Întrebam, la sfârșitul unui articol, dacă ați vrea să auziți părerea mea despre un anumit subiect iar una dintre cititoarele mele a deschis o temă la care mă tot gândesc de câteva zile. Mai exact, a scris așa te rog să ne spui care este părerea ta despre prietenia trădată în cele mai dificile momente ale unuia dintre cei implicați în relație (nu are importanță că în relație sunt implicate persoane de sex opus sau de același sex ) și cum crezi că se poate încerca vindecarea.
În general, de fapt nu doar în general ci întotdeauna, pe blogul acesta împărtășesc experiențele mele personale, lucruri pe care le-am trăit și prin care am trecut, comentez și eu, ca tot omul, ce se întâmplă în jurul meu, ce-mi place, ce nu-mi place și ce mă enervează. Din punctul meu de vedere trădarea este cea mai mare josnicie pe care cineva o poate face și dacă o persoană se dovedește capabilă de așa ceva pentru mine nu mai are nicio valoare, poate să aibă inteligenţa lui Einstein, banii lui Zuckerberg saz frumuseţea Claudiei Schiffer. Viața însă m-a ferit, cel puțin până acum, de trădare în sensul strict al cuvântului și aș spune că mai degrabă am avut parte de dezamăgiri deși linia dintre cele două nu este foarte clar delimitată şi diferă enorm ca percepţie de la om la om.
Trădarea, în afară de suferința emoțională pe care o aduce, implică schimbarea cursului unei vieți și de-asta spun că nu m-a lovit chiar atât de puternic încât să mă abată sau să-mi schimbe direcția în care mergeam. Și ca să înțelegeți de ce insist să fac acestă distincție o să vă dau două exemple, două povești pe care le-am auzit în ultima vreme, povești cu care din păcate mă confrunt zilnic datorită serviciului pe care îl am. Prima dintre ele, o fată de 21 de ani, se căsătorește cu bărbatul visurilor ei și face o petrecere de nuntă peste puterea ei financiară luând bani cu împrumut. A doua zi mirele dispare cu dar cu tot fără ca nimeni să-i mai poată da de urmă. Emoțional dar și material fata este distrusă iar pe lângă suferinţa interioară peste care nu va trece probabil o viaţă întreagă se adaugă umilinţa de neimaginat pe care va trebui să o poarte de acum încolo. Trădarea în acest caz este la cota maximă la care s-ar putea ridica şi poate acesta este exemplul clasic prin care s-ar putea defini.
Apoi o altă întâmplare cu o femeie bătrână ce-şi duce traiul de pe o zi pe alta, locuind într-o cocioabă că altfel nu se poate numi locuinţa ce stă să cadă. Cu o pensie de 400 de lei care evident nu-i ajunge să-şi târască zilele, creşte într-un coteţ de lângă casă doi porci. Într-o bună zi în urma unor certuri, cumnata sa cu care locuieşte împreună, o reclamă autorităţilor că nu respectă normele sanitar veterinare de creştere a animalelor (există o distanţă minimă de amplasare a coteţelor faţă de locuinţe) şi nici una, nici două, poliţia locală îi dărâmă şandramaua iar bătrâna, nemaiavând unde să ţină cei doi porci, este nevoită să îi vândă la un preţ de nimic. Îi rămân însă doi purcei mici şi în disperarea ei că nu va mai avea din ce trăi, îi adăposteşte în propria baie unde se găsesc şi în prezent. Nu ştiu până când, nu ştiu cum şi dacă se va rezolva această incredibilă situaţie care pe unii dintre noi ne oripilează dar care pentru alţii sunt adevărate tragedii.
M-a ferit Dumnezeu de astfel de trădări de proporţii însă am avut parte de dezamăgiri cât cuprinde. Am investit sentimente, încredere, devotament, am dat din timpul meu liber, am ajutat, m-am zbătut, am intervenit şi am făcut tot ce am putut atunci când cineva mi-a cerut ajutorul şi de multe ori, nu că n-am primit nimic în schimb, asta ar fi fost o situaţie fericită, ci am fost denigrată, vorbită pe la spate, bârfită, pe româneşte vorbind am fost săpată tocmai de cei cărora le dădusem toată prietenia mea. Prima dată, şi cel mai şocant, a fost atunci când tocmai terminasem facultatea şi eram la primul job. Naivă, mi-am închipuit că lucrurile se vor întâmpla la fel ca în şcoală cu singura diferenţă că oamenii din jurul meu se vor numi colegi de serviciu şi nu de clasă sau de grupă. Mare greşeală! Nu vreau să dau amănunte, nu are rost şi oricum firea mea este de o aşa natură încât reuşesc să-mi şterg întâmplările urâte din minte. Nu le las să mă macine şi trec peste ce este urât îngropând mizeriile undeva la spate. Dacă stau să mă gândesc un pic toate marile dezamăgiri mi-au venit în timp de la colegii de serviciu însă pe măsură ce anii au trecut am devenit tot mai rezistentă şi imună la meschinăriile de care am avut parte. Scenariul s-a repetat de multe ori şi cu cât incompetenţa este mai mare, cu atât dorinţa de a accede în vârf este mai puternică. De multe ori m-am lăsat păcălită de o poleială ce ascundea lipsa unor principii şi valori coerente şi am fost indusă în eroare de oameni care deşi profesional s-au dovedit a fi nişte nulităţi, se considerau a fi printre cei mai vrednici jonglând doar cu manipularea, înşelăciunea şi minciuna. Ne-am intersectat, ne-am împrietenit, ne-am lovit şi… m-am trezit, dezamăgită, la realitate. Am mers însă mai departe dând a lehamite din mână şi trecând de fiecare dată mai uşor cu fiecare întâmplare ce se aduna în cutia dezamăgirilor.
Asta nu înseamnă că uit caracterul oamenilor şi că pot să revin vreodată de unde am plecat. Nu. Mă pot lipsi de oricine în afara celor din familia mea. În rest toţi sunt trecători, nimeni nu e de neînlocuit şi ceea ce se spune că ne naştem singuri şi murim singuri este cum nu se poate mai adevărat. Cu adevărat trist este însă să fim înconjuraţi de o mulţime de oameni şi totuşi să ne simţim singuri. 
