7 verbe pentru 7 zile #25

9 October 20169 October 2016 Ioana 18 Comments

A trecut și prima săptămână de toamnă gri:

M-am pregătit pentru iarnă un pic mai altfel. Adică în loc de zacuscă mi-am umplut cămara cu ceai, ceai pe care mi l-a adus Vlad din Anglia la indicațiile mele exacte. Nu pot să spun care e preferatul meu pentru că toate îmi plac la fel de mult. Diferența între ele o face doar momentul zilei în care le beau. Unele sunt pentru seară, altele pentru dimineață, pentru zile însorite sau zile cețoase, pentru momente de bună dispoziție sau din contră, pentru clipe de depresie… de-ale mele chestii tipicare.
Mi s-a făcut dor de Iași. Este ciudat cum de au trecut așa de mulți ani și n-am mai ajuns niciodată în orașul în care au fost concepuți ambii mei copii. În fiecare an îmi propun să ajung și tot în fiecare an amân acest lucru din lipsă de timp. Acum însă am văzut că au apărut o grămadă de oferte de bilete de avion spre Iași, e drept că din București și nu din Cluj dar asta pentru mine nu ar fi un impediment. La fel cum îmi încep turneul săptămâna viitoare cu plecarea la Londra și escală de 3 zile la București, la fel aș putea proceda și cu Iași-ul. Nu am satisfacție mai mare decât atunci când găsescastfel de zboruri ieftine low cost. Îmi place la nebunie să călătoresc oriunde și oricând iar plăcerea mersului cu avionul nu este întrecută decât de mersul cu vaporul sau orice altfel de vas care merge pe apă 🙂 Din păcate astfel de experiențe mi se arată foarte rar.
Am insistat să umblu fără ciorapi deși afară s-a făcut destul de frig. E un fel de experiment ca să văd cât rezist dar cred că dacă te obișnuiești treptat cu frigul poți suporta mult mai ușor temperaturile scăzute. Iar cu niște pantofi de piele cu talpă sănătoasă nu prea ai ce păți. Adevărul este că ciorapii subțiri, de damă, nu prea țin de cald și cum sunt făcuți din plastic mă mănâncă pielea numai când mă gândesc la ei.
Mi-am dat seama că sunt bogată. Tocmai am terminat de mutat lucrurile de vară în debara (și de scos cele de iarnă) și am constatat că am 13 perechi de sandale. 13! Dacă m-ați fi întrebat când eram în liceu dacă o femeie care are atât de multe perechi de sandale este o femeie bogată aș fi răspuns cu siguranță da. Pe atunci nici măcar nu-mi puneam problema că aș fi putut avea mai mult de o pereche de încălțări pe sezon și să ajung la un număr cu două cifre nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap. Se pare deci că și bogăția, ca de altfel tot ce există pe lume, este ceva relativ și depinde din ce parte privești lucrurile.
M-am șocat la casă la Profi când am ajuns să plătesc înghețata pe care o luasem de pe raft fără să mă uit cât costă. Adică m-am uitat, dar cum la Profi în general e haos în ceea ce privește etichetarea, n-am găsit prețul așa că am am pus mâna pe o înghețată de tip sorbet, cu pere, într-un pahar cât să mănânci o dată. Mă gândeam că o fi vreo 6-7 lei. Era să pic jos când am auzit că mi-a cerut 20. Am renunțat imediat, vă dați seama. Acuma mă tot gândesc cât de bună putea să fie dacă era atât de scumpă 🙂 Se pare totuși că nu sunt așa bogată dacă nu-mi permit o înghețată dintr-un supermarket.
Am văzut Love Actually, un film din 2003 cu o distribuție de zile mari: Hugh Grant, Emma Thompson, Keira Knightley, Liam Neeson și mulți alții care îmi plac. Nu știu cum aleg filmele în ultima vreme (la ăsta știu: l-am ales văzând numele actorilor care joacă) dar numai porcării am văzut. Acesta e în topul topurilor. Acțiunea, deși de fapt nu e nicio acțiune, se întâmplă înainte de Crăciun și prezintă viața amoroasă a mai multor cupluri care nu au nimic în comun decât faptul că trăiesc în Londra. Un film mai plictisitor rar mi-a fost dat să văd, iar în caz că o să vă iasă în cale, fugiți în direcție inversă cât de repede puteți.
Am aprins lumânări parfumate în fiecare seară, unul dintre puținele lucruri bune pe care le aduce toamna. Preferatele mele sunt cele cu miros de vanilie pe care le iau de la Ikea. Sunt ieftine și destul de puternice însă îmi doresc tare mult să le încerc pe cele de la Bath & Body Works. Pentru asta va trebui întâi să ajung în America. Pe apă sau prin aer, nu contează cum 🙂

Voi ce spuneți despre venirea toamnei? Vă bucură sau vă întristează, așa ca pe mine?

Bravo, ai stil!

6 October 20166 October 2016 Ioana 9 Comments

Ciudată mai e mintea umană! Stau și mă întreb ce mă face să pierd ore din viață privind fascinată o emisiune mai mult decât penibilă care se numește Bravo, ai stil! Singurul lucru care mă liniștește oarecum e faptul că știu că nu sunt singura pe lumea asta care își autoflagelează creierul, îmi aduc aminte că aveam în cercul de prieteni apropiați oameni de un nivel intelectual mult peste medie care urmăreau inepțiile de pe OTV… Erau atât de șocați de ceea ce vedeau și auzeau acolo încât nu se puteau desprinde de ecran simțind cu mult mai mult decât perplexitate, groază și amuzament. Pe vremea aia cred că și Quentin Tarantino, Francis Ford Coppola sau Woody Allen erau geloși pe scenariile țesute de mintea îmbârligată a marelui producător de profesie tele-justițiar 🙂 Sunt lucruri inexplicabile (sau poate ar trebui întrebat un psiholog?), filmulețe postate pe YouTube (aici urmăresc eu emisiunea, nu la televizor) care adună zeci de mii de vizualizări și nimeni nu știe de unde vine succesul acestora.

Încerc deci să-mi găsesc scuze și să mă justific pentru că sunt la curent cu circul ăsta de tv-show în care câteva concurente apărute habar n-am de unde încearcă să impresioneze un juriu format din niște așa ziși guru ai modei cu ținute create special pentru concurs. Fetele ar face orice să obțină steluțe de la Iulia Albu sau Maurice Munteanu și să treacă în etapa următoare. Își pun ciorapi de lână cu sandale de plastic, își iau sacoul cu nasturii în spate, își trag o fustă strâmtă de blugi peste o cămașă de noapte, își iau geci bărbătești care acoperă pe jumătate rochii somptuoase, își agață poșeta de curea purtând-o ca pe un marsupiu… Și toate astea le poartă ”cu atitudine”. Atitudine demnă de Spitalul 9, secția agitați 🙂 Iar Iulia Albu (da, acea Iulia care umbla cu găina pe la emisiuni) jurizează. Dacă o candidată apare îmbrăcată cât de cât normal concluzionează rapid: Nu ți-ai dat silința, ai un aer ușor trecut, învechit, passé, demodat… e o ținută nouăzecistă dar nu în sensul bun… Mor cu zile când o aud. Deci dacă ar fi după ea, ar trebui să ne punem toți câte un buchet de flori în vârful capului, cercei cât o jumătate de farfurie, să ne machiem un ochi în bleu și unul în mov, să purtăm ruj negru și o geantă în formă de cartof. Eventual să ne punem și un belciug în nas pentru o apariție cu stil.

Poate pentru podiumurile de modă unde ținutele prezentate înseamnă artă, orice extravaganță este acceptată dar în viața și lumea reală excentricitățile nu au aceeași valoare. Ne îmbrăcăm în primul rând pentru noi înșine iar în al doilea rând pentru a fi apreciați de oamenii obișnuiți din jurul nostru și în niciun caz pentru a fi evaluați de către criticii de fashion. Sau, cel puțin, așa gândesc eu. Este adevărat că regulile stricte și pline de rigoare sunt inamicul stilului adevărat însă un anumit echilibru între un stil vestimentar îndrăzneț și limita bunului gust reprezintă cheia succesului. Femeile celebre pentru modul în care se îmbracă sunt acelea care cunosc regulile dar au încrederea necesară să le ignore parțial lăsând întotdeauna o impresie bună. Iar când mă refer la impresie, mă gândesc la om și nu la haine.

Îmbracă-te neglijent, iar ei îşi vor aminti rochia! Îmbracă-te impecabil şi îşi vor aminti femeia. Se spune că aceste cuvinte i-ar aparține lui Coco Chanel. Poate că da sau poate că nu. Atâtea citate i s-au atribuit lui Chanel de-a lungul timpului de parcă femeia ar fi vorbit numai în propoziții motivaționale, axiome și sentințe declarative dar indiferent cine ar fi emis acest principiu, îmi place cum sună și mi se potrivește ca o mănușă. Îmi plac hainele de mor, îmi place să mă îmbrac, să fac cumpărături, îmi place să găsesc ținuta perfectă și să mă simt bine îmbrăcată în orice situație. N-am deloc veleități de fashion designer și nici nu am un simț artistic prea dezvoltat ca să exercit activități de creație dar atâta timp cât există pinterest-ul am o sursă de inspirație inepuizabilă 🙂 Iar pe lângă asta, pot să spun fără niciun fel de modestie închipuită, că mă documentez serios și îmi place să citesc despre modă și stil.

Cititul ca cititul dar plăcerea de a mă gândi și a-mi imagina ținute pentru diverse ocazii mă binedispune total. Nu sunt genul care să lase pe ultimul moment pregătirile și vreau ca hainele pe care le aleg să mă reprezinte. Cele bine alese îmi dau încredere în mine și întotdeauna mă gândesc la cei care mă vor vedea îmbrăcată cu ele. Din fericire pinterest-ul și shoppingul online au desființat pentru totdeauna stresul vestimentar care mă mai apuca uneori înaintea unui eveniment deosebit. Deci, să curgă evenimentele că de restul mă ocup eu 🙂

Din păcate sunt invitată mai rar decât mi-aș dori la ocazii de genul celor la care ținuta impusă este Black Tie, adică ceva super-formal. Mai apare din când în când câte o nuntă elegantă dar cam atât. Însă, cine știe, dacă blogul ăsta se dezvoltă și voi avea succes și cu YouTube-ul poate voi deveni și eu un influencer și apoi să te ții! Baluri, gale de binefacere, vernisaje, cocktail-uri, dineuri, chestii-trestii 🙂 Nu mă mai dau jos din pantofii cu toc și nu-mi mai scot rochia de seară decât ca s-o schimb cu alta. Stilul elegant poate fi uneori intimidant dar eu personal îl ador și mă simt ca peștele în apă dacă luminile coboară din candelabre de cristal, dacă pășesc pe pardoseli de marmură, dacă fețele de masă formează cute din satin strălucitor iar șampania se lasă admirată și gustată din cupe grațioase.

Cheia unui look de gală chic nu este neapărat o rochie de 1000 de euro (cu toate că s-ar putea să ajute) ci poate fi o rochie neagră, simplă, eterna little black dress dintr-un material fabulos și perfect accesorizată. O rochie care taie respirația nu ar trebui interpretată în sensul mot-à-mot adică să crape pe tine, să fie prea mulată sau prea sumară. Ținuta elegantă și strălucitoare nu se aseamănă niciodată cu cea a unei stripteuze și nu are nimic din genul pițiponcesc. Deși la bărbați pare un pic mai simplu, credeți-mă că nu e. Din păcate am văzut de prea multe ori la evenimente de gală bărbați purtând mânecă scurtă, un big no-no! O cămașă elegantă este o cămașă cu mânecă lungă. Punct. No comment. No doubt. Decretat. Probabil sunt unii care aleg cămăși colorate dar părerea mea este că nu ai cum să dai greș cu o cămașă albă.

Pentru un eveniment Black Tie este absolut imposibil să te îmbraci prea elegant și, până la urmă, chiar acesta este scopul: să ne etalăm rochia de mare gală. Stilul ar trebui să însemne distracție iar cheia succesului constă în însușirea fără efort a limbajului modei. Adevăratul stil nu înseamnă să ai dulapurile burdușite de lucruri frumoase, scumpe și la modă ci să știi cum, când și unde să le îmbraci. Moda este trecătoare… stilul este etern.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.

7 verbe pentru 7 zile #24

2 October 20166 October 2016 Ioana 4 Comments

Ca de obicei, scriu repede primele lucruri care îmi vin în minte legate de săptămâna care a trecut iar apoi caut să pun și poze acolo unde am. Iată deci ce mi-a ieșit în seara asta 🙂

Am cules strugurii din curtea părinților și ca în fiecare an am făcut must. Anul acesta mi s-a părut mai dulce și mai aromat ca niciodată așa că am băut pe săturate.
Am descoperit cea mai simplă rețetă de salată. Bună, ieftină și sățioasă. Are gust bun, puține calorii, ține de foame, arată bine și poți mânca un bol mare de tot fără să ai veun sentiment de vinovăție. Toate ingredientele le am de la Lidl dar se poate folosi orice salată verde sau alte frunze gen spanac, varză, salata iceberg… ce vă place. Iar în loc de boabe de fasole uneori pun boabe de porumb. E cam același lucru, important e ca salata să fie condimentată bine cu chilly, altfel n-are niciun gust. Un pic de oțet balsamic, trei stropi de ulei de măsline și poate să înceapă festinul 🙂
Am văzut The Man Who Wasn’t There, un film din 2001 produs și regizat de controversații frați Coen. Scenariul mi s-a părut excepțional în schimb regia m-a plictisit așa de tare încât pe la jumătatea filmului era să renunț. Noroc că n-am făcut-o pentru că până la urmă acțiunea m-a prins și per total pot spune că filmul mi-a plăcut și că îl recomand. Este genul crimă însă fără detalii înspăimântătoare. Taciturnul personaj principal, un frizer în America anilor 50, are o viață lipsită de orice satisfacție până când datorită infidelității soției sale, îi apare o oportunitate la care nu s-ar fi așteptat și decide să înceapă un șantaj care i-ar fi adus posibilitatea să devină proprietarul unei curățătorii chimice. De aici până la o crimă nepremeditată a mai fost doar un singur pas. Finalul imprevizibil și scurta apariție a lui Scarlett Johansson adolescentă face ca acest film să fie văzut.
M-am bucurat că Rafael, mâța adoptată în urmă cu două săptămâni, a început să se înțeleagă cu Bobi, cățelul neobosit care aleargă tot timpul. Ba, mai mult, pot spune că cei doi au devenit prieteni de nedespărțit și dacă n-ai ști că unul e pisică iar celălalt câine, ai putea cred că sunt frați așa de bine seamănă. Au jocurile lor preferate, dorm împreună, se hârjonesc toată ziua numai când e vorba de mâncare trebuie tratați separat.
Mi s-a reconfirmat părerea (dacă mai era cazul) că învățământul de azi e în cădere liberă. De data asta spun acest lucru legat de comportamentul unei profesoare, diriginta unei clase a cincea, pe care am însoțit-o cu ocazia unei activități de ecologizare. Am fost și eu implicată într-o campanie în care copiii adunau peturile, hârtiile și alte gunoaie aruncate în zonele verzi din oraș iar acest lucru s-a desfășurat sub supravegherea cadrelor didactice. Profesoara care a însoțit elevii a fumat în permanență, s-a plimbat printre copii cu țigara în mână, le-a vorbit printre două fumuri și a gesticulat cu țigara între degetele la care avea niște unghii enorm de lungi, vopsite strident și pline de floricele sclipicioase. Ce exemplu poate fi un astfel de profesor? Cu ce drept poate să le spună la orele de dirigenție cât de nociv este fumatul când, fără nicio jenă, ea trage țigară de la țigară în fața întregii clase? Am rămas extrem de dezamăgită.
Am citit Povești ale doamnelor din București, o carte de Victoria Dragu Dimitriu. Sunt amintirile unor doamne elegante nu prin haine ci prin comportament, doamne care au trăit în anii de glorie ai Bucureștiului interbelic și sunt poveștile din altă epocă ale celor care prin apariția rafinată alcătuiau la un moment dat înalta societate. Sunt confesiunile unor doamne care au trăit intens viața culturală a orașului și a căror pasiune pentru artă și pentru frumos nu s-a lăsat ștearsă de tăvălugul comunist. La finalul cărții am rămas cu o stare de nostalgie plăcută.
M-am gândit de era să-mi crape capul dacă să mă înscriu sau nu la SuperBlog anul acesta. Înscrierea nu costă nimic deci aș putea să o fac foarte simplu dar nu-mi place deloc să încep ceva și să nu duc la bun sfârșit. Știu că în cele două luni cât durează concursul o să fiu 3 săptămâni plecată din țară și, deci, mi-ar fi aproape imposibil să scriu în ritmul infernal în care se cere. Pe de altă parte, îmi vine foarte greu să stau pe margine și să-i văd pe toți foștii mei colegi cum trăiesc efervescența concursului iar eu să n-am niciun cuvânt de spus. Nu știu ce să fac, deja s-a anunțat prima probă și eu încă stau pe gânduri. Dar noaptea e un sfetnic bun așa că o mai las până mâine dimineață.

Pentru voi la câte verbe se rezumă săptămâna trecută?

Later edit: Azi, 6 octombrie, am hotărât să mă înscriu la SuperBlog. Cum? am văzut primele două probe și mi-au plăcut mult de tot. Mâine deja e deadline-ul pentru prima dintre ele așa că trebuie să mă grăbesc.

Ce culoare are untul?

28 September 201628 September 2016 Ioana 12 Comments

Cu mare întristare vă aduc la cunoștință că aseară mi-am pierdut 91 de minute din prețioasa-mi viață uitându-mă la Butter, un film din 2012 pe care l-am ales după numele care apăreau în distribuție (Jennifer Garner și Olivia Wilde). Faptul că am avut răbdare să-l văd cap-coadă se datorează curiozității mele de a-mi testa limitele și nicidecum faptului că aș fi găsit cea mai mică fărâmă de interes în așa zisa comedie cu accente satirice. Nu am găsit nimic de râs, poate doar de râsu’-plânsu’… Scenariul s-a ridicat la nivelul unui copil de clasa a șasea și cel mai probabil cel care l-a scris era nepotul producătorului altfel nu pot să-mi explic cum s-ar avânta cineva să regizeze o astfel de povestioară expirată, o parodie simpluță despre exagerările a ceea ce înseamnă politically correct în viața de zi cu zi.

Acțiunea se învârte în jurul tradiției concursului de sculptură în unt dintr-un orășel tipic american în care un cuplu căsătorit este pe deplin implicat în arta cioplirii untului de 15 ani încoace. Numai că visele lor de a câștiga din nou competiția se prăbușesc în momentul în care apare un nou pretendent, o fetiță neagră adoptată și extrem de talentată. Oarecum îmi vine să râd când mă gândesc la cum vine asta să sculptezi în unt dar cum America este țara tuturor posibilităților, de ce nu? Ce mare lucru să reproduci sculptând în unt capodere precum Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci sau scene din Lista lui Schindler? 🙂 În afară de regretul că mi-am pierdut timpul, am mai rămas totuși cu ceva după ce am văzut filmul: americanii iubesc untul și sunt în stare să-i dedice adevărate ode.

De fapt nici nu-i de mirare având în vedere că de acolo de unde se trag cei mai mulți dintre ei, adică din Marea Britanie și Irlanda, untul a fost întotdeauna la mare preț, de aici și o grămadă de expresii legate de bread and butter (adică de pâine și unt). Dacă cineva spune I’m not writing for fun. It’s my bread and butter asta înseamnă Nu scriu de distracție, ci ca să-mi câștig pâinea. Observați, cred, că noi românii ne mulțumim doar cu pită goală pe când englezii și irlandezii au fost întotdeauna mai pretențioși, au pus și unt deasupra 🙂 În aceeași idee când spui despre cineva he knows on which side his bread is buttered înseamnă ”își cunoaște interesul” iar bread and butter issues înseamnă probleme de viață esențiale sau, cum am spune noi, probleme cu pâinea cea de toate zilele.

Dar chiar dacă noi am fost întotdeauna așa mai sărăcuți tot avem niște expresii construite în jurul untului. Cine n-a auzit de a scoate untul din cineva? adică să-l storci de puteri…sau de intră ca-n unt… sau aia era că intră ca-n brânză? nu mai știu, oricum, tot pe acolo la lactate 🙂 Dar de culoarea untului cine n-a auzit?

Cred că asta e cea mai veche amintire a mea legată de unt 🙂 Îmi aduc perfect aminte cum, foarte mică fiind, cred că încă nu eram la școală, stăteam într-o după masă cu mama și răsfoiam împreună un catalog Neckermann împrumutat pe sub mână de la cineva care avea rude în Germania. Ne uitam la modele de rochii pentru fetițe și mama îmi povestea încântată cum o să dea desenul unei croitorese să îmi facă o rochiță în culoarea untului iar eu i-am spus că nu vreau albă. Dar nu albă, ți-am spus că va fi culoarea untului, mi-a răspuns mama și mi-a explicat care e diferența dintre cele două culori, dar nu prin cuvinte. A scos pachetul de unt din frigider și l-a pus lângă o foaie de hârtie. Vezi că nu sunt la fel? da, nu erau deloc la fel și cât de tare m-am mirat… ce amănunte de mare finețe sesiza mama iar mintea mea de copil absorbea totul precum un burete.

Nu-mi mai aduc aminte când am învățat ce înseamnă turcoaz, kaki, acaju, fucsia sau indigo dar culoarea untului a fost și va rămâne una din preferatele mele. Poate și pentru că o asociez nu numai cu o amintire frumoasă dar și cu gustul ce ți-l dă îmbrățișarea molcuță a papilelor gustative și mângâierea drăgăstoasă a unei felii de pâine unsă cu unt. O gustare simplă care mă topește ca zăpada moale care se scurge primăvara de pe acoperișuri. Da, îmi place gustul untului și nu doar culoarea lui 🙂 Iar nuanța Kerrygold e preferata mea numai că nu știu exact unde s-o încadrez… oare s-o pun la galben alături de galben-auriu, galben-lămâie, galben-muștar și galben-pai? Ar merge un galben-Kerrygold? sau să o las totuși la culoarea untului deși e incredibil de galbenă pentru un unt? Nu pot să concep micul dejun fără unt și nici prin cap nu-mi trece să-l înlocuiesc vreodată cu margarină (poate nu știați asta, dar eu de când am auzit că margarina are aceeași structură moleculară cu cea a plasticului nu mai pot nici măcar să o gust). Pentru mine untul e sfânt, or fi de vină și frustrările adunate în tinerețe dar un pachet de unt pe masă reprezintă o anumită bunăstare. Iar dacă acum am posibilitatea să aleg un unt de calitate, Kerrygold pe numele lui, galben și fără ca jumătate din el să fie apă, cu atât mai bine. Ca să aveți un grad de comparație, adică punctul de la care am plecat în această tiradă despre unt, luați de citiți un fragment dintr-o scrisoare pe care am trimis-o părinților mei, cândva în anii ’80… Întrebări? 🙂

Pro sau contra vaccinare?

24 September 2016 Ioana 19 Comments

Am avut încredere în medici şi asta ne-a costat viaţa copilului… A privit neputincios cum soţia îşi dă sufletul în braţele lui, după ce medicii îi spuseseră că suferă de “o banală răceală”… O mamă acuză medicii și asistentele Spitalului de Pediatrie de neglijență, indiferență și abuz psihic… Sunt titluri care apar zilnic în ziare, sunt știrile cu care ne întâmpină seară de seară Andreea Esca și, din păcate, singurele etichete care descriu situația din sistemul sanitar românesc. Cred că nici nu are rost să deschid subiectul pentru că toată lumea cunoaște criza profundă și fără precedent cu care se confruntă spitalele și blocajele majore care duc la situații dramatice de genul celor de mai sus.

Dar una e încrederea în sistemul medical și alta e încrederea în medicină. Una e să fii dezamăgit de lipsa medicamentelor, să fii scârbit de gândacii din saloanele spitalelor și umilit de atitudinea medicilor și alta e să ștergi cu buretele progresele științei. Una e să fii indignat de malpraxis-ul strigător la cer al unor cadre medicale și cu totul alta e să cazi în extrema leacurilor băbești ascultând sfaturile lipsite de suport ale unor guru fără pregătire apăruți peste noapte care îndeamnă femeile cu cancer la sân să nu urmeze tratament pentru că boala trece de la sine.

Când văd câte o activistă antivaccin ridicând prostia la rang de știință mi se zbârlește părul iar când citesc articole despre plante miraculoase care vindecă orice boală inclusiv cancerul în doar câteva săptămâni mă apucă furia. Asta mi se pare cea mai mare insultă adusă tuturor celor care se luptă cu acestă boală și care urmează tratamente chinuitoare. În ce calitate vii să dai cu tifla celor care suferă zi de zi în urma chimioterapiei? Este egal cu a le spune în față măi, dar ce proști sunteți, stați la perfuziile alea care vă ard venele, vă usucă plămânii și vă descompun dinții și părul în loc să mâncați doar morcovi și să vă puneți comprese cu usturoi în urechi. Sau ceapă pe tălpi și 10 căni de ceai din rădăcină de molid și v-ați făcut bine. Nu există zi să nu primesc în feed-ul de pe Facebook tâmpenii de genul ăsta.

Și mi-e ciudă că în disperarea lor sunt oameni care cred și care aleg să urmeze prostiile debitate de un neica nimeni în detrimentul tratamentelor clasice pentru descoperirea cărora oamenii de știință au muncit zeci de ani. Sau poate sute. Nu-mi spuneți că n-ar trebui să se lase influențați pentru că indiferent de cum gândim și la ce nivel ne aflăm, niciunul dintre noi nu trăiește sub o piatră iar ceea ce suntem reprezintă suma experiențelor pe care le-am trăit. Iar experiențele vin din ceea ce auzim, simțim și vedem în jurul nostru. Ce ne spun părinții, prietenii, familia, școala, televiziunea, internetul. Trăim experiențele care ne formează prin prisma informațiilor cu care suntem bombardați.

Nu vreau să mă întorc în evul mediu și n-o să cred în vecii vecilor că o ocluzie intestinală poate fi vindecată cu cataplasme cu muștar și nici că sufletul se mută dintr-un corp în altul în urma unei transfuzii de sânge. Că unii oameni aleg să nu mănânce carne accept cu mintea deschisă și chiar îi înțeleg. Dar să vii să pretinzi că secretul stării generale de bine este să nu mănânci decât scoarță de copac, frunze de păpădie și orz încolțit… la asta n-o să pun botul niciodată.

Asta nu înseamnă că în paralel cu un tratament clasic nu aș accepta remedii ajutătoare dar fără ca acestea să reprezinte o alternativă. Remediile naturiste ar trebui să vină doar în completare și nicidecum să înlocuiască terapeutica medicală științifică. De asemenea nu spun nu nici homeopatiei dar în cazul unor boli avansate nu cred că virtuțile acesteia trebuie exagerate.

Long story short, indiferent cât de la vale a luat-o sistemul medical românesc, nu este cazul să o luăm razna și să ne pierdem încrederea în progresele imense făcute de medicină. Deci ar fi bine să ne luăm după ceea ce spun medicii care au făcut ani mulți de școală și nu să aplecăm urechea la părerile unor neaveniți care au prins glas și sunt puternici tocmai datorită conjuncturii nefavorabile în care se zbate sistemul sanitar. Una e sistemul, alta e medicina ca știință.

Eu sunt genul de om care nu am luat niciodată medicamente după ureche și, de fapt, sunt genul de om care urăște să ia medicamente. Antibiotice am luat de două ori în viață, o dată la 9 ani când am făcut scarlatină (boală de multe ori mortală înainte de a se inventa penicilina) și o dată ca adult în urma unei răceli cu complicații la plămâni. Nici măcar suplimente alimentare sau vitamine nu iau după capul meu fără să cer o părere avizată. La un moment dat sufeream, în special pe timpul nopții, de cârcei la picioare. Dar știți cum? groaznic, de era musai să mă ridic din pat și să umblu prin casă altfel nu îmi treceau. Și mi se încordau așa de tare mușchii că a doua zi aveam febră musculară. Dacă te uiți pe internet, toate sursele strigă că asta e lipsă de magneziu dar parcă mi-a fost teamă să mă arunc pe pastile fără să cer o confirmare pe care să mă pot baza. O prietenă doctoriță mi-a dat ok-ul, ca să zic așa, și chiar m-a îndrumat să caut în această listă de produse secom ceea ce aveam nevoie. Tot ea mi-a spus de o astfel de vitamina c organică pentru fiul meu care trecea la nesfârșit de la o răceală la alta, vitamină care se pare că are efecte ajutătoare foarte bune pentru sistemul imunitar.

Probabil datorită educației pe care am primit-o, susțin cu tărie progresele medicinei și întotdeauna voi înclina să cred că un om care se simte rău are mai degrabă o indigestie (sau un alt diagnostic pus de medic) decât că a fost deocheat. De când a devenit internetul o sursă mai demnă de încredere decât doctorii? Inepții fără nicio dovadă știițifică apar în titluri pompoase și lumea se înghesuie să le creadă bulucindu-se ca fluturii care trag la lampă. Vaccinurile provoacă autism?? Da, știu că e o boală cumplită și părintele disperat caută să găsească o vină pentru necazul care i s-a întâmplat dar cum rămâne cu sutele de milioane de cazuri de copii vaccinați care n-au făcut autism? Să ajungem în secolul XXI cu copii care să moară de rujeolă mi se pare prea de tot iar atunci când ”libertatea” ta mă afectează negativ cred că a venit momentul unor măsuri mai dure. Cum ar fi obligativitatea vaccinării copiilor. Am zis! 🙂

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: