Azi m-a sunat o prietenă de care nu mai știam nimic de mai bine de un an și am stat cu ea la taclale trei sferturi de oră. Aș mai fi stat dacă între timp n-aș fi primit încă un apel la care a fost musai să răspund. M-am întins încă vreo zece minute apoi m-am gândit că ar fi frumos să o sun pe soacră-mea să-i urez La mulți ani de 8 Martie. Ne-am terminat poveștile într-un sfert de oră, apoi am sunat-o pe sora mea și uite așa au trecut aproape două ore în care n-am făcut altceva decât să țin receptorul la ureche. Ăăăă… Receptorul??
Ha-ha, am vrut să spun telefonul. Mobilul adică, pentru că telefoanele fixe, cele cu cablu sunt pe cale de dispariție. Câteodată stau și mă gândesc la confortul pe care îl am de când nu mai am nici cea mai mică urmă de stres legată de minutele consumate la telefon. Câtă lejeritate și câtă libertate pe care nici măcar n-am visat-o! Ar trebui să mă bucur în fiecare zi pentru asta dar așa e omul, cu binele se obișnuiește imediat și uită de unde a plecat.
Părinții mei și-au instalat telefon când eram în clasa a treia iar eu am fost mai mult decât fericită pentru că puteam vorbi cu Sanda și Camelia, prietenele mele de la școală. Aș fi vorbit cu toată clasa dar n-aveam cum pentru că restul nu aveau telefon 🙂 Ne întrebam una pe alta ce teme avem, cât ne-a dat rezultatul la exercițiul de la mate, când ne dă lucrare la geografie sau dacă a doua zi trebuie să mergem în uniforma de pionier 🙂 Ne-am fi sunat din cinci în cinci minute dar ne mai temperau părinții pentru că le consumam impulsurile. Așa era atunci, cu impulsuri.
Un minut în oraș era parcă un impuls, un minut la Târgu Mureș două impulsuri iar la București, pentru că era într-o zonă mai îndepărtată, vreo trei impulsuri. În abonament aveai inclus un număr limitat de impulsuri și tot ce depășeai se plătea în plus și era destul de scump. De fapt pe același principiu s-a mers și când a apărut telefonia mobilă.
Minute incluse în abonament (puține) și eventual doar în aceeași rețea. La primul meu abonament pentru telefonul mobil am avut doar 20 de minute incluse. Pe lună! o lună întreagă. Era mai nimic, acum când pot să vorbesc nelimitat în orice rețea parcă nici nu-mi vine să cred la ce bunăvoință au ajuns companiile de telefonie. Și cât am visat la asta în urmă cu 15-20 de ani pe vremea când se vorbea la secundă. Cine oare își mai amintește că primele 3 secunde nu se taxau și toată lumea era disperată să nu depășească limita? Sunai de 5 ori și vorbeai câte 3 secunde ca să transmiți mesajul dar erai mulțumit că ai reușit să o faci fără costuri.
Da, ar trebui să fiu în pemanență recunoscătoare că mi s-a îndeplinit unul din visele din copilărie: să pot vorbi la telefon oricât, când vreau, cu cine vreau, de câte ori vreau, indiferent dacă e zi, noapte sau oră de vârf și să nu plătesc nimic în plus. Așa o copilărie fericită am avut că ăsta a fost singurul meu stres: telefonul 🙂 Ba nu, mint. Am mai avut un stres. Mare de tot, uriaș chiar: mersul la dentist.
Probabil am avut din naștere o dentiție slabă pentru că de pe la 8-9 ani am început să am carii. Din fericire mama m-a dus din timp la tratament și nu a lăsat să se agraveze situația dar procedurile care se făceau atunci erau traumatizante pentru un copil. Când ți se înfingea doctorița cu freza în măsea, simțeai că îți curentează creierul și îți dădeau lacrimile instantaneu. Se apleca peste tine blocându-te în scaun de nu mai puteai să-ți miști nici mâinile nici picioarele și te tortura de ziceai că ești Isus pe cruce. N-am ajuns niciodată la abces dentar deci mă gândesc că ceea ce aveam nu era grav și cu toate astea mă durea foarte tare când mă poliza cu aparatul ăla care scotea un sunet înfiorător. Nu eram genul isteric și nu chiar intram în panică dar ceea ce se întâmpla în anticamera stomatologului era cam ca la abator când sunt duși mieii la tăiere. Toți copiii plângeau înainte să le vină rândul iar când din cabinet se auzeau țipete jalea devenea din ce în ce mai mare. Chiar și bocitoarele Egiptului ar fi fost invidioase pe astfel de scene.
Din fericire între timp s-au schimbat enorm lucrurile și în cabinetele stomatologice. Sigur că nici acum nu e chiar o plăcere să stai cu gura deschisă până amorțești și cineva să lucreze pe dinții tăi dar cel puțin nu mai simți nicio durere. Au apărut tot felul de materiale și de tehnologii, dinți perfecți fixați pe implanturi dentare care dintr-o dantură strâmbă, știrbă și îngălbenită îți fac un zâmbet de vedetă americană de film. Ca să nu mai spun că între timp stomatologii au redevenit oameni, unii chiar foarte drăguți 🙂 Sau doar eu aveam impresia că sunt tartori?
Anyway, revenind la stres, nu-l mai am nici în privința telefoanelor, nici al mersului la dentist. Și sunt atât de recunoscătoare. Voi de ce stresuri v-ați descotorosit?
Mi-a plăcut povestea ta care mi.a reamintit de toate perioadele prin care am trecut legate de folosirea telefoanelor mobile. La fel ca reclama la Vodafone care este in ultima vreme la tv. Foarte amuzanta. La mulți ani pentru 8 Martie, o primăvara cât mai frumoasa ție, Cristinei si micuței Silvia.?
Mulțumesc, la multi ani si tie!
Io tot am frica la dentist. Dar macar acum nu mai aman dusul, merg mai curajoasa. Si eu cred ca medicii s-au schimbat si sunt mai umani si mai sensibili ( cel putin cei din privat) si nu ne mai trateaza de sus ca pe niste idioti neglijenti.
Cu telefoanele, eu am redus vorbitul la 10-20 min pe luna maximum. Aleg sa dau intalnire cu prietenele si sa ne pupam reciproc si in fata in fata, e mai cald, mai personal.
Păi… da. Și eu am încă un fel de teamă pentru că am fost traumatizată și pur și simplu nu-mi pot scoate asta din cap.
Ma cam indoiesc sa dispara stresul cand vine vorba de lucrari dentare. Frica ca frica dar costul operatiunii nu este de neglijat.
Ha-ha 🙂 Da, stresul dat de costuri rămâne pe primul loc.
Apropo de dentist, cand m am mutat in Arad, evident ca am ales sa.merg la cel mai apropiat cabinet stomatologic. Dupa cate a vizite, s a dovedit ca dentistul era un tartor (asta acum 10 ani). Sm renuntat la el si am mers la un altul, pe scaunul caruia era sa adorm de cateva ori, atat de bland lucreaza.
Legat de primul, saptamana trecuta am aflat ca a murit, la 41 de ani. Si acum sunt socata.
Eu am avut noroc sa am o dantura foartr buna, nu mi lipseste niciun dinte sau masea desi am 32 de ani si am doar vreo cateva carii in decursul acestor ani, carii evident rezolvate. Dentisul meu, mereu se minuneaza cand imi vede dintii. Nu le fac nimic special, doar ca folosesc periuta electrica d3ja de vreo 8 ani.
Ce noroc ai! Rar am întâlnit oameni care să se laude cu dantura lor, îți doresc să nu ai probleme niciodată!
Eu am intilnit fara nici o carie, dar cu mari probleme de paradontoza.
Copiii mei au doar cite o cariuta minuscula la putin peste 20 ani. Copilul mic fara carii la 9 ani, dar nu maninca prea sanatos. Ma mira, ca eu si tatal lor eram plini de carii la virsta asta, nu stiu de ce tine.
Pe vremea nostra frezele cred ca incalzeau f mult dintele si de acolo venea parte din durere. Acum apa raceste locul unde sfredeleste freza. Asa cred eu.
Foarte bun articol, este esential sa facem controale regulate la medicul dentist pentru a preveni probleme mai grave.