Cu părere de rău trebuie să recunosc că sunt multe orașe mari din țară pe care nu le-am vizitat niciodată. Până nu demult, mai exact anul trecut, unul dintre acestea era Craiova. Pentru mine era unul dintre cele mai misterioase locuri, nu doar faptul că nu fusesem niciodată acolo dar nici olteni adevărați nu prea am avut ocazia să cunosc de-a lungul timpului. În facultate am avut două colege oltence. Bine, au fost mult mai multe, dar în cercul meu s-au regăsit două. Prima dintre ele, o fată frumoasă foc din Târgul Jiu a fost colegă de cameră cu mine un semestru. Avea un dar de a minți și de a inventa povești care mă lăsa cu gura căscată de fiecare dată. Nu știu de ce fabula în permanență dar în mod cert nu te puteai baza pe ea, trăia într-o lume paralelă și cred că ar fi putut deveni cu ușurință scriitoare. Sau poate asta și este iar eu nu am aflat.

        Cu Simona din Râmnicu Vâlcea am fost însă prietenă foarte bună și într-un fel sau altul mai păstrăm și acum legătura. Mi-aduc aminte cu amuzament de o fază drăguță petrecută cu mulți ani în urmă când, la un sfârșit de săptămână, urma să plec la Iași la soțul meu. Era cu mine în stația de troleibuz, eu m-am urcat în cel care mergea la gară, încă nu se închisese ușa iar ea, de jos,  mi-a strigat vesel ai grijă să nu rămâi însărcinată! Eu am râs și i-am răspuns și tu la fel! doar camera de cămin îi rămânea la dispoziție… Băieții noștri s-au născut peste nouă luni, la câteva zile diferență unul de altul.

        Și alți olteni nu am mai cunoscut… iar acum, gândindu-mă cum de s-a nimerit așa, mi se pare foarte ciudat. Drumurile mi s-au mai intersectat cu unul, cu altul dar fără să ajung la prietenii sau relații de durată lungă. Așa că bancurile cu olteni le-am luat de bune fără să mă conving prin experiența proprie dacă pleacă de la vreun sâmbure de adevăr. Deci nu am cunoscut olteni și nu am cunoscut Oltenia.

        Astă vară însă mi s-a arătat, în sfârșit, să ajung la Craiova pentru că de la Herculane, nu am venit direct acasă ci am mers la București. Mi-aduc aminte că pe drum am ascultat la un post de radio local o emisiune foarte interesantă despre viața Elenei Farago. 

      Poeziile ei mi-au umplut copilăria și știu că am vărsat multe lacrimi pentru Gândăcel, pentru Motanul pedepsit sau pentru Cățelușul șchiop:

        De fapt mi s-au umezit ochii și acum când am transcris poezia care cuprinde în cuvintele ei toată duioșia pământului. E adevărat că Elena Farago s-a născut în Moldova dar viața de adult și-a petrecut-o la Craiova și tot acolo și-a scris întreaga operă. Acolo a murit și acolo îi este casa memorială. Toate astea le-am aflat de la radio și m-am bucurat să văd că oltenii o prețuiesc pentru că este una de-a lor. 

        Am intrat în oraș exact când se termina emisiunea la radio și știu că am găsit foarte ușor un loc bun de parcare. Locul de parcare este un element important atunci când te afli într-un oraș străin, îți poate strica total ziua. De data asta nu a fost cazul așa că am pornit în explorare cu o aer foarte zen. 

        Locul meu preferat din casă este de fapt în afara casei, adică balconul, și am un buget de 485 de lei pentru amenajarea lui. Inițial am avut 500 dar de cum m-am văzut cu banii în mână, am cheltuit 15 lei în primele 5 minute pe acest suport din fier forjat pe care l-am găsit la Lidl. Pur și simplu striga după mine să-l iau acasă și nu m-am putut abține să nu-l cumpăr deși nu era prima prioritate. Cocoșul care stă semeț scrutând orizontul mi s-a părut absolut adorabil și nu doar că mi s-a părut, chiar este.

        Una impunătoare, înaltă de un metru și jumătate, costă în jur de 150 de lei iar cu un ghiveci corespunzător ajunge la vreo 200. Scumpicel dar ai ceva verde garantat toată vara.

        Într-un an mi-am pus în ghivece pătrunjel, mărar și cimbru ca să am mirodenii proaspete pentru mâncare. Au crescut toate așa de frumoase încât mi-era milă să le rup frunzulițele și să le arunc în ciorbă și tot de la piață cumpăram. Le-am ținut doar de decor așa că am renunțat și la această inițiativă.

        Aseară am văzut Still Alice și cred că toată lumea știe că Julianne Moore, una din actrițele pe care le iubesc de ani buni, a câștigat Oscarul pentru rolul din acest film. M-a impresionat teribil drama ei cum, de altfel, boala Alzheimer îmi provoacă fiori reci de câte ori aud că cineva a fost diagnosticat cu ea pentru că bolile minții mi se pare cele mai cumplite lucruri care se pot întîmpla cuiva. Creierul omului este cel care îl ridică deasupra tuturor ființelor vii iar pierderea conexiunilor care au loc acolo îl trimit undeva mult înapoi în timp pe scara evoluției iar asta mi se pare absolut îngrozitor.

        Și, ca întotdeauna când seara trăiesc impresii puternice, visele mele de noapte se țes pe tema a ceea ce am simțit, văzut sau auzit. Drept și prin urmare, astă noapte am visat că nu-mi mai găseam cuvintele. Eram la servici (lucram încă la bancă) și vorbeam cu un client căruia îi explicam cum funcționează un cont escrow. Mă învârteam în jurul subiectului, îi arătam avantajele, beneficiile, durata, termenii, condițiile, dar nu reușeam să găsesc denumirea produsului. Cuvântul escrow îmi ieșise complet din minte, pur și simplu nu mai știam cum se numește. Aveam senzația că sunt la un examen și nu reușesc să scriu, eram complet blocată și bulversată de incompetența mea în fața clientului. Deja eram agitată peste măsură când m-am trezit și tot nu-mi găseam cuvântul. Oricât m-am concentrat cu ochii în tavan nu mi-am adus aminte și pace. Parcă în creierul meu nu mai era nimic. Nothing, nada, niente, rien… Până la urmă am căutat pe internet și am găsit imediat. Nu numai că panica mi-a dispărut instantaneu dar chiar mi-a venit să zâmbesc realizând că, în sfârșit, acesta este semnul că am reușit să mă detașez de ceea ce am făcut atâția ani. Și că viața mea înseamnă acum și altceva decât termeni bancari, ținte de vânzări, teleconferințe, asumări de obiective și anexe cu indicatori.
         Am lucrat mulți ani (poate prea mulți) în aceeași instituție și viața mea se plafonase complet. Același lucru zi de zi, aceleași cuvinte, aceleași obiective, aceiași clienți, nicio provocare, nicio schimbare, doar o rutină înăbușitoare întreruptă din când în când de câteva zile de concediu în care nu apucai să te dezmeticești bine că trebuia să te întorci la eternul program în biroul fără geamuri. Nu știai dacă plouă, dacă ninge, dacă a venit primăvara sau dacă au început să cadă frunzele. Eram ca un robot care știa totul despre ce se întâmplă în bancă și nimic despre ce este în afara ei.
        Pierderea jobului a venit ca un fel de ușurare pe care mulți din jurul meu nu au înțeles-o, iar aerul proaspăt care mi-a intrat brusc în plămâni mi-a adus aminte de cuvintele bunicii În tot răul este-un bine.
          Mi se părea însă că nu mai știu să fac nimic altceva decât ceea ce făcusem până atunci în bancă, lucruri care nu îmi mai foloseau deloc. Aș fi vrut să scriu. Mi-ar fi plăcut să scriu, mi-ar fi plăcut să am un blog dar amânam în fiecare zi din lipsă de curaj. În afară de tot felul de rapoarte și business-planuri nu mai scrisesem un rând de ani de zile. Și cu câtă plăcere scriam pe vremuri scrisori! Îmi plăcea chiar mai mult decât să le primesc. Am păstrat toate scrisorile primite de-a lungul timpului (în poză sunt cam un sfert din ele) și tare mi-ar plăcea să le revăd pe ale mele, să văd ce puteam să scriu eu la 10 ani. Am avut o prietenă care s-a mutat în Moldova și  cu care am corespondat din clasa a V-a până la sfârșitul liceului. Nu a trecut nici măcar o săptămână în cei 7 sau 8 ani fără să ne scriem una alteia.

      Am început să scriu scrisori imediat după ce am terminat alfabetul și am continuat fără întrerupere până în ziua în care mi-am făcut adresa de e-mail. Apoi, după ce am descoperit internetul, m-am oprit brusc. Descoperisem un alt mod de a umple timpul.
          Revenind la ideea blogului, până la urmă am găsit impulsul necesar și am scris primul articol. Asta se întâmpla anul trecut, pe 18 mai. Când am apăsat prima dată butonul publish am simțit o mare ușurare. Făcusem pasul. Am continuat să scriu aproape în fiecare zi cu aceeași bucurie fără să am habar câtă lume citește postările mele pentru că nu știam că există google analytics cu care aș fi putut măsura acest lucru. Și nu știam nici dacă mai am cititori din afara familiei și a cercului de prieteni și nu știam unde mă situez în ierarhia blogurilor. Asta până când am descoperit că există concursuri la care poți participa cu articole scrise pe anumite teme date. Mi-a plăcut ideea și spiritul de competiție și am avut câteva încercări nereușite dar care m-au ambiționat mai tare. Până la urmă mi-a venit și mie rândul. După 5 luni de la apariția primului articol pe blogul meu, am câștigat un concurs sponsorizat de o firmă de cosmetice. Au fost aproape 200 de articole înscrise și s-au acordat 6 premii. Unul a fost al meu. Când s-au publicat rezultatele, am fost cea mai fericită, niciun premiu luat până atunci (și credeți-mă că mi-e plin dulapul de diplome) nu m-a bucurat mai tare. Nu-mi venea să cred că am fost cea mai bună, că am fost exact pe placul juriului și că am fost apreciată pentru ceea ce am scris. Realmente am țopăit de bucurie.
         Nu pot să descriu în cuvinte cât de mult m-a marcat acest moment pentru că, poate, din exterior nu pare mare lucru. Dar pentru mine a fost confirmarea că pot să fac și altceva de acum înainte. Cu pasiune și muncă niciodată nu e prea târziu să începi ceea ce îți face plăcere cu adevărat. Îmi vin acum în minte tot felul de citate motivaționale dar toate mi se par desuete și niciunul parcă nu se potrivește cu ceea ce am eu de făcut. Trebuie doar să-mi văd de drumul meu fără să ascult de pe margine clișeele demodate ale celor care s-au născut și vor muri pesimiști.
         De ce v-am povestit aceste lucruri? Au venit ca un răspuns provocării pe care a lansat-o Sun Plaza de a împărtăși un moment care m-a marcat în ultimii 5 ani în ceea ce privește dezvoltarea mea personală. Până acum nu m-am gândit în acest fel la momentul confirmării mele ca blogger dar mă bucur că acest moment a existat și că mi-a dat aripi noi.
         Pe 28 februarie Sun Plaza împlinește 5 ani de la deschidere (waw, ce repede au trecut!) și își ține ziua. Nu cu tort și lumânări, ci cu un spectacol de 5 stele care se va încheia cu un concert Ștefan Bănică jr. Bineînțeles concertul va fi incendiar ca toate concertele lui Bănică. Deja acest epitet ar putea fi brevetat ca marca lui proprie. Și aș mai adăuga de foarte mult bun-gust.
        Dar înainte de concert, care începe la ora 19, o să fie și corul de copii Bravissimo, și un spectacol de dans, și un show de magie… deci distracție cât cuprinde pentru toate vârstele. Mie îmi place la mall (nu știu dacă v-am spus că sunt #clientde5stele)  chiar și când nu sunt spectacole, iar acum, cu atât mai mult. Adică este cineva care n-ar vrea să îl vadă pe Ștefan Bănică jr?? Hmm, nu-mi vine să cred…