Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită… a rostit Ala în timp ce-și scotea mâna în care ținea o țigară aprinsă prin fereastra larg deschisă încercând astfel să trimită fumul în afara biroului. Era cu gândurile în altă parte, poate la îndepărtata mare Okhotsk de pe țărmurile căreia venise cu mulți ani în urmă atrasă de un vis de iubire care ulterior se spulberase. Mi s-a părut mai nostalgică decât de obicei iar fața cu trăsături mongole trăda o tristețe greu de ascuns. Ce frumos ai spus, Ala! S-a întors cu totul către mine și mi-a răspuns oarecum răstit: Să nu-mi spui că nu știi cine a spus asta! Nu, nu știu, e prima dată când aud. Și-a dat ochii peste cap, a pufăit a dispreț și mi-a aruncat câteva vorbe care la anii mei de atunci m-au rănit profund. Și mai spui că-ți place să citești! Ai ajuns la 22 de ani și n-ai auzit de Micul Prinț! Nu, nu auzisem.
Ala era o apariție. Eram colege de serviciu și ne înțelegeam bine deși ea era mai mare decât mine cu vreo 30 de ani. Venită din extremul orient al Uniunii Sovietice, păstrându-și un puternic accent rusesc, era persoana cu care discutam ore în șir despre lecturi, filme și piese de teatru, schimbam impresii și ne împrumutam una alteia cărți și reviste. Arăta altfel, se vedea de la o poștă că nu era din zonă dar, în general, era o persoană plăcută. Avea totuși unele momente în care răbufnea din te miri ce și atunci devenea nesuferită. N-o să uit niciodată cât de tare m-a jignit în ziua aceea și cât de umilită m-am simțit în fața mirării (nedisimulate) că nu auzisem de Micul Prinț. Abia am așteptat să ajung acasă să o întreb pe mama de carte. Da, și ea știa, evident că o citise dar nu o aveam în bibliotecă așa că au mai trecut câteva zile până am pus mâna pe ea.
Mi-a plăcut atât de mult încât de atunci o recitesc iar și iar deși modul în care am făcut cunoștință cu mica nuvelă a fost atât de ”colțuros”. Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry face parte din genul clasic deși, la fel de bine, ar putea fi considerată o carte pentru copii. Citind-o, îți dai seama cum aproape toți adulții au uitat cum e să fii copil și lumea să pară simplă și lipsită de griji. E o carte de care nu te plictisești niciodată, care poate fi citită la orice vârstă și care oferă nenumărate interpretări, aproape fiecare frază fiind o metaforă. Abia aștept ca Silvia să mai crească puțin să i-o citesc în fiecare seară. Sunt convinsă că o să o adore.
După cum se vede, la noi toată familia citește 🙂 Părerea mea este că pentru a prinde gustul lecturii, copiii trebuie obișnuiți de foarte mici cu cărțile. Să le stârnim interesul, să le arătăm lucrurile frumoase pe care le găsim sub copertă, să-i lăsăm să descopere textura și mirosul hârtiei, să-i încurajăm să descopere universul dintre pagini și, cel mai important, să le oferim exemplul nostru. Ce poate fi mai plăcut în serile lungi de iarnă care vor urma decât să citești cuibărit pe canapeaua lipită de calorifer o carte pe care să simți că n-o poți lăsa din mână? Cum ar fi Zece negri mititei de Agatha Christie, un alt titlu mare al genului clasic.
În ultima vreme mă dau în vânt după memorii, jurnale și scrisori iar de curând am terminat Autobiografia Agathei Christie. Știți ce spunea ea însăși despre cartea care este una dintre cele mai bine vândute cărți din toate timpurile? Că a fost cea mai grea carte pe care a scris-o vreodată. Și o cred 🙂 Are atâtea amănunte, atâtea detalii și atâtea subtilități încât vizualizezi absolut tot ce se întâmplă și totuși nu poți să-ți dai seama cine e criminalul. Dacă n-ați citit cartea, nu mai așteptați, o să vă delecteze cu siguranță, asta chiar dacă ați văzut filmul. De fapt, care film? că au fost o mulțime de ecranizări. Pe wikipedia zice că ”în total, pe lângă piesa de teatru din 1943, au fost realizate 7 filme, 9 seriale, 2 emisiuni de radio și 1 joc video, ce s-au bazat pe roman sau doar pe ideea acestuia”. Musai să o recitesc, e una dintre (multele) cărți la care mă întorc mereu cu drag.
Și dacă tot sunt în febra căutării de cărți de memorii și amintiri, următoarea pe listă este A trăi pentru a-ți povesti viața de Gabriel Garcia-Marquez. Am citit recenzia acesteia pe blogul Tomatei cu scufiță și sunt sigură că o să-mi placă. (Până acum mi-a plăcut tot ce a recomandat Tomata). Cel mai probabil, după ce o să cunosc mai multe despre viața lui, o să-i înțeleg altfel scrierile în care realitatea se îmbină cu fantasticul și care uneori, recunosc, mi-au dat dureri de cap. De aceea sper să am aceeași revelație ca și în cazul perceperii tablourilor Fridei Kahlo când, după ce am văzut documentarul despre zbuciumatul ei drum prin viață, toate imaginile mi s-au limpezit.
Cam astea ar fi cele trei cărți de pe noptiera mea în următoarea perioadă. Cărți, o lumânare parfumată, o cană de ceai fierbinte și… turtă dulce. Multă turtă dulce 🙂 Și timp de citit este tot ce-mi doresc. Toate cele trei cărți și, evident, multe altele, le găsiți la Editura RAO în secțiunea RAO Clasic. 
Sunt curioasă să aflu voi ce cărți aveți în plan să citiți sau să recitiți acum, în așteptarea sărbătorilor? 
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.
