiul de la mate, când ne dă lucrare la geografie sau dacă a doua zi trebuie să mergem în uniforma de pionier :) Ne-am fi sunat din cinci în cinci minute dar ne mai temperau părinții pentru că le consumam impulsurile. Așa era atunci, cu impulsuri.

        Un minut în oraș era parcă un impuls, un minut la Târgu Mureș două impulsuri iar la București, pentru că era într-o zonă mai îndepărtată, vreo trei impulsuri. În abonament aveai inclus un număr limitat de impulsuri și tot ce depășeai se plătea în plus și era destul de scump. De fapt pe același principiu s-a mers și când a apărut telefonia mobilă.

        Minute incluse în abonament (puține) și eventual doar în aceeași rețea. La primul meu abonament pentru telefonul mobil am avut doar 20 de minute incluse. Pe lună! o lună întreagă. Era mai nimic, acum când pot să vorbesc nelimitat în orice rețea parcă nici nu-mi vine să cred la ce bunăvoință au ajuns companiile de telefonie. Și cât am visat la asta în urmă cu 15-20 de ani pe vremea când se vorbea la secundă. Cine oare își mai amintește că primele 3 secunde nu se taxau și toată lumea era disperată să nu depășească limita? Sunai de 5 ori și vorbeai câte 3 secunde ca să transmiți mesajul dar erai mulțumit că ai reușit să o faci fără costuri.

       Da, ar trebui să fiu în pemanență recunoscătoare  că mi s-a îndeplinit unul din visele din copilărie: să pot vorbi la telefon oricât, când vreau, cu cine vreau, de câte ori vreau, indiferent dacă e zi, noapte sau oră de vârf și să nu plătesc nimic în plus. Așa o copilărie fericită am avut că ăsta a fost singurul meu stres: telefonul :) Ba nu, mint. Am mai avut un stres. Mare de tot, uriaș chiar: mersul la dentist.

        Probabil am avut din naștere o dentiție slabă pentru că de pe la 8-9 ani am început să am carii. Din fericire mama m-a dus din timp la tratament și nu a lăsat să se agraveze situația dar procedurile care se făceau atunci erau traumatizante pentru un copil. Când ți se înfingea doctorița cu freza în măsea, simțeai că îți curentează creierul și îți dădeau lacrimile instantaneu. Se apleca peste tine blocându-te în scaun de nu mai puteai să-ți miști nici mâinile nici picioarele și te tortura de ziceai că ești Isus pe cruce. N-am ajuns niciodată la abces dentar deci mă gândesc că ceea ce aveam nu era grav și cu toate astea mă durea foarte tare când mă poliza cu aparatul ăla care scotea un sunet înfiorător. Nu eram genul isteric și nu chiar intram în panică dar ceea ce se întâmpla în anticamera stomatologului era cam ca la abator când sunt duși mieii la tăiere. Toți copiii plângeau înainte să le vină rândul  iar când din cabinet se auzeau țipete jalea devenea din ce în ce mai mare. Chiar și bocitoarele Egiptului ar fi fost invidioase pe astfel de scene.

        Din fericire între timp s-au schimbat enorm lucrurile și în cabinetele stomatologice. Sigur că nici acum nu e chiar o plăcere să stai cu gura deschisă până amorțești și cineva să lucreze pe dinții tăi dar cel puțin nu mai simți nicio durere. Au apărut tot felul de materiale și de tehnologii, dinți perfecți fixați pe implanturi dentare care dintr-o dantură strâmbă, știrbă și îngălbenită îți fac un zâmbet de vedetă americană de film. Ca să nu mai spun că între timp stomatologii au redevenit oameni, unii chiar foarte drăguți :) Sau doar eu aveam impresia că sunt tartori?

       Anyway, revenind la stres, nu-l mai am nici în privința telefoanelor, nici al mersului la dentist. Și sunt atât de recunoscătoare. Voi de ce stresuri v-ați descotorosit?pisica

Share This:

Citește mai mult

Urăsc trădarea și îi urăsc pe trădători

        Asta spun eu însă Iubesc trădarea dar îi urăsc pe trădători sunt vorbele atribuite lui Iulius Cezar, un general roman de mare anvergură care a intrat în istorie ca una dintre cele mai controversate figuri. Dacă rămânea la domeniul la care se pricepea atât de bine, conducerea armatelor, probabil ar fi avut un alt sfârșit dar el țintit cu mult mai sus anulând libertățile democratice și proclamându-se dictator pe viață. Cum se spune, de ce i-a fost frică n-a scăpat și până la urmă și-a găsit moartea înjunghiat de un trădător. De unul dintre cei la cuvintele cărora aplecase urechea, de unul dintre cei pe care îi considerase fideli la un moment dat și pe sprijinul cărora își consolidase poziția.

        Cum oare un om cu o inteligență ca a lui, priceput în strategii și tactici de luptă, studiind zeci și sute de variante pentru orice manevră, a putut fi atât de încrezător în cei care se înclinau în partea din care bătea vântul venind cu lingușiri care să le întărească pozițiile, sperând, și de altfel chiar obținând onoruri, decorații și favoruri? Cât de puternică putea să-i fie vanitatea încât să-l orbească în a mai desluși adevărata loialitate față de oportuniștii care îl asaltau cu viclenie adormindu-i simțurile cu vorbe dulci? Se vede că uneori puterea îți ia mințile și când auzi doar ceea ce vrei să auzi nimic din jur nu-ți mai poate tulbura plăcerea iar drogul osanalelor devine atât de puternic încât creează o dependență care anihilează rațiunea.

        Iulius Cezar a trăit acum 2000 de ani dar de atunci încoace au fost mulți cei care au iubit trădarea și care n-au învățat nimic din lecțiile pe care ți le dă istoria. Ba, mai mult, s-au oprit doar la prima parte a frazei. Iubesc trădarea, cu toate beneficiile pe care ți le aduce. Partea cu trădătorii fiind lipsită de orice importanță nu și-au mai bătut capul cu ea  iar trădătorii păreau a fi copii buni… ia uite ce frumos știu să mă perie și să-mi ia inexistentele scame de pe rever.

        Încerc acum să număr câți ani am avut funcții de conducere și nici măcar nu-mi mai aduc aminte, cu siguranță peste 15, poate chiar 20. Și cu mult mai greu îmi este să-mi aduc aminte câți au venit la mine încercând să-mi câștige simpatia denigrându-și colegii sau înșirându-mi bârfe despre ce a spus x sau y despre mine. Din fericire n-am cedat nici măcar o singură dată și am tăiat din rădăcină orice astfel de tentativă infectă retezând inițiativele înainte de a fi prea târziu și înainte ca răul să se producă. Adică înainte să apuc să-i urăsc pe trădători. Și nu, nu iubesc nici trădarea, ba din contră, mi se pare cel mai josnic lucru pe care îl poate face un om.

        Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea! nu este nici pe departe sintagma mea preferată. Este acesta oare un proverb pur românesc? Dacă da, mare păcat că înțelepciunea noastră populară a dat naștere unor astfel de îndemnuri. Este trist să afli că oameni pe care îi considerai integri s-au pretat la fățărnicii de dragul unor beneficii lepădându-se de prietenii ce din afară privite păreau de nezdruncinat.

        Am avut un adevărat șoc când E, o persoană pe care o cunosc destul de bine s-a lepădat cu ură virulentă de o prietenă, să-i spunem A, despre care știam cu certitudine că o ajutase foarte mult la un moment dat. Mai exact, în urmă cu vreo 10 ani A i-a dat recomandări excelente pentru a obține un job care îi depășea într-un anumit fel competențele. Avea însă mare putere de influență la momentul respectiv și a insistat ca prietena ei să obțină poziția respectivă punându-și cuvântul în joc. Nu contează nici de ce, nici în ce context, la scurt timp A a căzut în dizgrație pe motive foarte subiective și a ieșit din peisaj. Știam că cele două fuseseră prietene la cataramă și, recent, într-o discuție am pomenit acest lucru. E. a sărit ca o panteră negând orice legătură cu A și orice amiciție. Am fost doar colege o scurtă perioadă de timp și atât, prietene niciodată. M-a surprins mai mult decât neplăcut reacția și negarea lui E. și n-am comentat nimic. Nu avea rost, era prea înverșunată. Aș fi putut să-i demonstrez că minte, la angajarea ei la jobul respectiv participasem și eu deși în mod indirect dar ea nu avea de unde să știe. Ce aș fi rezolvat dacă îi arătam că știu că își trădase prietena pe care ar fi putut să o ajute la greu întorcându-i  mâna de ajutor? Ar fi putut dar nu mai dădea bine să apară în compania ei.

       Nu aș fi schimbat cu nimic situația demonstrându-i că minte și că s-a debarasat cu perfidie de o prietenă pe care s-a sprijinit la un moment dat. Părerea mea s-a definitivat în câteva clipe și s-a cimentat for ever. N-aș mai putea avea încredere într-un astfel de om nici măcar pentru două secunde sau două cuvinte, n-aș mai avea încredere nici să-i spun că mă bucur că plouă afară pentru că ar fi în stare să-mi răstălmăcească vorbele. Cât de greu este să câștigi încrederea unui om și cât de ușor o poți pierde! Nu știu dacă acest episod se poate numi o dezamăgire pentru mine, cred că deja sunt călită suficient astfel încât să nu mă mai aștept ca lumea în care mă învârt să aibă o tentă de roz dar parcă tot mi-a rămas un gust amar. tradare

 

Share This:

Citește mai mult