Azi nu mi-a zâmbit nimeni, poate doar pisica dar și ea, numai cu ochii, pentru că boticul îi este impasibil și nu poate exprima sentimente. M-am sculat binedispusă dar seara m-a prins încruntată pentru că proasta dispoziție se ia mai ușor ca gripa. Nu știu ce-au avut azi toți, poate pentru că a fost luni, poate pentru că s-au săturat de atâta ploaie și vreme mohorâtă dar nici măcar la salut nu mi-au răspuns cu un zâmbet. Pe alte meleaguri asta s-ar traduce ca o totală lipsă de politețe dar aici e simptom de persoană importantă și cum nimeni n-are de câștigat de pe urma prieteniei cu mine, nu rentează să-și încordeze mușchii feței pentru un zâmbet absolut gratuit. Nici cu mine, nici cu alți amărășteni din relația cu care nu au nimic de câștigat.
Probabil unii dintre ei o să se recunoască într-unul din personajele acre cu figura îmbufnată care umblă de parcă li s-ar fi înecat corăbiile în fiecare noapte dar n-o să facă în continuare nimic pentru a-și schimba atitudinea, ba din contră, o să strige în gura mare cât de răi sunt oamenii care observă aceste lucururi. Și o să facă ședințe de grup, de preferință pe la colțuri, în care o să ia la tocat tot ce mișcă.
Sunt zile ca cea de astăzi când abia aștept să ajung acasă unde mi-e întotdeauna bine, cald și miroase frumos a lumânări parfumate, să închid ușa cu o sută de zăvoare și să nu-mi mai intre în casă nimic din zgomotul străzii, nimic din amărăciunea zilei și nimic din griul norilor grei de ploaie. Să mă izolez de tot și de toate, să rămân doar eu și cu mine, să mânânc penne all’arrabbiata cu mult chilli, să beau sirop de zmeură cu apă minerală și să stau ghemuită sub pătura roz uitându-mă pe YouTube ce mai spun Fleur, Amelia și Marnie, prietenele mele virtuale. Noapte bună. 
