Eram în Anglia atunci când pregătirile pentru nunta prințului Harry cu Meghan Markle erau în toi și îmi aduc aminte cu cât entuziasm așteptau britanicii marele eveniment. Pozele viitorilor miri împânzeau vitrinele, sediile primăriilor din toate satele și sătucele erau împodobite de sărbătaore, cofetăriile vindeau prăjituri cu nume regale, chioșcurile de suveniruri aveau stocuri imense de căni, brelocuri, semne de carte, agende, sacoșe și magneți de frigider cu figurile zâmbitoare ale celor doi iar unele magazine anunțau, prin afișe lipite pe ușă, că în ziua marelului eveniment vor fi închise pentru a putea urmări în direct ceremonia.
Era o bucurie generală iar într-un fel eram și eu cuprinsă de această frenezie mai ales că Meghan mi se părea foarte frumușică și oarecum îmi era dragă (nu numai după ce aflasem de relația ei cu prințul) ci de cu mult timp înainte, de când urmărisem cu pasiune serialul Suits. Nunta a fost un succes mondial, despre mireasă s-au spus doar cuvinte admirative, ceremonia perfectă, invitații perfecți, regina zâmbitoare, totul a decurs ca la carte și se părea că toate restricțiile și tabu-urile existente de secole s-au evaporat peste noapte din rigida instituție a monarhiei. Nu mai conta nici că în familia cu sânge albastru intra o femeie care nu avea nici în clin, nici în mînecă nimic cu aristocrația, nici că era mulatră, nici că, mai rău, era divorțată. Politically correct, toate minusurile de altă dată deveniseră acum criterii lipsite de importanță. Numai că la scurt timp povestea cu prinți apăruți la orizont călare pe armăsari albi s-a spulberat ca un balon de săpun și cei doi s-au supărat pe tot satul, și-au făcut bagajele și s-au mutatcu copchil cu tot la mama ei acasă.
Printre altele au declarat că vor să trăiască pe cont propriu departe de ochii presei numai că între timp se pare că s-au răzgândit și s-au aruncat într-un interviu care a incendiat planeta, interviu acordat lui Oprah Winfrey, celebra realizatoare americană. Dezvăluirile din sânul familiei regale britanice au culminat cu faptul că Meghan a sugerat ca a trăit într-un mediu rasist și că lucrurile au luat o turnură dramatică imediat după ce a anunțat că va avea un copil.
Faptul că unul din membrii familiei s-a întrebat cât de închisă la culoare va fi pielea bebelușului a fost o încercare emoțională peste care viitoarea mamă se pare că nu a putut trece și chiar în timpul interviului, aducându-și aminte de acest moment tulburător, a izbucnit în lacrimi. Din tot interviul, acesta a fost detaliul care mi s-a părut cel mai marcant. Pentru că și eu m-am întrebat asta deși nu am fost rasistă în viața vieții mele și nu am făcut discriminări legate de culoarea pielii oamenilor niciodată la fel cum nu fac nici în cazul animăluțelor pe care le iubesc indiferent dacă au blană albă sau maro, pene cenușii sau negre sau solzi sidefați. Este un criteriu pur estetic și mi se pare absurd să te faci că nu observi dacă un om are ochii albaștri sau căprui, părul blond sau negru, dacă are pistrui, sprâncene stufoase, buze subțiri sau urechi clăpăuge. Să fim serioși, atâta timp cât văzul este unul din simțurile cu care percem mediul înconjurător, este absurd să ne prefacem că ceea ce vedem nu poate fi exprimat în cuvinte. Dacă omul are pielea neagră nu e nimic rușinos, dacă e galbenă la fel, dacă e străvezie ca a nordicilor nu e nimic rău, de ce să o tot dăm cotită? Am ajuns la limita absurdului tocmai din prea multă ”înțelepciune” și din dorința de a nu supăra pe nimeni.
Ar trebui să depășim pragul ipocriziei și să vedem lucrurile așa cum sunt în realitate. Dacă omu-i negru, asta e. Dacă se îmbracă în roșu, nu se supără nimeni să spui ce culoarea are haina dar dacă spui ceva de culoarea pielii sar unii de fund ca arși. Iar exemplul cu culoarea hainei l-am dat nu întâmplător ci prin prisma unei observații a nepoatei mele, Silvia, care se juca la un moment dat într-un parc din Anglia cu niște copii întâlniți la fața locului. Avea vreo trei-patru ani și simpatia ei cea mai mare era un negruț cam de aceeași vârstă cu ea. Cum nu știa limba, nu reușise să afle cum îl cheamă și se referea la el ca fiind copilul cu geaca verde și niciun moment nu i-a spus copilul negru sau cu pielea neagră sau alte observații de natură rasială de unde se vede că toate aceste limitări și obsesii ale noastre vin prin prisma maturizării sau ”educației” culturale și nicidecum din instinctele noastre primare. Copilul cu geaca verde era negru, dar pentru Silvia asta nu conta absolut deloc.
Înainte să se nască, și eu m-am întrebat cum va fi arătând copilașul prințului Harry și ce procent din genele familiei lui Meghan se va transmite micuțului. Și nu m-am întrebat doar în gând ci am discutat subiectul cu Cristina, fiica mea, una dintre cele mai tolerante persoane pe care le cunosc. Și asta nu înseamnă deloc că suntem rasiste sau că desconsiderăm în vreun fel oamenii care au altă culoare a pielii decât noi. Sunt absolut sigură că pe parcursul sarcinii și Meghan s-a gândit de multe ori cum o să arate bebelușul ei (toate mamele din lume au această curiozitate firească) și poate chiar a verbalizat aceste gânduri dar având în vedere că prin venele ei curge parțial sânge afro-american, nu poate fi acuzată de rasism. Doar noi ăștia, fără gene combinate trebuie să ne ținem gura ceea ce mie se pare un fel de cenzură. Sau desigur, poate fi și mai grav, dacă cineva dintr-o familie mixtă, un unchi, un verișor, un cumnat sau poate doar mătușa prin alianță a bunicii vitrege se întreabă cum va arăta urmașul… corect ar fi să nu îi pese și să nu arate nicio urmă de interes acestui aspect. Așa cum majoritatea dintre voi a făcut. Sau poate totuși ați avut această curiozitate? hai, recunoașteți sincer… 
