logo bucuresti

7 verbe pentru 7 zile #36

        Ce repede a trecut săptămâna dacă a avut mai puțin cu o zi de muncă și ce fain  s-a potrivit anul ăsta 1 Mai lipit de o duminică, taman bine să fac o vizită în Anglia fără să fiu nevoită să-mi iau prea multe zile de concediu. Am făcut multe în ultima perioadă dar să văd ce-mi aduc aminte în primul rând:

  • Mi-a plăcut enorm partea rurală a Angliei. Nu e prima oară că văd satele desprinse din povești cu zâne și spiriduși dar de data asta am făcut plimbări pe jos care înseamnă cu totul și cu totul altceva decât privirile aruncate pe geam din goana mașinii. E o diferență de la cer la pământ și doar așa poți să simți farmecul locului cu aerul mereu umed și proaspăt, să auzi păsările și să miroși florile care pur și simplu invadează orice colțișor de grădină. Ca să nu mai spun de nota de autenticitate pe care o dau țăranii englezi ce stau la o țigară în fața pub-urilor cu halba de bere în mână. Le spun țărani fără nicio urmă de ironie ci doar pentru că locuiesc la țară. Anglia
  • M-am întâlnit cu un fost coleg pe care nu l-am mai văzut de multă vreme și cu care am stat la taclale vreo juma’ de oră în Lidl la raionul de lactate până am înghețat :) E atât de reconfortant să întâlnești oamnei informați, cu care să poți schimba păreri despre orice și care să fie în stare să asculte puncte de vedere cu care ei nu sunt neapărat de acord dar pe care le respectă. Oameni care acceptă libertatea de expresie.  Aproape că uitasem cum este.
  • M-am plictisit de scandalurile care apar fără sens din inerția și plăcerea de a fi mereu Gică contra și acum mă refer la controversa legată de logo-ul Bucureștiului. Tot internetul a sărit în sus că logo-ul nu e bun, că e prea alambicat, prea îngrămădit, fără mesaj, că nu e original, că nu e reprezentativ, că procesul de selecție a fost netransparent, că dracu’, că lacu’. Aaa, și să nu uit (deși poate cu asta trebuia să încep) că e de-a lui madame Firea și de-aia nu ne place. Jesus Christ! Fraților, ăștia revoltații, de ce nu ați spus niciun cuvințel înainte să se termine înscrierile pentru concurs? Să fi promovat concursul pe Facebook astfel încât să fie înscrise o mie de idei geniale. Sau zece mii, nu 230 câte au fost. Dar și atunci tot la fel ar fi stat lucrurile pentru că  în vecii vecilor o lucrare nu o să placă tuturor fiind ceva extrem de subiectiv. Dar până una alta mie îmi place iar Ateneul și Arcul de Triumf le-am ”văzut” din prima chiar dacă la capitolul spirit de observație stau extrem de prost. Și, să recunoaștem, cu siglă sau fără, Bucureștiul rămâne același iar turiștii n-o să dea năvală nici dacă desenul îl făcea Leonardo da Vinci. Altele sunt de fapt bubele.logo bucuresti
  • Am călcat pe bec din nou și am dat o comandă la H&M. Mică, micuță, dar uite că nu m-am putut abține. Ce să fac dacă primesc notificări pe mail că au reduceri și că taxa de transport e zero? Și nu tot timpul, doar o perioadă limitată așa că trebuie să mă hotărăsc repede :) Normal, click-click și o bluză albă cu dungulițe albastre  numai bună de mers la mare a sărit în coșul meu.
  • Am dat lovitura cu o pereche de pantofi pe care i-am găsit la un second hand. Noi nouți, de la Dorothy Perkins, strălucitori mai ceva ca ai Cenușăresei și care îmi vin perfect. Sunt dintr-un material textil care în lumina soarelui îți ia ochii dar, cum spune englezul the photo doesn’t do you justice. În realitate sunt muuult mai frumoși și abia aștept să îi port la vreo nuntă sau ceva de genul :)pantofi
  • Am rămas (puțin?) dezamagită de modul în care am fost servită la banca la care am lucrat și eu și nu, nu e vorba de fostele mele colege cu care am rămas în relații de prietenie apropiată ci de o fată nouă care nu mă cunoștea deloc. Credeam că după atâta timp, sunt aproape patru ani de când am plecat, standardele de servire și vânzare s-au împământenit atât de bine încât le-au intrat în obișnuință dar nici pe departe nu s-a întâmplat așa. Până mi-a rezolvat mie problema, pe care, by the way, a priceput-o destul de greu, a vorbit într-una cu colega ei de ghișeu despre treburile lor interne, ceva legat de casierie, lucru care nu mă interesa deloc. Nepoliticos și total neprofesional. Dacă aș fi fost mistery shopping i-aș fi dat zero puncte la o grămadă de aspecte. De fapt cred că la toate.
  • M-am simțit mândră și onorată și înduioșată. Și tristă într-un fel pe care nu-l pot descrie, în orice caz un amalgam de sentimente puternice m-au cuprins atunci când am văzut dedicația ultimei cărți scrise de Ileana Vulpescu, Preludiu. Silvia Avram Bembea a fost cea mai bună prietenă a ei din anii facultății și a fost mama mea. Nimic mai mult.ileana vulpescu

În rest…

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Share This:

Citește mai mult

magazin lush

Clipa în care am respirat din nou

        Picura ușor iar stropii mici de apă mi se prelingeau pe jacheta de fâș bleumarin special cumpărată pentru a face față nesfârșitelor ploi din Anglia și mă felicitam în gând pentru investiția bună pe care o făcusem. De fapt nu era chiar o investiție pentru că o luasem ca de obicei de la reduceri dar chiar și așa mă simțeam foarte bine îmbrăcată și în largul meu. Nu ieșeam cu nimic în evidență iar asta îmi dădea un sentiment de siguranță care în urmă cu câțiva ani îmi lipsea cu desăvârșire atunci când mă aflam în străinătate. Păream mereu stingheră sau poate doar eu aveam impresia că toți ceilalți din jurul meu știau exact ce trebuie să facă, în ce direcție să meargă, ce reguli să respecte, cum să se poarte sau cum să vorbească. Eram sfioasă și temătoare să nu deranjez și mi se părea că fac notă discordantă cu localnicii sau cu hoardele de turiști gălăgioși pe care îi întâlneam mai peste tot. Acum însă nu mai simțeam nimic din toate acele trăiri. Eram încrezătoare, mă purtam firesc și nimic nu mi se mai părea surprinzător.

        Ieșisem din magazin și rămăsesem în dreptul ușii privind mulțimea de trecători care se plimbau agale pe strada mare din Birmingham de parcă ar fi avut la dispoziție tot timpul din lume. Cred că de fapt se cheamă New Street dar mie îmi place să-i spun strada mare. Este corso al lor. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu voia să treacă în fața celuilalt și nimeni nu voia să intre primul nicăieri. Prin fața mea se perindau femei în sandale și geci de iarnă împingând cărucioare cu copii plictisiți, adolescenți pistruiați cu căști în urechi, bărbați în costume scumpe și cravate de mătase, pakistanezi cu haine viu colorate, indieni cu bărbi lungi și turbane strânse rigid în jurul capului, japonezi cu aparate de fotografiat întinse spre fațadele clădirilor, fete grase cu fuste exagerat de scurte lăsând la vedere pulpe groase fără nicio urmă de timiditate, bătrâni conducând scaune rulante cu motoraș electric și familii de negri înconjurați de  copii cu ochi mărgelați. Aveam impresia că e aceeași imagine care se repetă iar și iar precum un carusel care se învârte deși era evident că mulțimea se scurgea alene în josul străzii lăsând loc următoarelor valuri de pietoni.

        M-am întors înspre vitrina cu cosmetice viu colorate unde tronau o multitudine de sticluțe, flacoane și tuburi pline cu răsfățuri aromate. Prin ușile larg deschise se auzea muzica veselă iar mirosurile de vanilie, cocos și căpșuni se împleteau înnebunitor încât îți venea să muști din bombele de baie și din săpunurile la vrac tăiate în forme neregulate. O așteptam pe sora mea care rămăsese în magazin când am zărit-o privindu-se într-o oglindă în timp ce-și dădea pe buze cu ceva dintr-o cutiuță rotundă. Se apropia și se depărta studiindu-se din mai multe unghiuri și își zâmbea părând mulțumită de rezultat. Un băiat pe care inițial îl crezusem fată îi explica ceva luând din când în când câte un produs de pe raft pe care apoi îl punea cu grijă la loc. magazin lush

        Sora mea se prefăcea că îl ascultă cu atenție dar eu vedeam cum de fapt îi studia machiajul strident al ochilor, unul vișiniu iar celălalt verde neon. Era un copil tânăr, tuns asimetric, care purta bocanci portocalii cu șireturile desfăcute și un șorț mare negru, uniforma personalului din magazin. Avea urechile perforate de sus până j0s de cercei de argint, un zâmbet întins pe toată fața și se vedea de la o poștă că îi făcea plăcere să lucreze acolo.

        M-am bucurat să văd că sora mea se simte bine înăuntru și dintr-odată m-a cuprins un sentiment foarte greu de descris în cuvinte. Ceva între duioșie, fericire și tandrețe, o eliberare profundă și absolută a unei greutăți purtate prea mult în suflet. Am simțit cum mi se ridică povara de pe umeri ca o expirație profundă a unui aer pe care îl ținusem îndelung în plămâni și parcă tot universul s-a limpezit în acea clipită făcând loc unei lumini calde ce mă învăluia drăgăstos. Am răsuflat ușurată strângând sub pleoape o primăvară așteptată cu scutul pe inimă și revelația și-a făcut brusc loc în timp ce toate lacătele au căzut deschizând larg calea speranței. Sora mea era bine din nou. În bătălia cu cancerul învinsese viața.

        Teroarea și suferința, amărăciunea, deznădejdea, tristețea, așteptarea, slăbiciunea și umilința de pe holurile spitalelor erau acum departe, într-o altă viață și într-un alt timp. Meciul macabru în care tortura psihică juca rolul arbitrului se încheiase fără să o poată îngenunchea iar fericirea era acum de partea noastră.

        M-am întrebat adesea care e mai grea suferința fizică sau suferința psihică și probabil n-o să aflu răspunsul niciodată. Cumplit e când le porți pe amândouă dar e îngrozitor de greu să fii neajutorat când nu poți să faci nimic pentru cei dragi de lângă tine. Acum sora mea e bine chiar dacă de la chimioterapiue are venele arse, oasele decalcifiate și inima  slăbită. Sabia lui Damocles e încă acolo, la fel cum e pentru noi toți pentru că pe lumea asta nu există nimeni care să poată garanta pentru ziua de mâine. Doar că cei care au trecut pe lângă moarte au privilegiul de a vedea și simți viața în toată splendoarea ei.

Share This:

Citește mai mult