Poate când erați mici ați citit Fram, ursul polar, nuvela lui Cezar Petrescu. Sau poate ați văzut filmul. Dacă da, nu se poate să nu vă fi impresionat destinul lui Fram care, după câțiva ani petrecuți în arena circului, devine tot mai trist în cușca sa închisă cu zăvorul și visează la zilele copilăriei înainte de a fi fost capturat de eschimoși. Tânjește după ghețurile polare, după sloiurile pe care călătorea cu mama lui, după peștera în care s-a născut și după sălbăticia Polului Nord. Când am citit cartea, la 10-12 ani,  am plâns, am fost cu tot sufletul alături de toate animalele de la circ și mi-am făcut tot felul de scenarii și planuri ca atunci când voi fi mare să schimb soarta necuvântătoarelor care sunt dresate doar pentru a-i distra pe oameni. 

         Mai târziu, în liceu fiind, l-am descoperit cu mare plăcere pe Minulescu și tristețea din poeziile sale m-a marcat profund. În afară de sensul metaforic, m-am reîntâlnit cu asprimea și duritatatea lumii circului în versurile din Ultima oră care m-au pus pe gânduri și mi-au dat fiori reci. 

Povestea mea –

A mea,

A ta

Și-a altora!…

Același accident de circ, banal…

O zi relâche,
Şi-apoi, la fel,
Cu-aceeaşi balerină lângă el,
Alt acrobat…

Alt salt mortal!…

         O lungă perioadă de timp Fram și acrobatul lui Minulescu m-au făcut să văd în circ doar durerea ascunsă în spatele luminilor strălucitoare și a muzicii ce se vroia a fi veselă și am ocolit de departe acest gen de spectacol. Spuneam din start un nu hotărât oricărei tentative de a fi dusă să văd o reprezentație și nu înțelegeam de unde venea entuziasmul altora. Era un fel de boicot sau de liniștire a propriei conștiințe care nu-mi servea decât mie însămi.

         La un moment dat însă, în urmă cu câțiva ani într-o zi de 1 ianuarie, am văzut la televizor fragmente dintr-un spectacol Cirque du Soleil și am rămas cu gura căscată. Am rămas uimită de numerele la trapez, de acrobațiile incredibile, mi-era teamă să nu cadă sau să se întâmple ceva neprăvăzut, am fost într-o stare de wow continuu. O atmosferă incredibilă, o magie care învăluia toată arena, nu știai cine umblă, cine zboară și totul părea ireal. Costumele erau somptuoase, strălucitoare și totuși de bun gust, muzica se sincroniza perfect cu mișcările protagoniștilor care erau din ce în ce mai mulți, jocurile de lumini te duceau cu gândul la cosmos și dădeau spectacolului o dimensiune monumentală. Mi-a plăcut enorm și am căutat să văd de unde vine acest circ și cum au ajus la aceste performanțe incredibile.

         Istoria Cirque du Soleil a început în 1984 în Canada, de la un grup de 20 de artişti de stradă. Astăzi este o importantă organizaţie cu sediul în Québec, ce oferă divertisment de înaltă ţinută artistică. Compania are 4000 de angajaţi, incluzând mai mult de 1200 de artişti din aproape 50 de ţări diferite. Peste 100 de milioane de spectatori din aproape 300 de oraşe din ţări de pe şase continente s-au lăsat uimiţi şi încântaţi până acum de Cirque du Soleil. 

          Cirque du Soleil are faimă, bani, glorie, mii de angajați, spectacole grandioase, turnee mondiale și, pentru mine cel mai important lucru, nu este de acord cu exploatarea animalelor în lumea circului. Când am aflat asta mi-au căzut cu tronc. Conducerea companiei a declarat că locul tigrilor și al elefanților este în junglă iar animalele nu sunt interpreți și nu trebuie îmbrăcate în haine ca sa facă trucuri distractive pentru copii. Niciun animal nu ar trebui să stea jumătate din viață închis într-o cușcă și plimbat dintr-o parte în alta a lumii pentru a da reprezentații. Cirque du Soleil dă de lucru oamenilor și nu animalelor și niciodată nu vor fi animale în spectacolele sale. Frumos, nu ?

         Anul acesta Cirque du Soleil vine la București cu spectacolul Quidam care a avut premiera mondială la Montreal în aprilie 1996. De-atunci, spectacolul a fost în turneu pe cinci continente si a fost văzut de milioane de oameni. Distribuția internațională reunește 45 de artiști de top, acrobati, muzicieni, cântăreți și actori. Spectacolul o are în prim-plan pe tânăra Zoé, care se plictiseşte, iar părinţii ei nu fac decât s-o ignore. Viaţa ei îşi pierde orice sens, iar în încercarea de a umple golul din existenţa sa, alunecă într-o lume imaginară, numită lumea Quidam. Acolo întâlneşte tot felul de personaje interesante. Muzica pasională, intensă a lui Benoit Jutras va răsuna live pe scena Quidam, în intepretarea excepțională a unui grup de șase muzicieni ce jonglează cu multiple instrumente – vioară, violoncel, percuții, saxofon, chitară electrică și clasică sau clape. Pentru Quidam, Cirque du Soleil a ales o abordare specială a vocilor – pentru prima dată în istoria circului, fragilitatea unei voci de copil se combină cu puterea unei voci masculine, creând un melanj surprinzător de sensibilitate și intensitate. Ca în toate spectacolele faimoasei companii canadiene, muzicienii au o sarcină dificilă – ei urmăresc mișcările artiștilor, astfel încât coloana sonoră să se sincronizeze cu acrobațiile. 

         O să fie absolut senzațional și asta nu o spun doar eu ci toți cei care au avut ocazia să vadă un astfel de spectacol pe viu. În 2012, aflat pentru prima data în România,  Cirque du Soleil a oferit publicului nouă spectacole desfășurate cu casa închisă, cu producția Saltimbanco. Cu peste 36 000 de participanți, Cirque du Soleil a fost cel mai bine vândut spectacol în sală al anului din România, un adevarat record. Un an mai târziu, in 2013, show-ul Alegria a fost văzut de peste 30 000 de români, în cadrul a șase reprezentații. 

         Biletele le puteți cumpăra de aici . Sunt 6 reprezentații, între 29 ianuarie și 1 februarie. Dacă nu știați de spectacol, ați aflat de la mine și o să mergeți să-l vedeți, o să-mi rămâneți recunoscători for ever. Dar nu vă faceți griji, mie mi-a făcut plăcere să împărtășesc un astfel de anunț 🙂

         Dacă ar fi să scrii o carte ce subiect ar avea ? E o întrebare pe care am pus-o multor persoane și de cele mai multe ori am primit cam același răspuns, poate într-o interpretare diferită dar cu acelasi miez: Povestea vieții mele. Probabil că tuturor viața noastră ni se pare interesantă și că despre ea s-ar putea scrie o carte sau ar putea deveni subiect de film dar nu știu dacă cei din jur ar aprecia acest lucru la fel de mult ca noi înșine. Ar fi ceva de spus dacă personajul principal ar fi o mare personalitate, un actor, un politician, un om de știință sau chiar un mare infractor, de ce nu? În caz contrar, dacă ar fi să scriem o carte,  poate ar trebui să ne lăsăm mintea să zboare și să ne axăm pe ficțiune și nu pe experiențe personale

        Dar nu toată lumea este supra-împovărată de propria imaginație care într-adevăr este o însușire indispensabilă artei scriitoricești. Nu toată lumea este Agatha Christie care inventa povești chiar dinainte să meargă la școală. Cu acest har te naști ori ba și nu prea cred că poți să te antrenezi în acest sens decât într-o foarte mică măsură. I-am citit memoriile (da, chiar și ea și-a scris povestea vieții) și mi-a rămas foarte clar în minte un episod relevant privind personalitatea ei puternică și darul înnăscut de a crea povești.
         Avea în jur de 10 ani când la școală li s-a cerut, ca de altfel tuturor generațiilor de elevi, să scrie tradiționala compunere Toamna . A început promițător, în genul compunerilor clasice, cu frunze galbene și cafenii și dintr-odată, fără vreun motiv precis, în povestire (și în pădurea cu frunze moarte) și-a făcut apariția un purcel. Purcelul Codiță i-a distras complet atenția de la subiectul cerut de învățătoare întrucât povestirea a continuat cu aventurile tumultoase ale acestuia și s-a încheiat cu o petrecere fabuloasă dată în cinstea prietenilor săi. Învățătoarea nu a apreciat deloc imaginația viitoarei scriitoare iar criticile aduse au fost aceleași ca de obicei: compunerea era mult prea fantezistă. Mai târziu, tocmai acestă fantezie debordantă avea să-i aducă faima mondială, Guinness Book declarând-o cel mai bine vândut scriitor al tuturor timpurilor alături de William Shakespeare.
         Modificând puțin întrebarea inițială, ce întâmplare din viața mea ar face un subiect bun de carte, cred că aș da același răspuns ca al majorității; nu cred că mi s-a întâmplat ceva spectaculos care să fie un bun subiect de roman și să te țină cu sufletul la gură așteptând deznodământul, deși povestea vieții mele a avut perioade care ar merita să fie descrise și puse în cuvinte de condeiul unui scriitor talentat. Iar partea cea mai neobișnuită și total diferită de ceea ce trăiesc acum e dată de anii pe care i-am petrecut în Bucureștiul studenției mele.

         Viața în căminele ASE-ului, foste clădiri impunătoare la vremea lor, sedii de firme sau vechi case boierești, transformate peste noapte în dormitoare avea o intensitate și o presiune de care nu scăpai decât în vacanțele de vară petrecute acasă. Despre întâmplările petrecute atunci, pe care nu le-am trăit neapărat ca protagonistă ci  pe unele le-am privit doar de pe margine, cred că s-ar putea scrie o carte. De exemplu cum în primele zile de facultate una din colegele de an a fost luată de pe stradă, din fața căminului, și dusă la poliție miliție pentru că vorbea cu un alt coleg de an care era însă cetățean străin, libanez dacă bine îmi amintesc. A fost acuzată că urmărea să întrețină raporturi sexuale în vederea obținerii de beneficii materiale. A fost primul șoc, aveam 18 ani și parcă eram picate din lună, știam că nu avem voie să vorbim cu cetățenii străini (ce inepție!) dar nu ne imaginasem că o simplă discuție cu un coleg de facultate poate fi ceva atât de periculos.
      Un alt șoc, tot la scurt timp de la începerea școlii prin octombrie, noiembrie, a fost într-o duminică dimineața, la ora 6 când unul dintre profesorii noștri a venit în cămin bătând cu pumnul la fiecare ușă să ne scoale astfel încât să fim primele prezente la secția de votare. Îl văd și acum, un bărbat la 50-60 de ani, grizonat, îmbrăcat la patru ace, mare secretar de partid și profesor de economie politică, tunând și fulgerând printre studente în pijamele care se uitau buimace la el neînțelegând exact ce trebuie să facă.
         Este extraordinară capacitatea omului de a se adapta la condiții vitrege de viață fără a-și pierde demnitatea și căutând soluții pentru a ieși din impas. Și aici nu mă refer doar la lipsa apei calde care era la ordinea zilei. Apa caldă avea orar foarte clar și, din fericire (sau măcat atât), se respecta: de trei ori pe săptămână căte două ore. Venea o fochistă care încălzea un cazan mare și dădea drumul la apă. Atunci trebuia să cobori repede cele câteva etaje, să ajungi în sala dușurilor care era la subsol, să apuci să te speli în viteză că după tine mai așteptau câteva persoane și să umpli și câteva lighene cu apă caldă pentru spălatul hainelor. Nici vorbă de mașini de spălat, nici automate, nici ne-automate. Dar de fapt nici măcar în vis nu ne imaginam că am putea avea așa ceva la cămin. Dar ce vorbesc eu de mașini de spălat când noi nici măcar prize de curent nu aveam. Era interzis cu desăvârșire să folosești orice aparat electric în cameră, nu că ar fi existat prize, doar acestea fuseseră prinse sub tencuială, dar exista posibilitatea să faci o mică improvizație, adică să tragi curent de la becul din tavan. Asta pentru cine se pricepea, avea curaj și, cel mai important, avea ce să bage în priză. La mine în cameră nu avea nimeni nici foen, nici ondulator de păr, nici luxul suprem: casetofon. Calculatoarele, tabletele, telefoanele mobile sau măcar epilatoarele încă nu se inventaseră. Aveam un radio mic cu baterii dar nu ne folosea la nimic.
         Exista un mic oficiu unde era o singură priză la care se băteau câteva zeci de fete să folosească un uscător de păr (că doar toate aveau părul ud deodată). Și tot în priza aia mai băgai câteodată reșoul să prăjești pâine că doar altceva nu aveai ce 🙂
         Multe am văzut și am trăit, câteodată nu mai știu dacă scenele le-am trăit cu adevărat sau sunt imagini din filmele lui Kusturica. În căminul din strada Nikos Beloyannis, colț cu Magheru, unde am stat în ultimul an (acum mi se pare că se cheamă Take Ionescu) am avut șobolani. Nu unul, nu doi, ci cu zecile. Îi vedeam în fiecare zi cum se cațără pe pereții din curtea interioară cu agilitatea unor păianjeni. Îi vedeam pe coridoare fugind când se aprindea lumina, îi auzeam uneori noaptea în cameră, sub paturi și atunci ne trăgeam păturile peste cap. Erau mulți, grași (mâncau la Piața Amzei) și aveau blana frumos colorată, unii erau ca niște bursuci, cu o dungă neagră pe spate. Trecusem de faza fricii, nu ne mai era teamă de ei, ajunsesem să îi urâm ca pe niște dușmani adevărați. Ne-au ros pantofii, covorul, cărțile, ne-au furat slănina de pe geam… O colegă s-a întâlnit pe scări cu unul, era să calce pe el și instinctiv l-a lovit cu piciorul iar șobolanul a sărit și a mușcat-o deasupra genunchiului. Fata a trebuit să facă injecții antirabice (în burtă!) nu știu câte luni de zile.
        Cu toate astea nu trăiam un coșmar, viața era frumoasă, cum poate fi altfel la 20 de ani ? Făceam petreceri, aveam campionat de canastă, mergeam la teatru și citeam enorm. Nu ieșeam în baruri sau cluburi pentru că nu erau pentru buzunarul nostru iar discotecile începeau la 7 și se terminau la 10 seara. Cel mai plăcut mod de a-ți petrece timpul, mai ales iarna, era cititul. Ne împrumutam cărți și ne scufundam în lectură.  ”Pe aripile vântului” cred că a citit-o tot căminul, se vede după cum arată, dar acesta e rostul cărților, să fie citite de cât mai mulți oameni.