Eu sunt bine. Voi?

        Mi-a scris azi una un mesaj cum că habar n-am să scriu, că fac greșeli și că ar trebui să mai fac vreo doi ani de gramatică. Nimic concret, doar așa, generalități cu intenția clară de a scuipa niscaiva venin și de a mă jigni. Ce-i drept, a reușit să-mi strice buna dispoziție. Eu sunt genul care ascult părerea oricui și accept orice critică atâta timp cât este argumentată și vine cu exemple punctuale. Sunt de acord că este posibil să fac greșeli și că oricând mai am ceva de învățat și, spre exemplu, chiar n-am avut de ce să mă supăr atunci când cineva mi-a spus că nu este corect să spui servici ci serviciu. Nu știam, mi-am însușit lecția și așa o să scriu de acum înainte, chiar m-am bucurat că am fost trasă de mânecă. Dar răutățile gratuite nu o să mă ducă în niciun caz la bibliotecă să iau cartea de gramatică și să mă apuc de studiu.

      Deci m-am indispus teribil mai ales că deja căram în spate încărcătura negativă de la o altă inteligentă care nici nu poate clipi între atâția incompetenți câți (crede ea) că are în jur. Stau și mă întreb cum pot oamenii ăștia să se bucure de viață când totul le pute și se ceartă cu toată lumea? Tăntica asta de care vă povestesc, o colegă care se crede mai deșteaptă ca Einstein, zici că abia așteaptă să-ți spună că nu se poate, că ce faci nu e bine, că ai greșit, că nimic nu știi, că n-ai citit, că nu ai înțeles, că doar ea are dreptate și că ea e atotștiutoare, toate astea cu o figură care exprima scârba deplină față de nimicnicia persoanei tale. Doamne ferește să o rogi ceva (cum am făcut eu necunoscând-o încă prea bine) că mi-a trântit un refuz mai ceva ca o palmă peste față. Gizăz! era să nu mă mai dezmeticesc în urma șocului. Faină zi. M-am demoralizat complet.

        Și cum mergeam eu pleoștită spre casă, m-am gândit să sun o veche prietenă cu care n-am vorbit demult, o persoană cu care pe vremuri rezonam foarte bine și cu care aveam o grămadă de povești. Voiam să ies din gaura neagră și să intru într-o zonă cu un vibe mai bun și știam că vocea ei mi-ar aduce un zâmbet așa că mi-am scos telefonul din geantă și am sunat-o. Mi-a răspuns imediat. Ce faci, am întrebat-o, poți vorbi? Da, pot vorbi, sunt la spital, fac chimioterapie. Am simțit cum cade cerul peste mine și m-am blocat. Vorbele mi-au înțepenit în gât în timp ce încercam să cred că am auzit greșit, că am înțeles altceva, că poate făcea aroma-terapie sau cromo-terapie pe la vreun spa, pe undeva… dar nu, adevărul venit ca un trăznet era că făcea chimio-terapie vorbind cu mine de pe un pat de spital iar viața ei se schimbase într-o fracțiune de secundă. Am vorbit apoi dar nu de-ale noastre, ci despre tratamente, despre doctori, despre medicamente, despre regimuri, suc de sfeclă, cazuri, stres, Cernobîl, chirurgi și spitale…

      Amărâtă, m-am urcat în autobuzul pe jumătate gol care se oprise în stație și m-am așezat, cu gândurile aiurea, pe un scaun lângă geam. În fața mea o femeie în vârstă cu ochii albaștri mă privea insistent. Știam că mai întâlnisem undeva privirea aceea, îmi sfredeleam mintea  dar nu-mi aminteam și pace. I-am zâmbit într-un semn de recunoaștere iar ea mi-a răspuns Bună ziua, doamnă Ioana. Când i-am auzit vocea s-a făcut lumină în capul meu, era femeia care făcea curățenie când lucram la bancă iar ultima oară o văzusem înainte să se pensioneze, trebuie să fi trecut vreo 15 ani de atunci. Fusese o femeie foarte harnică și de treabă, mereu la locul ei, fără să deranjeze vreodată și cu mult bun simț. Ce mai faceți, doamna Minerva? am întrebat-o blând. Parcă aștepta întrebarea asta de-o viață. A început să-mi povestească toate necazurile care dăduseră peste ea în ultimii ani, traiul greu cu o pensie de nici 500 de lei, cu o mamă de 93 de ani paralizată pe pat de 3 ani, cu schimbat de pamperși, cu soțul bolnav de Alzheimer care îi spune ”tanti” pentru că n-o mai recunoaște și, nesupravegheat, pleacă de acasă neștiind să se mai întoarcă singur… Era năpădită de probleme și găsise în mine locul în care să își descarce sufletul înnorat. Mi-a spus că își luase inima-n dinți și plecase de acasă pentru vreo două ore pentru că simțea că nu mai rezistă și o lasă puterile. I-am încuiat pe amândoi în casă și acum mă duc la spectacol în parc să-mi văd nepoata care dansează într-un ansamblu folcloric. Cred că așa de frumos o să fie! Mi s-a rupt inima de mila ei. Am coborât din autobuz mai îngândurată decât atunci când urcasem.

        Ajunsă acasă mi-am pregătit prânzul și, ca de obicei, mi-am rezemat telefonul de prăjitorul de pâine căutând să văd ce mai e nou pe YouTube în timp ce mănânc. Am dat peste canalul Ralucăi Gheorghe, o mămică tânără cu două fetițe, Claudia de 2 ani și Melisa, de 11 luni. Raluca face vlogging, adică își filmează viața de zi cu zi așa cum fac alte sute de mii de youtuberi numai că Raluca are ceva special, una dintre fetițe, cea mare, e bolnăvioară. Nu bolnăvioară, ci bolnavă. Grav. Foarte grav. Atât de grav încât doctorii nu i-au dat șanse la supraviețuire atunci când s-a născut. La doi ani încă nu-și ține capul, face crize de epilepsie, este hrănită printr-o sondă și se chinuie să trăiască. Dar zâmbește și gângurește. Nu mi-am imaginat cât de grea poate să fie viața cu un astfel de copil, sigur că știam că trebuie să fii tot timpul cu ochii pe el, dar nu am vizualizat, tehnic vorbind, cât de complicat poate fi să-i dai medicamentele, să-l schimbi și să-l speli după ce vomită de trei ori într-o oră, să-l adormi, să-i bagi mâncarea prin tub, să fugi cu el la spital, să tremuri pe coridoare și tot felul de lucruri care par atât de simple pentru un om obișnuit încât nici măcar nu le mai observă. De ce oare este atâta suferință pe lume?

        Mi-am amintit o vorbă pe care o auzeam la una din mătușile mele bătrâne atunci când eram mică și nu înțelegeam prea multe. Necazurile sunt pe oameni și fiecare își poartă crucea.

        Supărările mele par acum ridicole. Fleacuri. V-am spus că am una la birou care mă enervează?… Așa, și?