V-am spus în nenumărate rânduri cât de mult iubesc Bucureștiul și câte locuri grozave găsesc aici. Singurul lucru care mi se pare că îi lipsește acestui oraș este un râu impunător care să îi dea un aer de prospețime în zilele caniculare și prăfuite care se întind o lungă perioadă din an. Budapesta este spectaculoasă datorită podurilor peste Dunăre, Parisul zâmbește  chic odată cu vaporașele de pe Sena iar Londra își trage seva din Tamisa cea grasă care taie orașul în două. Din păcate Bucureștiul nu are un fluviu pe măsura importanței sale. Dâmbovița noastră e prea subțire ca să facă față marii metropole și pare firavă ca un fir de mărțișor pe un rever prea mare. 

      Râul era văzut în trecut ca având ape dulci și curate, iar slavii au numit Dâmbovița „foaia de stejar“ datorită faptului că toamna apele veneau încărcate cu frunze galbene și ruginii. Un cântec foarte popular în secolul al XIX-lea suna cam așa:
       Dâmboviță, apă dulce, 
       Cin-te bea nu se mai duce
       Și cumva de se va duce
       Înapoi iar îl aduce… 
     Se pare că pe măsura dezvoltării orașului situația s-a schimbat destul de mult, imaginea idilică legată de râu a dispărut complet iar Dâmbovița, devenită tot mai murdară, producea inundații serioase de fiecare dată când ploua mai tare.

      Astfel, în 1934, cursul apei a fost acoperit parțial cu plăci de beton pentru a-l masca. De-atunci curge prin întuneric deși peste 50 de ani, pe vremea regimului comunist, planșeul avea să fie scos și înlocuit, albia reamenajată și construit Lacul Morii și metroul. Dâmbovița lin curgătoare arată acum curățel și se strecoară insignifiantă printre betoane încinse și asfalt topit. 

sursa foto travelwiz.ro

       Cred că poluarea a scăzut destul de mult, sau cel puțin așa am dedus, văzând numărul mare de pescari care așteaptă cu undița întinsă pe malul apei. Bănuiesc că nu ar avea ce să pescuiască dacă apele ar fi toxice. Acesta e un lucru bun. Și cred că nici pescărușii nu s-ar fi aciuit pe la piața Unirii dacă nu ar fi găsit ce să mănânce în apă. Ar fi frumos dacă de-a lungul apei ar fi amenajate trotuare pe ambele maluri ca loc de promenadă cu mici poduri pietonale din loc în loc. Să existe băncuțe de pe care să poți admira jocul și scufundările rațelor sălbatice în căutarea firmiturilor aruncate în apă de către copii. Îmi imaginez sălcii plângătoare cu crengile căzute în apă și mici ambarcațiuni cu vâsle plutind lejer și oferind momente de relaxare celor care vor să încerce astfel de senzații. Iar pentru ca plimbarea să poată fi cât mai lungă ar fi necesar și un mic sistem de ecluze.
        Nu știu dacă s-ar putea copia modelul acelor bouquinistes de pe malurile Senei deși ar fi frumos. Mi-e teamă că standurile lor s-ar transforma rapid din rafturi cu cărți de anticariat în expoziții cu vânzare de plasticuri chinezești. Cred că ar fi mai simplu de implementat ideea clujenilor care au instalat căsuțe cu cărți de citit în parcuri. 

      Astăzi, 12 iunie 2015, am aflat cu foarte mare mirare că există telefoane mobile care se pot încărca wireless, adică fără cabluri. Habar n-am avut, nu știu pe ce lume am trăit până acum dar se pare că încet, încet, Star Trek devine realitatea noastră de zi cu zi. Asta mi se pare cea mai tare chestie din domeniul tehnologiei care s-a inventat în ultima vreme. După cum am citit pe internet, transferul de energie se poate face între cele două obiecte (telefon și încărcător) dacă acestea se află  la o distanţă de cel mult 4 cm. Așa de tare m-am mirat de această invenție și așa de încântată am fost încât i-am telefonat Cristinei, fiica mea, să o întreb dacă ea a auzit de această minune și m-am dezumflat toată când mi-a spus că bineînțeles că știa deja. Deci se pare că numai eu am trăit până acum sub o piatră. 

       Entuziasmul însă a început să-mi revină când am aflat că în curând o să mă pricopsesc cu un nou telefon. Vreau să spun nou pentru mine,  pentru că de fapt este telefonul la care va renunța Cristina în momentul în care își va cumpăra noul Samsung Galaxy S6  pe care îl are deja în plan. Cred că de-a lungul timpului o singură dată am avut telefon nou-nouț, pentru că mereu am fost binecuvântată doar cu ceea ce nu mai foloseau copiii mei. Ei își luau telefoane noi, pe abonamentul meu, iar eu mă mulțumeam cu cele vechi. Nu știu de ce vorbesc la trecut pentru că această practică este încă în vigoare.
        De data asta însă abia aștept să-și ia Cristina noul Samsung S6 și să mi-l dea mie pe S4.

       Atâtea chestii faine au Samsung-urile astea că mă tot mir și mă minunez… de exemplu screen mirroring e o funcție care reproduce pe ecranul televizorului ceea ce se vede pe telefon cu condiția ca TV-ul să fie smart și să aibă această funcție. Nu este nevoie de niciun fel de cablu, conexiunea se face wireless. De exemplu Cristina nu are abonament la nicio firmă cablu pentru că nu mai vrea să fie tentată de a sta toată ziua pe canapea pierzând vremea degeaba în fața televizorului. Are, în schimb, instalată aplicația TVR pe telefon și poate să îl urmărească pe Moise Guran, dacă vrea să îl vadă în mărime naturală, direct pe televizor. 

        Smart scroll este o altă funcție ce până nu demult ținea de domeniul SF care derulează automat ecranul telefonului de îndată ce detectează că te uiți la ecran, deci nu mai trebuie să tot dai din mână. Nu că ar fi greu dar așa e mult mai fain. Smart pause este funcția care pune pauză automat atunci când urmărești un video și întorci privirea în altă parte. Nu știu cum face asta, dacă are vreun dispozitiv sau senzor care îți urmărește ochiul sau ceva de genul ăsta, dar este mai eficient decât un profesor supraveghetor la examenul de bacalaureat. Adică eu urmăresc un filmuleț pe telefon și în momentul în care mă uit să văd de ce trage mâța de perdea, filmul se oprește automat ca să nu pierd nicio secvență. 

       Mai are o funcție genială: air view sau air gesture. Imaginați-vă că faceți o prăjitură după o rețetă găsită pe internet, sunteți cu mâinile pline de făină și vreți să căutați ceva pe telefon. Telefonul este pe masă și faci gesturile cu mâna deasupra ecranului dar fără să-l atingi astfel încât să nu-l murdărești. Și telefonul recunoaște gesturile, exact cum la cealaltă funcție își dădea seama în ce parte te uiți. How cool is this? 

       Și acestea sunt numai câteva din minunile care mă încântă, ca să nu mai spun de NFC (Near Field Communication) o tehnologie wireless ce permite transferul de date de la un dispozitiv la altul, cu condiția ca acestea două să nu fie mai departe de 10 cm unul de celălalt. Adică, pe înțelesul tuturor, ții aparatul de fotografiat lipit de telefon și pozele se transferă pe acesta. Sau ții două telefoane unul lângă altul și copiezi orice fișier (cărți, poze, muzică sau orice alte date) de pe un telefon pe altul. 

      Dacă variantele mai vechi de Samsung aveau tot ce v-am spus mai sus, vă dați seama că Samsung Galaxy S6 și Galaxy S6 edge au niște performanțe de pici jos. Dacă vreți să vedeți toate specificațiile tehnice (alea care se măsoară în  GB, RAM, Mbps, mAh și alte limbi străine) le găsiți aici. În schimb, în cazul în care nu sunteți mari connaisseuri în ale tehnicii poate vă interesează care sunt culorile disponibile:  White Pearl, Black Sapphire, Gold Platinum, Blue Topaz și Green Emerald. 

        Oare de ce se consideră rușinos să ai păduchi? Că dacă faci, să zicem, trichineloză, nu e nicio rușine, și tot o boală parazitară este, doar că mult mai gravă. S-a încetățenit ideea că există o legătură strânsă între lipsa de igienă și apariția păduchilor dar acesta este un mit care sunt sigură că a fost spulberat în aproape fiecare familie. Aproape toți am avut sau avem copii care s-au întors de la școală sau grădiniță cu trofee umblătoare prin păr. Dacă nu știați, asta se cheamă pediculoză.

        Eu, cel puțin, nu știam ce e aia când educatoarea Cristinei mi-a spus jenată și cu o voce șoptită că fiica mea de nici 3 ani are pediculoză. M-am uitat la ea ca la felul șapte și, ca să înțeleg, mi-a tradus pe românește că are păduchi și să o țin acasă până rezolv problema. Ea și juma de grupă de la grădiniță.
        Am fost așa de panicată că nici nu mai vreau să-mi aduc aminte. După aflarea veștii, instantaneu a început să mă mănânce tot capul și, disperată, am cerut sfatul mamei care mi-a indicat petrolul ca fiind remediu sigur. Toată casa ne-am uns pe păr și ne-am îmbrobodit capul cu prosoape. Pfff… dar ce miros, am crezut că nu o să-mi mai iasă din nări niciodată.         

       Se pare că petrolul îi omoară pe ticăloșii ăia mici dar rămân ouăle care sunt prinse de firul de păr, cam la un centimetru de rădăcină, și care trebuie îndepărtate unul câte unul. Și ce nu face o mamă pentru copilul ei! Cu toată greața pe care o aveam, am despăducheat-o pe aia mică fir cu fir. Parcă eram două maimuțe dar pe vremea aia nu aveam altă soluție.

foto tellingdad.com

        Maimuțele sunt foarte vigilente când vine vorba de paraziți și se caută în cap una pe alta cu orele adunând cu mare finețe orice intrus pe care apoi îl mănâncă. Mă întreb de ce fac asta pentru că valoarea calorică a unui păduche trebuie să fie foarte mică. Probabil instinctul le spune că dacă ar arunca paraziții pe jos, aceștia, perseverenți cum sunt, s-ar urca înapoi în blana lor. Și nici în apă nu mor, cred că au învățat să își țină respirația Nu e glumă, s-a demonstrat că în contact cu apa, păduchii intră într-o stare letargică dar rămân bine prinși de firul de păr și se trezesc după ce părul se usucă. Așa că spălatul pe cap nu ajută la îndepărtarea lor. Or fi având pisicile nouă vieți dar ăștia micii cred că le întrec cu mult.
        A doua întâlnire cu păduchii am avut-o într-o tabără la mare, O super-mega-tabără unde mergeam câte o sută de persoane, elevi, cadre didactice și părinți și dormeam la internatul unui liceu din Constanța foarte aproape de centru și de faleză. De fapt până la plajă aveam de mers cam 5 minute. Înainte de plecare se făcea un control medical obligatoriu cu scopul de a depista eventuale boli contagioase. O fetiță, care era din altă localitate și care era verișoara unei alte eleve nu a venit la acest control dar profesorii au trecut cu vederea acest lucru. Era cam prin clasa a IV-a și avea un păr lung, negru, frumos, împletit în două cozi groase care îi ajungeau aproape până la fund. Nu știa să se pieptene singură și în prima dimineață a rugat o învățătoare din grupul nostru să o ajute. Aceasta, binevoitoare, i-a desfăcut părul și când să dea cu pieptenul prin păr, era să leșine.  Colcăiau păduchii ca albinele în stup. Panică maximă în tabără! Soluția găsită în regim de urgență de către organizatorul taberei a fost pudrarea tuturor capetelor de copii și adulți cu DDT (Diclor-Difenil-Tricloretan, un insecticid care a fost folosit din anii 1940 ca un toxic de contact). 
        În România încă se mai putea cumpăra de la magazinele de chimicale, deși în SUA și în Europa fusese interzis de prin anii 70 datorită posibilelor sale  efecte cancerigene. Dar noi habar n-aveam pe vremea aia. Oricum DTT-ul a fost folosit cu succes pe scară largă în toată lumea pentru combaterea malariei, insecticidul fiind pulverizat din avion. De asemenea echipamentul unui soldat american care era trimis în Asia conținea și o doză de spray cu DDT. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, toți soldații, persoanele civile și prizonierii de război au fost supuși unui tratament cu DDT contra păduchilor. La noi în țară era folosit frecvent ca insecticid pentru combaterea gândacilor de Colorado care atacau plantațiile de cartofi. 

        Sunt sigură că era foarte eficient dar era toxic în aceeași măsură. Și avea un miros care aproape îți paraliza căile olfactive dacă îl inhalai de aproape. Nu era un miros înțepător ci un miros care te cuprindea cu totul, foarte apăsător, dens, greu și persistent până la cer și înapoi. Nu era om să nu recunoască mirosul acesta pentru că, deși insecticidul era pulverizat doar pe frunzele plantelor de cartofi,  și tuberculii scoși toamna din pămînt păstrau încă izul. Iar cartofii erau (și sunt încă) baza alimentației de la noi.

        Deci în tabără ne-am pudrat cu toții cu DTT și chiar dacă apoi ne-am spălat pe cap și am făcut baie în mare, pe unde treceam lăsam o dâră de miros. Cea mai amuzantă fază a fost când într-o după-masă cu nori pe cer am făcut o vizită la Muzeul Marinei. Copiii erau aliniați doi câte doi și intrau pe rând astfel încât să poată fi numărați de cele două doamne care controlau biletele, când le-am auzit vorbind între ele: Tu, ce miroase aici așa ciudat? iar cealalată: Miroase a cartofi, dar oare de unde? De la noi mirosea, noi eram cartofii  
       Faptul că ai luat păduchi nu înseamnă că ești nespălat. Ei nu fac discriminări între părul scurt sau lung și curat sau murdar. Păduchii se pot luat de oriunde părul tău vine în contact cu părul altei persoane care îi are deja: în autobuz, la școală, la grădiniță, la piscină, pe stradă, oriunde: 

        Copiii adună astfel de musafiri mai des și mai ușor pentru că în jocurile lor stau mereu cap în cap iar păduchii trec de pe un cap pe altul fără niciun zgomot și sunt dificil de văzut pentru că sunt transparenți. Doar cei cu burta plină capătă o culoare maroniu-roșcată. Se înmulțesc foarte repede. O femelă depune 10 ouă pe zi la rădăcina firelor de păr și ouăle sunt greu de îndepărtat. V-am spus că eu le-am luat unul câte unul din capul copilei, trăgându-le în jos, pe lungimea firului. 

        Am pus o poză ca să vedeți cum arată dar apoi m-am răzgândit și am șters-o. Sunt grețoase și oricum dacă nu ați văzut niciodată (norocoșilor!) găsiți pe internet câte vreți. 

        Sunt sigură că știți deja că acum există diverse tratamente și șampoane mai soft decât petrolul sau DDT-ul pentru combaterea păduchilor dar probabil că nu știați că există și metode de prevenție. Da, exact, există un spray pe care îl poți folosi zilnic  dacă știi că au apărut cazuri în jur. De exemplu dacă la școala copilului tău unii copii au fost trimiși acasă sa-și rezolve problema, este foarte simplu să-i dai două-trei fâs-uri pe păr înainte să îl scoți din casă. Iar dacă totuși evenimentul s-a întâmplat deja, nu trebuie să îl privim ca pe o tragedie. Există șampoane și spray-uri din uleiuri naturale care te scapă de păduchi într-un sfert de oră fără mirosuri și fără arsuri. Se numesc Paranix.