Nevoia te învață – proverb testat pe propria piele

        E perioada aceea din an când dările către stat devin scadente. Impozitele adică. Pe clădiri, terenuri, mașini, motociclete, grădini, castele și iahturi, știe fiecare ce posedă. Sau așa ar trebui. Până să se mute soțul meu în Anglia habar n-aveam că avem de plătit taxe anuale sau poate exagerez, nu că nu aveam habar dar nu mă interesa deloc problema asta. Nu știam nici cât avem de plata, nici care e termenul, nici cum se procedează și eram complet ruptă de realitate. Mă complăceam într-o stare de nepăsare puerilă și nu-mi băteam capul cu probleme de adulți, chit că eram trecută bine de 40.

        Dar, așa cum se spune, nevoia te învață (și încă urgent!) iar după prima somație pe care am găsit-o în cutia poștală m-am trezit la realitate în doi timpi și trei mișcări. Am plătit tot ce era de plătit, desigur, și apoi, pe când credeam că un an de zile nu mă va mai deranja nimic, m-am trezit cu o altă notificare, de data asta fiind înștiințată că sunt restantă cu chiria pe garaj. La faza asta am fost de-a dreptul mirată pentru că știam că garajul este al nostru, că doar noi îl construisem. Ce chiria soarelui? Nu m-am întrebat însă niciodată pe pământul cui am construit? Da, aveam de plătit anual chirie pe terenul pe care am ridicat garajul și asta am aflat-o pe cale oficială. De atunci au trecut câțiva ani, lucrurile au intrat în rutină și nu mă mai surprinde nimic. Am totul notat, știu termenele de plată, sumele, scadențele, beneficiile plăților aniticipate și tot ceea ce ține de taxe și impozite.

        Sunt însă multe alte lucruri pe care am început să le fac (și pe care nu le făceam înainte) și deși a trecut mult timp încă nu sunt pe deplin obișnuită și uneori mai bombăn în sinea mea când, de exemplu, trebuie să duc gunoiul la tomberon. Toată tinerețea mea am fost o doamnă scutită de această sarcină (de altfel absolut onorabilă) și după ce copiii au plecat de acasă, dusul gunoiului a trecut în grija soțului eu fiind responsabilă doar cu atenționarea 🙂

        Să mă gândesc ce mai fac acum și nu mi-ar fi trecut prin cap să fac înainte fără să cer ajutor (și cred că mai mult din obișnuință și nu neapărat pentru că nu aș fi fost în stare). Să mut frigiderul de la locul lui atunci când fac curățenie mare în bucătărie. Era de neconceput să mă încumet la așa ceva până la prima încercare când am constatat cu stupoare că alunecă atât de ușor pe gresie încât și un copil de 10 ani l-ar putea muta din loc. Floare la ureche. Sau să schimb un bec ars. Bine, asta nu e mare lucru, cred că îmi era doar lene să mă urc pe  masă pentru că de pe scaun nu ai cum să ajungi la tavan. Apoi nu mă interesa deloc cum se curata hota sau cum se desfunda scurgerea de la cadă, astea erau clar treburile lui iar eu îmi vedeam de ale mele.

        Capitolul cumpărături în magazinele plictisitoare s-a schimbat iarăși foarte mult. Obișnuiam să intru la raioanele de materiale de construcții doar forțată de împrejurări înainte de vreun zugrăvit sau dacă intenționam să schimbăm o ușă sau să înlocuim plasa contra țânțarilor. N-aș fi crezut în vecii vecilor că o să studiez oferta de teava irigatii și nu pentru că am devenit latifundiară în Bărăgan ci pentru mica noastră grădină din care anul acesta sper să am o mică recoltă de legume exotice. Bine, nu spun acum că am devenit pasionată de astfel de magazine dar pot totuși să mă laud că aerul condiționat pe care l-am instalat în casă este opera mea. De bine, de rău, am făcut totul cap coadă și în curând va fi a patra vară de când funcționează perfect.

        Sunt de acord cu egalitatea între sexe și că nu există treburi de făcut în casă doar pentru femei sau doar pentru bărbați dar pe de altă parte  sunt convinsă că în fiecare gospodărie sarcinile sunt împărțite și clar definite probabil în virtutea obișnuinței. Sau poate pe baza altor criterii. La voi cum stă treaba? Ce NU faceți niciodată și lăsați doar în sarcina partenerului?