Voi cât de des vă schimbați locul mobilei în casă? Sunteți genul conservator care preferă să lase lucrurile așa cum sunt ani la rând sau vă apucă avântul revoluționar de fiecare dată când faceți curățenie? Vă întreb pentru că mi-am adus aminte de vremea când stăteam la cămin iar prietena mea cea mai bună, și colegă de cameră în același timp, avea obsesia mutării paturilor. O dată la 2-3 luni găseam totul schimbat în cameră și cred că dacă ar fi avut spațiu de manevră mai mare, ar fi făcut-o mai des 🙂 Nu mă deranja lucrul acesta iar cu timpul a început chiar să-mi placă. Schimbarea mi se pare reconfortantă și, deși mobila rămâne aceeași, camera este complet înnoită.

        Știu că hămălitul dintr-o parte în alta pare o muncă destul de obositoare dar iată  5 motive pentru care eu cred că merită făcut acest efort:

1. Urmele de uzură  de pe covor  sau parchet se reduc substanțial în sensul că se repartizează uniform pe suprafațe diferite, adică nu calci tot în același loc la nesfârșit. Și nici nu pătezi covorul cu suc și cafea în mod constant pe aceeași latură. Dispersezi petele peste tot 🙂 Acuma fără glumă, măsuța mea din living este foarte grea fiind de fapt o placă de marmură pe un suport, iar urmele picioarelor rămân imprimate în covor și se văd chiar și după o săptămână după ce i-am schimbat locul. Pe vremea când am luat-o, adică acum 1000 de ani, nu se prea găseau astfel de măsuțe pentru living care să fie ușoare și pe care să le muți dintr-o parte în alta ca pe un fulg.
2. Modul în care lumina soarelui intră în cameră diferă de la un anotimp la altul iar reflexia (enervantă) a razelor în ecranul televizorului poate fi evitată prin schimbarea locului acestuia. Pe timpul verii la mine în casă începând cu ora 3 după masa nu mă mai pot uita la televizor fără ca draperiile să acopere complet geamurile, în schimb iarna, la aceeași oră, chiar dacă afară soarele strălucește, lumina ajunge undeva în colțul opus.
3. Folosirea la maxim a energiei solare. Ce poate fi mai plăcut în zilele reci de iarnă decât să captezi firava căldură a soarelui palid mutând canapeaua lângă geam? Mâța mea adoră acest lucru iar eu simt cât de tare îi place să lenevească în căldura soarelui în timp ce eu citesc iar ea, instalată pe picioarele mele, toarce de se zguduie geamurile. Am un colțar de genul acesta și întotdeauna înainte de Crăciun îi schimb poziția  trăgându-l înspre geam ca să stăm mai aproape de soare 🙂 Și celălalt motiv ar fi că altfel nu-mi încape bradul dar oricum până în primăvară aranjamentul camerei rămâne același.
4. Este mult mai ușor de făcut curățenie. Mutarea mobilei dintr-un loc în altul îți dă posibilitatea să ajungi în cele mai greu accesibile locuri măcar de câteva ori pe an și săscoți de sub paturi și dulapuri adevărate comori: șosete desperecheate, cercei pe care îi credeai pierduți, jucăriile pisicii și monede. Foarte multe monede.
5. Schimbarea e bună pentru ridicarea moralului și te ajută să vezi totul într-o lumină nouă. Nu doar interiorul casei ci și perspectiva asupra vieții 🙂 Sau, cel puțin, mie așa mi se pare.

Deci? Cum stă treaba la voi? Ați mutat vreodată biblioteca de pe un perete pe altul? Sau măcar locul frigiderului?

 

Read More

        La ora la care scriu aceste rânduri sunt (încă) în Anglia și cum nu am nimic important de făcut, umblu toată ziua prin oraș observând cum decurge viața pe alte meleaguri. Unele lucruri sunt identice, cum ar fi venirea toamnei cu copaci îngălbeniți și cu frunze căzute și alte bla-bla-uri din astea care pentru unii par romantice dar care pe mine mă bagă în depresie, iar alte lucruri sunt total diferite. În general tot ceea ce este legat de oameni mi se pare altfel decât la noi. În ceea ce privește magazinele nu mai sunt discrepanțele care erau în urmă cu zece ani, să spunem. Încet, încet am ajuns și noi la nivelul abundenței occidentale iar la capitolul prețuri chiar i-am depășit 🙂

        Totuși mi se mai întâmplă uneori să văd chestii la care nu m-aș fi gândit în viața vieții mele cum ar fi, de exemplu, să găsesc de vânzare șervețele gata împăturate. Da, exact, la Marks & Spencer se găsesc șervețele pliate în formă de steluță numai bune de pus direct pe masa de Crăciun.         E drept că prețul e dublu față de alea plictisitoare în formă de pătrat dar… dai un ban dar știi că stai în față 🙂 À propos de Crăciun, aici deja pregătirile sunt în toi cu toate că încă n-a trecut nici măcar Halloweenul, de fapt e un talmeș-balmeș din cele două sărbători amestecate. Peste tot se vând constume de vampiri, dovleci, schelete, vrăjitoare și balauri dar și de moși crăciuni și reni, începând de la mărimi de sugari până la adulți. Și toate mi se par așa de reușite și de drăguțe și nici nu sunt scumpe deloc. Azi mă uitam fascinată la niște costume de animale pentru copii gândindu-mă ce mult mi-ar fi plăcut și mie să fi avut unul când eram mică pe  vremea când participam la carnavaluri.

        Și cum stăteam eu răscolind printre umerașe, numai ce văd un ”dovleac” ieșind din grămada de haine. Jur că am crezut că este un personaj costumat, știți voi, genul acela care se plimbă printre oameni făcând reclamă sau pur și simplu doar pentru a-i înveseli. Când mă uit mai bine, era de fapt o pakistaneză înfășurată în niște cârpe portocalii și împodobită cu panglici verzi. Din punct de vedere etnic recunoșteai costumația dart arăta fix ca un dovlecel 🙂 Atâția emigranți sunt în Anglia de nu-mi vine să cred. Probabil că sunt mulți est-europeni dar aceștia se pierd în mulțime, se contopesc cu marea masă pentru că nu ies cu nimic în evidență. În schimb indienii, pakistanezii, africanii și tot felul de alte nații din culturi îndepărtate de cea a noastră, nu renunță la hainele lor tradiționale și nici nu cred că se vor integra vreodată. Îi vezi de la o poștă că sunt altfel.

        Dacă ar fi vorba doar de haine poate nici nu ar fi atât de mare constrastul… pentru că până la urma urmei și pe englezi poți să-i deosebești după haine în sensul că nu dau atâta importanță. Polonezele, româncele, rusoaicele sau bulgăroaicele sunt ca scoase din cutie tot timpul, puse la patru ace, aranjate, vopsite, cu rochițe și tocuri, asortate și bibilite, arată că și-au dat tot interesul să arate într-un mare fel. Englezoaicele în schimb, în special cele mai tinere, zici că au aruncat hainele cu furca pe ele.

        În primul rând cred că nu au auzit ce e ăla fier de călcat. Bine, nici eu nu sunt o mare fană a acestei operațiuni dar măcar un pic, un pic tot îmi netezesc lucrurile înainte de a ieși din casă și nici nu plec în călătorii fără un astfel de fier că doar trebuie să ies bine în poze, nu? 🙂 Că o fi un fier minuscul sau unul mai mare, oricine găsește o soluție aici.         Asta cu călcatul ține doar de estetică dar ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul că englezii se îmbracă numai în partea de sus a corpului indiferent cât de frig este afară. Iar acum, la sfârșit de octombrie, este răcoare bine, ziua nu sunt mai mult de 14 grade iar noaptea, 4-5 și plouă îngrozitor demult. Deci cam ca la noi numai că aștia încă umblă în șlapi 🙂 În șlapi sau în sandale și cu geci îmblănite. Și la fel își îmbracă și copiii. Ieri cred că au avut o zi de genul ”școala altfel” pentru că o mulțime de grupuri de copii au ieșit în oraș cu profesorii în vizită la muzee și locuri istorice. Fetițele erau în fustițe scurte, cu ciorapi trei-sferturi și cu geci de iarnă iar băieții în pantaloni până la genunchi. Unii dintre ei erau vineți de frig dar nimănui nu-i păsa. Învățătoarea era și ea în picioarele goale dar încotoșmănită în partea de sus, cu fular și închisă până în gât.  Am vrut să le fac o poză dar mi-a fost jenă, în schimb am făcut o poză din spate unui băiat care mergea pe stradă foarte liniștit cu blugii aproape căzuți dar fără să-i pese că mai face doi pași și se împiedică în propriile haine.

        Zici că era ieșit de la balamuc, ca să nu mai spun că am avut impresia că nici nu avea chiloți pe el pentru că pe sub tricoul negru foarte subțire i se vedea linia fundului 🙂 și nu, nu era homeless, fac pariu că era student pentru că eram în zona campusului universitar și cam așa umblă toți pe acolo. Și nici nu erau pantaloni din ăia cu turul la nivelul genunchilor, erau blugi cu croi obișnuit. Acuma poate o să ziceți despre mine, vai, după ce se uită asta pe stradă dar nu mă uit intenționat, pur și simplu sunt lucruri care îmi sar în ochi 🙂

        Nu mă deranjează și nu judec pe nimeni, ba chiar îmi convine libertatea de exprimare în orice fel. Constat doar cât s-au schimbat lucrurile. Și constat chiar și pe pielea mea. Ieri mi-am pus un trench elegant, o eșarfă animal print foarte drăguță, poșetă neagră iar în picioare mi-am luat adidașii cu talpă roz pentru că aveam mult de mers pejos 🙂 În urmă cu câțiva ani n-aș fi ieșit așa din casă nici dacă mă plătea cineva dar… lucrurile se schimbă, oamenii se schimbă, cine știe ce va urma. Totuși, în șlapi și cu șosete, n-o să mă vedeți niciodată pe stradă. Și nici în pijamale cum văd că se poartă pe aici 🙂

Read More

      Cu cât mi se întâmplă mai multe, cu atât ar trebui să scriu mai mult dar văd că la mine e taman invers, când am o viață foarte activă și fac și dreg și mă duc și vin, nu mai am timp de scris deși subiecte aș avea din belșug. Când, in schimb, stau in casa toata ziua si nu mi se intampla nimic ma loveste inspiratia. De-aia am tacut in ultima vreme, ca am avut agenda plina, mai ceva ca un ministru.

• Am câștigat locul trei la prima proba din SuperBlog, adica am primit 98 de puncte si un voucher de 50 de lei. Din pacate la etapele urmatoare am renuntat sa mai particip pentru ca nu am mai avut timp si resimt acest lucru ca pe o mica dezamagire fata de mine insami.
• Mi-am reamintit cat de greu se creste un copil, asta dupa ce am stat trei zile cu Silvia. Nu am putut sa mai fac nimic altceva decat sa stau cu ochii pe ea. Daca o slabeam juma’ de minut, te miri pe unde o gaseam, maimuta cum e, era in stare sa se urce pe candelabru (norocul face sa nu existe asa ceva in casa). De pe masa, pe scaun, de pe scaun pe scrin, de pe scrin pe biblioteca, de pe biblioteca pe televizor… cred ca alpinista se face.
• Am constatat cat de bine e pus la punct transportul in comun in Bucuresti si nu e pentru prima oara cand spun asta. Cred ca ar trebui ca atunci cand vedem ca lucrurile merg in directia care trebuie sa apreciem acest lucru dar, din pacate, suntem primii doar la carcoteala. Am luat autobuzul de la si inspre aeroport si totul a decurs perfect. Se respecta orarul afisat, biletul se poate plati inclusiv prin sms, masinile arata mai mult decat decent, in interior exista afisaj electronic care iti spune ce statie urmeaza iar pretul este foarte rezonabil fata de alte orase din tara unde traseele sunt mult mai scurte iar costul unui bilet este mai mare (si aici fac comparatie cu Clujul).
• Am zburat in Anglia si o sa zbor de aici inainte cat de des pot. Nu stiu cat o sa mai tina minunea asta dar sa gasesti bilet de avion cu 119 lei mi se pare incredibil de ieftin. Azi-maine se termina petrolul si poate si calatoriile low-cost asa ca pana una-alta voi profita la maxim.
• Mi-a intrat in cap ca imi trebuie luminite din astea si nu mai pot renunta la obsesie. Se numesc LightStrips si sunt un fel de benzi cu leduri care arata absolut senzational. Se pot pune oriunde pentru ca se curbeaza si se indoaie luand forma obiectelor in spatele carora vrei sa le pui. Cristi si-a pus la pat si dau o lumina ambientala foarte placuta iar acum nu ma linistesc pana ce nu o sa-mi pun si eu deasupra chiuvetei din bucatarie (lipite de dulapiorul de sus). E drept ca exista multe solutii (ca cele de aici) pentru iluminarea zonelor din bucatarie dar benzile astea dau un farmec aparte. Cristina mi-a spus ca in hotelul de la Berlin unde a stat weekendul trecut erau benzi din astea sub pat si, la fel, aratau extraordinar de bine (si inca o chestie faina, hotelul avea prize USB direct in pereti).
• Am primit o cutie cu bomboane pentru simplu fapt ca m-am abonat la un news letter. Eram intr-un magazin in aeroport cand m-a abordat o fata spunandu-mi ca daca ma abonez la BestValue primesc o cutie de praline. Stiam de site si nu ma deranjeaza deloc sa primesc oferte pentru cumparaturi asa ca in timpul calatoriei m-am bucurat de gustul ciocolatei.
• M-a surprins mai mult decat placut atitudinea si implicarea unei angajate englezoaice de la National Express, o companie de transport persoane cu care am calatorit de la Londra la Coventry. Am avut o mica incurcatura prin faptul ca desi aveam bilet cumparat, nu-l aveam printat iar mailul nu-mi functiona (yahoo-ul asta cade cand ti-e lumea mai draga!). A fost atat de amabila si si-a depasit cu muuult atributiile de serviciu incat merita sa va povestesc pe larg tot ce s-a intamplat si voi face asta cat de curand. In orice caz eu nu am simtit niciodata discriminare față de români ori de cate ori am fost în Anglia.

        Cam astea sunt noutatile, acum o sa ies putin in oras sa profit de faptul ca ploaia s-a oprit. Voi, cei care nu sunteti în concediu, cu ce va indeletniciti? 🙂

Read More

        Stăteam leșinați de căldură în mica garsonieră din Iași în cartierul cu nume muncitoresc Baza 3 și cea mai mare dorință a noastră era să avem un frigider din care să putem bea apă rece. Pe vremea aia, una din ultimele veri înainte de Revoluție, nu știam ce e acela aer condiționat iar pentru cei care auziseră de așa ceva, era aproape de domeniul SF. Nu mai puteam să suport aerul fierbinte din camera de bloc și am ieșit în balconul mic cât o cutie deși nici afară nu era mai bine, de fapt era cu mult mai cald decât înăuntru. Și cum stăteam sprijinită de balustradă cu privirea la blocurile construite claie peste grămadă am zărit, într-un balcon de la etajul unu al clădirii din față, un frigider ce părea uitat de lume, un Fram cu colțurile rotunjite și cu un fel de clanță pe post de mâner.

        Știam exact ce este și cum ar trebui să arate pentru că fusese primul model de frigider cumpărat de părinții mei când eram eu mică. M-am uitat către soțul meu (ce ciudat mi se părea să-i spun soțu’, încă nu eram obișnuită cu noul statut) și m-a trăznit o idee: oare vecinul de peste drum n-ar vrea să-și vândă frigiderul din balcon ? Cred că nici n-am apucat să termin fraza și deja Cristi plecase. La 20 de ani totul este posibil și nici o idee nu pare nebunească. Mai mult decât atât, ideile se pun în practică foarte ușor… peste o jumătate de oră deja aveam frigiderul în casă. Chilipir curat! Costase doar 15 lei și 3 sticle de vin dar nu funcționa. Ca să nu mai spun că raftul de jos era plin de găinaț, probabil fostul proprietar își ținuse vreo găină sau două pe balcon.

        Fac o mică paranteză acum pentru cei care au uitat sau, fiind mult mai tineri, n-au știut niciodată cât de problematic era să cumperi un frigider în ultimii ani ai epocii de aur. Toate aparatele electrocasnice se ”dădeau”, pentru muritorii de rând, pe baza unor liste de înscrieri la care îți venea rândul la sfântu’ așteaptă. Visam mereu magazine pline cu de toate așa cum văzusem în Berlin, în prima excursie făcută în afara țării. Mi-aduc aminte de un magazin cu haine de păpuși în care articolele erau aranjate pe umerașe, pe mărimi, exact ca și hainele adevărate de adulți. Abia au reușit ai mei să ne scoată de acolo pe mine și pe soră-mea 🙂 Eu eram mică și nu mă interesau decât jucăriile dar adulții aveau mult mai multe opțiuni la care să viseze. Mulți ani au trebuit să treacă pentru a avea și noi magazine ca cele de aici și cumpărarea unui astfel de frigider să devină floare la ureche.

        Închid paranteza și revin la frigiderul nostru stricat cu care tocmai ne pricopsisem. Eram însă sigură că soțul va ști să-l repare, doar era student la Politehnică și avea un simț tehnico-practic foarte dezvoltat. Eu m-am apucat de curățat și spălat noua achiziție. A doua zi aveam un frigider care răcea perfect (chit că partea din spate se încălzea de nu puteai să o atingi) și strălucea de curățenie. L-am umplut cu sticle de apă și vin. Mâncare nu aveam. Toată ziua mâncam cartofi prăjiți sau pâine prăjită cu muștar dar ne era suficient. În schimb aveam vin din belșug. Toți prietenii noștri lucrau ziua la Vinalcool iar în restul timpului erau studenți la seral .

        Averea noastră consta într-un pick-up care costase 3000 de lei, pe care îl iubeam ca pe ochii din cap și pe care îl cumpărasem cu bani împrumutați și restituiți în 3 rate. Deci aveam băutură (pe care o puteam ține la rece), aveam muzică, aveam garsoniera disponibilă așa că ne-am hotârât să dăm o petrecere. Vorbesc prostii, nu spuneam ”petrecere”, ne-am hotărât să facem un chef. Și l-am făcut. Am fost vreo 20 de oameni în 25 de metri pătrați și am avut loc chiar și să dansăm. Nu aveam decât două scaune. Se stătea pe jos și se fuma continuu. Nimeni nu pomenea de spații închise sau de legi împotriva fumatului. Cineva adusese un pachet de BT care s-a golit în primele 5 minute, apoi s-a trecut la Carpați. Fetele fumau ”mentolate” adică își ungeau foița de la țigară cu o alifie vietnameză care se găsea la farmacii în niște cutiuțe foarte mici și roșii . Se bea vodcă și vin. Nu mi-aduc aminte de ce nu se bea bere, cred că nu se găsea sau poate la Vinalcool se făcea numai vin, nu mai știu. Am avut o mică problemă când mi-am dat seama că nu avem tirbușon să deschidem sticlele de vin. Băieții din Iași aveau însă o metodă de a scoate dopul, metodă pe care eu nu o mai văzusem și pe care nici nu am mai văzut-o de atunci: cineva ținea o pernă lipită de perete iar cealaltă persoană lovea cu fundul sticlei în pernă până sărea afară dopul. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei nu aș fi crezut că e posibil așa ceva dar metoda chiar funcționează. Vinul nu era prea grozav sau poate nu mă pricepeam eu dar știu că în fiecare pahar îmi puneam și o linguriță de zahăr. Rezulta o băutură dulce, foarte înșelătoare și dătătoare de dureri de cap a doua zi. Dar cheful a fost de pomină.

        Aveam doar două discuri, unul cu Rolling Stones iar celălalt cu Compact. Am ascultat în neștire Angie și Fata din vis iar în pauzele în care nu se auzea muzica spuneam bancuri cu Bulă, Ceaușescu, Reagan și Brejnev sau cum l-o fi chemat pe șeful de la sovietici că mi se pare Brejnev murise deja. Am râs mult. Asta îmi plăcea cel mai mult la chefurile de odinioară, că se râdea. Râdeam cu lacrimi din orice. Sau poate erau bancurile mai bune decât acum ? Spre dimineață Calu ‘ , unul din cei prezenți la chef și pe care habar n-am cum îl chema cu adevărat, s-a îndurat de noi și a adus de acasă (stătea într-o altă garsonieră pe același palier) încă un disc. Era foarte valoros, o adevărată comoară, și inițial îi fusese teamă să nu i se zgârie sau i se întâmple ceva: The Dark Side of the Moon a lui Pink Floyd. Începea deja să se lumineze afară, noi stăteam toți pe jos cu spatele rezemat de pereți, beam fiecare ce mai putea și muzica ne intra în vene mai ușor ca alcoolul…

        A fost o noapte de distracție, o noapte memorabilă pe care nu o să o uit chiar dacă de atunci am fost la multe, multe alte petreceri sofisticate, unele în restaurante de fițe, altele în cabane cu șeminee enorme sau pe marginea unor piscine azurii. Atmosfera boemă de la Iași nu am mai regăsit-o însă niciodată.

Read More