Vorbim adesea despre potențialul turistic al țării noastre și ne căinăm că autoritățile nu dezvoltă infrastructura astfel încât agențiile de turism străine să își aplece privirea către peisajele de vis ale României recomandându-le cetățenilor proprii stațiunile odată celebre sau citybreak-uri în orașele cu care ne mândrim. Este perfect adevărat că nu avem autostrăzi, nu avem parcări, transportul pe calea ferată a rămas la nivelul de acum 50 de ani iar punctele de informare turistică sunt închise în zilele de weekend și în cele de sărbătoare (și aici este într-adevăr vina autorităților) dar, din păcate, nici ceea ce ține de propriile puteri și implicarea personală nu se ridică la nivelul așteptărilor.
Vorbesc de restaurante, terase, magazine de cartier, boutique-uri care vând artizanat sau suveniruri și chiar unele pensiuni cărora atunci când le treci pragul te întrebi dacă nu cumva ai deranjat prin simpla prezență. Fac comparația cu Grecia, țara în care mi-am petrecut multe concedii și în care m-am simțit oriunde bine primită și nu pot să nu remarc diferența de la cer la pământ față de România. În Thassos intri în magazin sau te oprești în fața unei tarabe și vânzătorul îți zâmbește instant iar dacă îl întrebi de una, de alta e în stare să îți scoată tot stocul de marfă și să ți-l expună în față. În România zici că îi faci în ciudă dacă îi ceri un produs agățat undeva mai sus iar dacă după trei încercări nereușite nu ai cumpărat nimic îți aruncă o privire de bulldog deranjat din somn care îți taie orice chef de cumpărături pentru următoarele trei zile. Și vorbesc aici de afacerile proprii, de businessurile mici, acolo unde patronul însuși este cel care stă în spatele tejghelei deci acolo unde nu există intermediari cărora ar putea să li se fâlfâie de nivelul încasărilor.
O să vă povestesc azi o fază care mi s-a părut că exprimă perfect spiritul antreprenorial românesc, o fază care dacă nu era de plâns ai fi zis că este o scenă de film suprarealist. Așadar într-una din zilele trecute eram în București și mergeam cu tramvaiul. La Jumbo, cu Silvia, să căscăm ochii la jucării de plastic 🙂 Nu ne grăbeam nicaieri, traseul lung, vreo 20 de stații așa că neavând altceva de făcut urmăream cu oarecare interes călătorii, un amalgam pestriț de pensionari agili, precupețe obosite, pițipoance colorate și homeleși nespălați de vara trecută. Printre ei, din loc în loc, câte o figură proaspătă făcând notă discordantă cu restul vagonului. La un moment dat în tramvai urcă un vânzător ambulant care începe să ia la rând călătorii prezentându-și marfa: brichete, plasturi, pixuri, rulete, ace de siguranță, lanterne, truse de ace și tot felul de alte mărunțișuri.
O doamnă de pe celălalt rând de scaune pare interesată de ofertă și întreabă cât costă acele de siguranță. 10 bani bucata doamnă, 10 bani. Nicăieri nu mai găsiți așa de ieftin. Femeia încearcă timid să continue Dar mai mari… dar omul i-o retează scurt și iritat Nu, alte mărimi nu am, nici mai mici nici mai mari că știu deja ce vreți să întrebați… Bine, zice atunci clienta, dați-mi zece bucăți și întinde o bancnotă de un leu. Aaa, nu, că nu vând decât de 3 lei. 12 bucăți la 3 lei. Ridic din sprâncene și îmi vine să zâmbesc văzând cum o întoarce negustorul. Păi nu ați spus că e 10 bani bucata? se miră și potențiala clientă. 10 bani bucata doamnă, 10 bani, așa am spus. De 3 lei luați 12 bucăți se răstește omul din ce în ce mai iritat. Nu cred că stă rău cu aritmetica ci doar face pe prostul ceea ce îi iese de minune. Femeia se oftică pe bună dreptate și bagă banii înapoi în portofel după care îi spune că în cazul acesta nu mai cumpără nimic întorcându-și capul spre fereastră. Dar la un asemenea afront omul nostru își pierde total cumpătul și pornește urgia Mânca-te-ar merceria să te mănânce, să n-ai noroc de zgârcită ce ești care te uiți la 10 bani! nici să știu că mor de foame și nu ți-aș mai vinde vreodată un capăt de ață. Să dorm în șanț și nu te-aș mai întreba dacă vrei ceva de la mine, în mercerie cu tine de-acu’ înainte! Să cauți unde vrei ace ieftine, zgârcită ce-ți mănânci de sub unghie… Și a continuat cu acest repertoriu până la stația următoare unde a coborât ofuscat trântindu-și sarsanalele de caldarâm.
Tramvaiul s-a pus din nou în mișcare iar eu am rămas siderată gândindu-mă că oarecum, desigur la o altă scară și într-un mod care nu te izbește atât de direct în față, lucrurile acestea se întâmplă foarte des în jurul nostru.
